Andra

Mă numesc Andra. M-am născut la Câmpia Turzii şi la porţile norocului, într-o familie care iubea muzica.
Părinţii mei spun că, înainte de a vorbi, am îngânat cântecele auzite de la ei. Când am urcat prima dată pe o scenă, eram o pitică înfofolită într-un costum naţional. Primele aplauze m-au făcut să mă simt mai înaltă, mai curajoasă. Eram... un om mare, ce mai!
Au urmat ani în care vârsta mea se măsura în cântece; cu cât învăţam mai multe, cu atât mă apropiam de ziua în care visam ca, la poarta casei, să oprească un dovleac ce urma să se transforme într-o caleaşcă.
La Bucureşti, n-am ajuns într-o caleaşcă, am venit cu trenul. M-am obişnuit greu cu tumultul Capitalei, cu ritmul alert al dialogurilor. Era ca şi cum m-aş fi înscris într-o cursă, la capătul căreia constatam că am nevoie de patine cu rotile şi vreo două perechi de aripi.
După o primă apariţie televizată, puteam să jur că n-am să mai calc într-un studio. Reflectoarele, microfoanele, monitoarele, toate mă ameţiseră şi nu mai voiam să dau piept cu atâtea emoţii. Un întelept chinez spunea că o călătorie de o mie de mile începe cu un pas. Avea dreptate. Au urmat primele înregistrări, primele videoclipuri, primele concerte. Mi-am făcut mulţi prieteni, m-am obişnuit cu lumina reflectoarelor şi am învăţat să mă concentrez doar pe ceea ce este mai important: să cânt în aşa fel, încât spectatorii să intre în aceeaşi vibraţie cu mine, să aleg piese în care orice om să se regăsească.
Nu fac parte din categoria cântăreţelor care îşi pregătesc mai mult vestimentaţia decât vocea. Când încep să cânt, nu mai contează decât fluidul energetic dintre mine şi cei care mă ascultă. Nu sint aroganţa şi nu sufăr de vedetism. Nu-mi place să vorbesc doar ca să m-aud vorbind. Nu mă cert cu nimeni şi nu mă interesează scandalurile. Nu sunt invidioasă şi nici nu sunt roasă de orgolii. Pentru că eu iubesc oamenii, din tot sufletul meu. Şi întâlnirea cu ei este o imensă bucurie. Şi-mi place să mă strige lumea: „Andra!". Andra Măruţă.