vampiriNR5

tot pipăindu-şi părul şi bustul.
— O, Doamne, sunt pe mine? Păianjeni? Păianjeni sunt ?
Dac-ar fi fost, Claire speră s-o şi muşte.
— Nu, îi răspunse scurt. Sau, mă rog, erau, dar numai unii mititei, pe spinare.
Îi scutură cu mâna.
— Gata, taci odată! o repezi apoi.
— Îţi baţi joc de mine? N-ai văzut şobolanul ăla? Era cât afurisita de Godzilla!
Ei, până aici a fost, se hotărî Claire. Monica n-avea decât să rătăcească pe-acolo de una singură, să tot ţipe despre şobolani şi păianjeni, până venea cineva s-o mănânce. N-avea. Decât.
Nu făcuse decât vreo zece paşi, când şoapta extrem de firavă a Monicăi o făcu să încremenească pe loc.
— Te rog, nu mă lăsa.
Nu suna a Monica, absolut deloc. Era doar o fată speriată, şi foarte tânără.
— Claire, te rog.
Oricum, probabil că era prea târziu să mai păstreze tăcerea, şi dacă erau vampiri ascunşi prin Fabrica de cauciucuri German's, până acum ştiau precis unde să le găsească; şi, dacă tot veni vorba, chiar şi ce grupă de sânge avea fiecare. Aşa că furişatul nu mai părea o prioritate.
Claire îşi duse mâinile pâlnie la gură şi strigă din răsputeri:
— Shane! Eve! Hannah! Cineva!
Ecoul trezi păsări invizibile şi poate lilieci de undeva, de la înălţime, care începură să fâlfâie nebuneşte din aripi; vocea ei ricoşă din toate suprafeţele plane, maimuţărind-o pe Claire.
În tăcerea plină de şoapte care urmă, se auzi murmurul Monicăi:
— Uau, şi eu care crezusem că suntem discrete, sau cam aşa ceva... Greşeala mea.
Claire tocmai se pregătea să-i dea o replică de-a dreptul dură, însă încremeni când un alt glas ricoşă spre ea prin vastul spaţiu: glasul lui Shane.
— Claire?
— Aici!
— Stai acolo! Şi taci!
După voce, părea suficient de disperat încât ea să-şi dorească să se fi rezumat la tactica tăcerii; şi, deodată, Monica încetă să mai respire şi rămase absolut nemişcată lângă ea. Degetele ei îi cuprinseră braţul, strângând-o iarăşi de vânătăi.
Încremeni şi Claire, la rândul ei, fiindcă tocmai ieşea ceva din gura clovnului pictat: ceva alb, fantomatic, plutind ca fumul...
Avea şi un chip. Mai multe chipuri, fiindcă era un grup alcătuit din ceea ce păreau să fie vampiri, toţi extrem de palizi, toţi extrem de tăcuţi, toţi îndreptându-se spre ele.
Statul pe loc nu reprezenta un plan prea grozav, hotărî Claire. Aşa că avea să aleagă un altul, adică rupe-o la fugă.
Ceea ce, apucând-o pe Monica de mână, şi făcu.
Atunci, vampirii chiar scoaseră şi sunete, la vederea prăzii lor care fugea: mici râsete şoptite, şuierături stranii, tot felul de zgomote înfricoşătoare care-i făcură pielea de găină lui Claire. Ţinea într-o mână flaconul, alergând tot mai repede, sărind peste deşeuri când reuşea să le vadă la timp, şi împiedicându-se de ele, când nu. Monica reuşea, cumva, să ţină pasul cu ea, cu toate că-i auzea chinuitul, neîntreruptul vaiet al răsuflării. Iar rana de la piciorul drept era clar c-o supăra destul de rău.
Ceva palid ateriză în faţa ei, cu un salt tăcut, ca apariţia unui păianjen. Claire zări imaginea sălbatică a unei feţe albe, cu ochi roşii, gura larg căscată şi colţi scânteietori. Făcu un pas înapoi, pregătindu-se să arunce flaconul... dar îşi dădu seama că cel din faţa ei era Myrnin.
