Adoptata capitolul25

Capitolul 25
- Nu are rost să fii supărată, Izabella.

Luke parchează în sfârșit mașina. Drumul ăsta a fost unul dintre cele mai lungi. Ies fără să îi adresez vreun cuvânt. Are rost! Mă face să cred că mă vrea. Îmi dă speranțe false. E atât de schimbător încât nu pot să țin pasul cu el.

- Izabella, ce naiba? Doar știi că am dreptate. Nu e normal să face asta!

Mă apucă de braț înainte să fac mai mult de trei pași. Mă întorc spre el. Nu îmi pasă că are dreptate! Până la urmă, cine definește ce e normal? Dacă e atât de greșit, de ce îl iubesc? De ce pot face asta?

- Acum câteva ore nu avei nicio problemă cu asta!

- Acum am!

Pufăi. Îmi smucesc mâna din strânsoarea lui. Nu a avut nicio problemă când m-a cumpărat drept sclavă sexuală. Atunci nu mai era greșit. Nici nu are curajul să îmi spună adevărul. Preferă să dea toată vina pe părinții mei, iar el să fie eroul din poveste.

Sentimentele mele sunt rănite și nu pot suporta mult durerea asta. Intru grăbită în casă și trântesc ușa în urma mea. Luke e un idiot! Îmi ridic privirea și văd pe toată lumea aici. Privirile lor nu fac decât să mă enerveze mai tare.

- Ce e? De ce vă uitați?

Mă răstesc. Urăsc că ei trebuie să se afle aici. Locul lor nu e aici. Mă întorc pe călcâi și fug spre scări. Au invadat toată casa. Nici aici nu mă mai simt în siguranță.

Închid ușa după mine și mă preling pe ea. Îmi pun mâinile pe față și îmi închid ochii. Nu vreau să plâng. Nu am crezut că voi vărsa vreodată lacrimi din cauza lui. Îl iubesc. Nu ar trebui să mă simt bine? Nu despre asta e iubirea?

Cel mai tare mă doare că continuă să fie cu Amanda. Am crezut că, poate, va vedea că nu are nevoie de ea. Așa am putea fi numai noi doi. Ca înainte. Dar nimic nu e ca înainte. Doar pentru că eu nu îmi cunosc limitele. Doar pentru că m-am îndrăgostit de el și nu mă gândesc decât la cât de bine mă simt lângă el. Și mai vreau. Vreau să fiu cu el. Nu mă pot mulțumi doar cu atât. E normal că îmi doresc mai mult. Nu pot controla asta.

O bătaie în ușă se aude. Mă dau la o parte. Însă nu Luke e cel ce apare. Mă relaxez.

- Ați avut o ceartă urâtă, hă?

Derek își încrucișează brațele la piept și se sprijină de perete. Expir. Urâtă e puțin spus.

- Uneori poate fi cam complicat.

Mă las pe pat. Derek mă privește tăcut pentru câteva clipe.

- Nu avea prea multe așteptări de la el. Urăște asta.

De parcă ar fi așa ușor. Desigur că am așteptări de la el! E imposibil să nu am.

- Vrei să îmi povestești ce s-a întâmplat?

Își înclină capul. Dau din cap negativ. Problemele noastre mereu au fost numai problemele noastre. Iar acum sunt și mai greu de divulgat.

- Nu vreau să vorbesc despre asta.

- Oricum, l-am convins pe Luke să ia o gură de aer. Poate când revenim veți avea o discuție mai drăguță.

Se întoarce și pleacă. Îmi las capul să atingă salteaua moale. Conversație drăguță. Nu vom avea niciodată o conversație drăguță pe tema asta. Pentru că ne dorim lucruri diferite. El vreau să ne sărutăm fără vreun angajament. Eu vreau toate angajamentele.

Am nevoie de timp singură. Dar nu vreau să mă simt singură totuși. Aș vrea să îi fiu recunoscătoare lui Derek, dar nu sunt. Luke nu e genul pe persoană care să spună lucruri pe care nu le simte la nervi. Nu ne-am certat noi de prea multe ori, dar de fiecare dată când o făceam el chiar simțea ceea ce spunea. Poate ar fi fost un moment bun să aflu cu adevărat ce simte.

Pe cine păcălesc? Nu vreau să știu adevărul. În interiorul meu știu care e acela. Luke e deja într-o relație stabilă cu o femeie frumoasă care e apreciată. Eu sunt doar o copilă ce nici părinții ei nu au dorit-o. Amanda a avut o viață înainte să se întâlnească cu Luke. Eu nu. Nu am fost nimic înainte ca el să apară. În fiecare zi mă apropriam mai mult de moarte. Eram o cauză pierdută. De ce ar vrea Luke pe cineva atât de slab?

Când cobor în sufragerie nimeni nu mai e. Sunt singură. Urăsc să fiu singură. Am fost unsprezece ani singură. E destul. Deși cred că mereu voi fi singură. M-am născut singură, singură voi murii. Pentru că oamenii vin și pleacă. Niciodată nu rămân. Dar vreau ca Luke să rămână. Vreau să rămână cu mine pentru tot restul vieții. Am nevoie de el pentru a fi fericită.

