x_Ramona episodul34_x

Vorbeam în fiecare zi pe net, nici nu conștientizam când se făcea noapte și, cu atât mai puțin când se făcea dimineață din nou. Mă hrăneam cu cuvinte frumoase și cu emoticoane. Mi-a povestit totul despre ea și eu, deși auzeam lucrurile acelea pentru prima oară, aveam impresia că le știam deja. Când vorbeam cu ea, nu mai era deloc femeia aia fatală care pășea zâmbind pe inimi fericite. Era o fetiță care tot ce își dorea, era să se simtă în siguranță. Nu știam exact cine sau ce a rănit-o atât de tare la un moment dat, dar era clar că ceva se întâmplase. Îi plăceau toate filmele mele preferate, ba mai mult decât atât, îi plăceau din aceleași motive pentru care au devenit filmele alea filmele mele preferate. Oare era posibil să îmi placă atât de mult de o persoană pe care, practic, nu o cunosc? De fiecare dată când îi spuneam ceva drăguț, răspundea mai greu. Era de parcă avea nevoie de o pauză pentru a savura și conștientiza ce s-a întâmplat. Stăteam cu un zâmbet cretin în fața monitorului și băleam pe tastatură de fiecare dată când propoziția ei se termina cu ”:*”. Eram ca un student care tocmai a primit subvenție la gaze, adică începeam să conștientizez că iarna va fi mai ușoară decât mi-am imaginat eu.

Cu fiecare clipă care trecea, cu fiecare țigară pe care o stingeam și cu fiecare melodie pe care mi-o dădea, începeam să mă afund tot mai tare într-o situație pe care nu știam dacă pot să o controlez. La un moment dat, am început să vorbim la telefon. Nici nu mi-am dat seama când s-a făcut tranziția de la a citi ce-mi zice, la a auzi ce-mi spune. Vorbeam câte cel puțin 4 ore pe noapte și mereu ne era greu să ne luăm rămas bun. De fiecare dată făceam căcatul ăla cu ”închide tu”, ”ba nu, închide tu” în ultimile 5 minute ale conversației, după care mai vorbeam o oră. Adora să râdă, iar eu adoram să o aud râzând. De fiecare dată când Carmina zâmbea, trei diavoli se sinucideau, atât de pur îi era surâsul. Nu puteam să cred că există cineva care să mă audă înainte să-i vorbesc și să mă simtă înainte să o ating. O simțeam tremurând de fiecare dată când îi spuneam la ce se gândește înainte să o facă și ăsta devenise ”our thing”. Nici măcar nu mai eram șocați de toate coincidențele pe care le descopeream împreună, nu ne mai deranja că venim din lumi cu totul și cu totul diferite și ne detașam de trecut. Cel puțin unii dintre noi. De fiecare dată când adormea cu gândul la mine, își promitea că asta a fost ultima noastră conversație, iar în fiecare dimineață se ura și iubea, în același timp, pentru că mă căuta. Nu-și putea explica ce simțea și asta o speria. Era ca un pui de căprioară și nu voia să înțeleagă că eu nu eram nicidecum vânătorul.

Am întrebat-o dacă vrea să fim prieteni, mi-a spus că nu și că ar trebui să-i ofer prietenia mea cuiva care are nevoie de ea, nu ei.

A sunat oribil de superb.

Pare minunat, nu? Ei bine, partea negativă era că ea nu voia o relație, credea că toți bărbații vor numai să o fută și că orice lucru frumos se sfârșește cu suferință groaznică, chinuri inimaginabile și durere incredibilă (cam ca orice meci al lui Dinamo). Și fiindcă orice acțiune are și o consecință, bărbații care privesc femeia ca pe un spațiu de depozitare trebuie să înțeleagă că astfel, ceilalți, trebuie să curețe mizeria din urma lor, futu-vă-n gură de maimuțe. Nu zice nimeni că e greșit stilul tău de viață, dar dacă vrei s-o fuți și s-o lași, măcar fute-o bine și dă-ți un pic interesul să nu-și piardă încrederea în regnul masculin, gândeam eu atunci.

În fine, ideea este că de fiecare dată când băteam un apropo ca să ne vedem, să ieșim la un suc, să ne plimbăm în parc sau să stam unul lângă altul la un film, Carmina se făcea că nu înțelege și schimba subiectul. Până într-o zi, când am discutat fără jocuri, fără glume și fără zâmbete. Am încercat să o fac să-mi explice de ce face asta, de ce nu se lasă purtată de val și de ce se gândește doar la ce poate fi mai rău. Ea, după vreo 20 de minute de tăcere mi-a spus:

”Să știi că nu vreau să te pierd”.

Lucru care pentru mine a sunat bine, mi s-a părut pozitiv. În esență, nu a fost, de fapt. Pentru că, într-un fel sau altul, mi-a spus că nu este dispusă să riște și că nu vrea să piardă controlul asupra ei. Nu avea puterea să o ia iarăși de la capăt. Nu acum. Era egoistă.

P.S.- nici până atunci nu am reușit foarte mult să înțeleg femeia, dar nici Carmina nu mi-a făcut misiunea mai ușoară. Unde era oare Anemona când aveam nevoie de un sfat?

P.P.S.- ”SUGE-O, RAMONA!” Nu știu cum sau de ce, dar cumva e vina ta.