Clipa de ezitare o costă. Ceva o izbi din spate, făcând-o să se împleticească înainte, împiedicându-se de o bară din fier prăbuşită. Scăpă fiola în cădere, în timp ce încerca să-şi restabilească echilibrul, şi auzi cum se sparge sticla de muchia traversei. Un praf argintiu ieşi din ea, ca o trâmbă. Monica ţipă, un strigăt sălbatic care stârni din nou panica în rândul păsărilor din înaltul încăperii; Claire o văzu împiedicându-se în încercarea ei de a se îndepărta de Myrnin.
Myrnin era imediat în afara razei de acţiune a norului plutitor de praf argintiu, însă nu Myrnin era problema. Ceilalţi vampiri, cei care ieşiseră din gura clovnului, ţopăiau acum peste stivele de gunoaie, gonind spre mirosul de sânge proaspăt, curgător.
Veneau din spatele lor, şi încă repede.
Claire se aplecă şi strânse de pe podea cât putu din pulberea argintie, după care se ridică în genunchi. Se întoarse şi azvârli pulberea în aer, între ea, Monica, şi restul vampirilor. Aceasta se dispersă într-o ceaţă fină, sclipitoare, iar când vampirii se ciocniră de ea, fiecare minusculă fărâmă de argint se aprinse.
Era o privelişte frumoasă, şi oribilă în acelaşi timp, şi Claire tresări auzindu-le ţipetele. Era atât de mult argint, şi li se lipea de piele, distrugând-o. Claire nu ştia precis dacă putea să-i omoare, însă vedea clar că-i oprise în loc.
O apucă de mână pe Monica şi-o trase aproape de ea.
Myrnin era încă în faţa lor, stând pe vine deasupra unei stive de palete din lemn. Nu avea deloc o înfăţişare umană, absolut deloc.
Şi, deodată, el clipi, iar licărul roşu îi dispăru din ochi. Colţii i se retraseră frumos, şi Myrnin îşi trecu limba peste buzele palide, înainte de a rosti, nedumerit:
— Claire?
Ea avu o senzaţie de uşurare într-atât de puternică, încât simţi că se prăbuşeşte.
— Mda, eu sunt.
— Aha, exclamă el, lăsându-se să alunece jos de pe stiva de lemne, şi Claire constată că era încă îmbrăcat aşa cum îl văzuse în Common Grounds: cu o haină lungă, neagră, din catifea, fără cămaşă, cu pantalonii albi rămaşi din costumul de bal.
Ar fi trebuit să pară ridicol, dar, cumva, arăta... normal.
— N-ar fi trebuit să fii aici, Claire. E foarte periculos.
— Ştiu...
Ceva rece îi atinse în treacăt ceafa, şi o auzi pe Monica scoţând un sunet înfundat, ca un ţipăt sugrumat. Se răsuci pe călcâie şi se pomeni faţă în faţă cu un vampir furios, cu ochii roşii, şi o parte a pielii încă fumegând din cauza argintului aruncat de ea.
Myrnin scoase un răget care sfâşie aerul, plin de ameninţare şi de mânie, iar vampirul făcu câţiva paşi împleticiţi înapoi, evident şocat.
Apoi, toţi cei cinci care le hăituiseră în tăcere se retraseră în întuneric
Claire se întoarse din nou cu faţa spre Myrnin, care privea, gânditor, în urma vampirilor plecaţi
— Mersi, îi zise.
El ridică din umeri.
— Am fost educat în conceptul de noblesse oblige, răspunse. Şi îţi sunt dator, ştii? Mai ai ceva medicamente pentru mine?