Mă duc în camera lui Luke. Camera e întunecată din cauza draperiilor de culoarea neagră. Mă pun în patul lui, ce mai nou îl împarte cu Amanda, și mă învelesc. Mă face să cred că îmi e aproape. Îmi închid ochii și mă fac mică în patul imens din cameră. Cred că lui Luke i-ar fi mai bine fără mine. Eu îi sunt doar o piedică. Nu l-am văzut cu alte persoane de când m-a adoptat. Acum că a venit Amanda pare mai fericit decât înainte. Poate niciodată nu a fost fericit cu mine. Poate doar se prefăcea pentru a nu mă răni pe mine. Dar chiar dacă ar fi fost fericit și atunci, acum nu mai contează. Pentru că acum o are pe Amanda. Și chiar dacă mi-aș da viața doar pentru ca lucrurile să fie la fel ca înainte știu că nu vor fi niciodată. S-au întâmplat prea multe lucruri pentru a mai fi la fel. Simt prea multe lucruri.

•••

Nu știu cât timp a trecut, două, trei ore cred, de când tot ce fac e să mă gândesc la Luke. Imaginația mea își face tot felul de scenarii cu mine și el dintr-o altă viață. Gândurile mele mă fac să zâmbesc chiar dacă nu sunt adevărate. Niciodată Luke nu o să mă iubească în felul în care vreau să o fac. Poate ar trebui să renunț.

Aud ușa de la intrare cum se deschide și voci fac gălăgie. Expir zgomotos și îmi pun mâinile pe față. Uneori îl invidiez pe Luke. Are o familie care îl iubește și e mândră de el. Are o iubită ce pare minunată în ochii multora persoane. Are lângă el oameni ce îi aduc beneficii. Eu ce îi aduc? Nu sunt bună de nimic.

Ușa se deschide. Dau cu ochii de Luke. Pentru câteva momente am uitat că mă aflu la el în cameră. Pare fericit. Dar zâmbetul ce-l avea pe chip îi dispare de îndată ce mă vede.

Scuze că ți-am stricat ziua. Se pare că a fost foarte frumoasa până să mă vezi.

- Ce s-a întâmplat?

Mă întreabă îngrijorat și se apropie de mine. Mă ridic în șezut pentru a-l vedea mai bine, iar el se așază lângă mine.

- Nimic.

- Nu poate fi nimic, iubito. Încă ești supărată?

Îmi las capul în jos. Supărată, tristă, dezamăgită. Toate aceste sentimente îmi provoacă durere. Însă el nu ar putea face nimic pentru a mă scăpa de ele. Dacă în toți acești ani a fost cel mai bun pansament pentru rănile inimii mele, acum e cel ce le provoacă.

- Nu vreau să fiu supărată. Înțeleg de ce vrei să ne oprim. Dar nu vom rezolva nimic prin indiferență și distanță, Luke. Nu vreau să fim mai reci unul cu altul.

- Nici eu nu vreau. Dar e o soluție pentru moment. După ce totul va devenii la normal va fi-

- Când? Când va revenii totul la normal? Când deja vom fi obișnuiți cu distanța? Când deja nu va mai fi nimic ce să ne aducă împreună?

Îl întrerup. Nu putem aștepta până va revenii totul la normal. Îl voi pierde. El o va avea pe Amanda. Nu suport un viitor în care să îl privesc formând o familie cu Amanda.

- Nu. Nu va fi așa.

Râd nervos. Nu va fi așa. Ce nu poate înțelege? Nu există un alt sfârșit!

- Vrei să mă părăsești? Vrei ca noi doi să devenim doi necunoscuți?

Se încruntă. Dă din cap negativ.

- Nu! Normal că nu vreau.

- Asta se întâmpla dacă punem distanță, Luke. Evident că nu vom ajunge decât la asta.

- Și ce ar trebui să fac? Zi-mi altă soluție!

Nu am. Nu știu ce aș putea face să repar totul. Deja am sentimente pentru el. Deja știu cum e să fiu aproape de el. Deja știu cum e să fiu iubită de el. Nu îi pot da drumul.

- Nu putem lăsa totul să vină de la sine?

Luke oftează.

- Lucrurile merg rău când le lăsăm să vină de la sine.

- Vor merge rău doar dacă le lăsăm să o facă.

Zâmbește. E un zâmbet slab, dar sincer. Îmi pun mâna peste a lui și capul pe umărul său. Îmi închid ochii. Buzele lui îmi ating delicat creștetul capului, plasând un sărut.

- Nu vreau să fii supărată pe mine, iubito.

Stomacul mi se strânge. Nici eu nu vreau. Nu vreau să ne certăm. Nu vreau să ne distanțăm.

- Nu sunt. Mormăi.

Brațele lui îmi înconjoară mijlocul și mă trage mai aproape de el. Îmi astup capul în pieptul lui. Îi aud inima cum bate ritmic. Mă relaxează.