Claire îi întinse ultima doză din drogul care-i menţinea sănătatea mintală; oricum, în mare parte. Era varianta mai veche, cristalele roşii, în locul lichidului incolor, şi el îşi răsturnă în palmă o grămăjoară, după care linse cristalele până la ultimul şi scoase un suspin de profundă satisfacţie.
— E mult mai bine, zise, vârându-şi în buzunar sticluţa cu ceea ce-i mai rămăsese. Bun. Acum: ce cauţi aici?
Claire îşi umezi buzele. Îl auzea pe Shane — sau pe altcineva — apropiindu-se de ei prin întuneric, după care zări pe cineva, printre umbre, în spatele lui Myrnin. Nu erau vampiri, îşi zise în sinea ei, aşa că probabil o fi Hannah, împreună cu Shane.
— O căutam pe prietena mea, Eve. Ţi-aduci aminte de ea, nu?
— Eve, repetă Myrnin, apoi îşi destinse chipul într-un zâmbet. Aha. Fata care m-a urmărit. Da, sigur că da.
Claire simţi un val de entuziasm, înecat repede de spaimă.
— Ce-a păţit?
— Nimic. Doarme, îi răspunse el. Aici erau prea multe pericole pentru ea. Am pus-o la loc sigur, pentru moment.
Shane îşi făcu loc printre ultimele obstacole şi apăru într-o fâşie de lumină, cam la cincizeci de paşi mai încolo. Se opri la vederea lui Myrnin, dar fără să arate alarmat.
— Şi el e prietenul tău, zise Myrnin, întorcându-şi privirea spre Shane. Cel la care ţii atât de mult.
Ea nu discutase niciodată cu Myrnin despre Shane; oricum, nu în amănunt. Mirarea probabil că i se zărea pe faţă, fiindcă zâmbetul lui se întinse.
— Îi porţi mirosul pe haine, îi explică. Iar el îl poartă pe-al tău.
— Pfiuuu, oftă Monica.
Ochii lui Myrnin se concentrară asupra ei, ca două fascicule laser.
— Şi cine este copila aceasta încântătoare?
Claire fu cât pe ce să-şi dea ochii peste cap.
— Monica. Fata primarului.
— Monica Morrell, se prezentă ea, întinzându-i mâna, pe care Myrnin o acceptă, aplecându-se asupra ei cu un gest de modă veche.
Claire îşi dădu seama că, în acelaşi timp, el îi studia şi brăţara de la încheietură.
— A lui Oliver, remarcă el, îndreptându-şi spinarea, înţeleg. Sunt fermecat, draga mea, pur şi simplu fermecat, rosti, fără să-i dea drumul mâinii. Nu cumva ai fi dispusă să donezi o jumătate de litru pentru un sărman străin înfometat?
Zâmbetul îi îngheţă Monicăi pe buze.
— Păi... mă rog, eu...
Myrnin o atrase în braţele sale cu o singură smucitură rapidă. Monica scânci şi încercă să se smulgă, dar cu toate că nu era prea înalt, Myrnin avea forţă din belşug.
Claire trase aer adânc în piept.
— Myrnin. Te rog.
El făcu o figură sâcâită.
— Te rog ce?
— Ea nu e o pradă permisă, sau altceva. Nu poţi s-o ronţăi cum vrei tu. Dă-i drumul. Vorbesc serios, insistă, văzându-l că nu pare convins. Dă-i drumul.
— Bine, acceptă el, desfăcându-şi braţele, şi Monica bătu în retragere, prinzându-se cu ambele mâini de gât.
Se aşeză pe o traversă din apropiere, respirând anevoie.
— Ştiţi, continuă Myrnin, în tinereţea mea, femeile stăteau la rând ca să-mi acorde favorurile. Mă consider un picuţ ofensat.
— E o zi ciudată pentru toată lumea, zise Claire. Shane, Hannah, vi-l prezint pe Myrnin. E, într-un fel, şeful meu.
Shane se apropie, însă expresia feţei îi rămase rece şi distantă.
— Mda? Ăsta e tipul care te-a dus la bal? Care te-a lăsat baltă acolo, să mori?
— Păi... ăăă... mda.
— Mă gândeam eu.
Şi Shane îi repezi un pumn în plină faţă. Myrnin, luat prin surprindere, căzu peste turnul de lăzi şi mârâi, arătându-şi colţii; Shane scoase o ţepuşă din buzunarul de la spate şi-o întinse, pregătită să lovească.
— Nu! strigă Claire, sărind între ei doi şi agitându-şi braţele. Nu, zău, nu e chiar aşa. Gata, liniştiţi-vă, toată lumea, vă rog.
— Da, o aprobă Myrnin. Am fost străpuns cu ţepuşa o dată pe ziua de azi, mi-ajunge, mulţumesc. Îţi respect impulsul de a o răzbuna, băiete, dar Claire rămâne destul de capabilă să-şi apere singură onoarea.
— Eu însămi n-aş fi putut s-o spun mai bine, zise ea. Te rog, Shane. Lasă-l. Avem nevoie de el.
— Mda? Pentru ce?
— Pentru că e posibil să ştie ce se petrece cu vampirii.
— A, asta era, zise Myrnin, pe un ton care dădea de înţeles că erau idioţi cu toţii, dacă nu ştiau deja explicaţia. Sunt convocaţi. E un semnal pentru atragerea tuturor vampirilor care ţi-au jurat credinţă, printr-un schimb de sânge... e felul în care se purtau războaiele, pe vremuri. Aşa se procedează când îţi aduni oştirea.
— A, exclamă Claire. Şi-atunci... de ce nu şi pe tine? Sau pe ceilalţi vampiri de-aici?
— Se pare că serul administrat de tine îmi oferă în oarecare măsură imunitate faţă de el. O, îi simt atracţia, cât se poate de clar, dar într-un mod întru totul teoretic. Mai de grabă curios. Îmi amintesc cum îl simţeam altădată, ca o panică de-a dreptul copleşitoare. Cât despre ceilalţi, el bine, nu sunt legaţi prin sânge.
— Nu sunt?
— Nu. Creaturi inferioare. Experimente eşuate, dacă vrei.
Îşi îndepărtă privirea, şi Claire avu o oribilă bănuială.
— Sunt oameni? Adică, oameni obişnuiţi?
— Experimente eşuate, repetă el. Eşti om de ştiinţă, Claire. Nu toate experimentele ies aşa cum se intenţionează.
Myrnin îi făcuse aşa cum erau, în căutarea leacului pentru maladia vampirilor. Îi transformase în vietăţi care nu erau nici vampiri, nu erau nici oameni, nu erau... în fine, nu erau nimic, în realitate. Nu se încadrau în niciuna dintre societăţi.
Nu era de mirare că se ascundeau aici.
— Nu mă mai privi aşa, zise Myrnin. Nu sunt eu de vină pentru imperfecţiunile procesului, să ştii. Nu sunt un monstru.
Claire clătină din cap.
— Câteodată, chiar eşti.

Eve era bine: obosită, tremurând toată, cu faţa brăzdată de lacrimi, dar bine.
— N-a făcut-o, să ştii, zise, împungându-se cu două degete în direcţia gâtului. E destul de simpatic, altfel, dacă treci de toată nebunia. Cu toate că şi asta e destul de multă.
Era, şi Claire o ştia bine, aproape imposibil să treci de toată nebunia. Nu prea mergea. Dar se vedea nevoită să recunoască faptul că Myrnin, cel puţin, fusese mai gentleman faţă de cât se aşteptase.
Noblesse oblige. Poate că se simţise obligat.
Locul în care o ţinuse pe Eve fusese odinioară un soi de cameră pentru depozitare din incinta fabricii, numai pereţi solizi şi o singură uşă, pe care el o zăvorâse cu ajutorul unei ţevi îndoite. Shane nu fusese deloc bucuros când văzuse.
— Dar dac-ai fi păţit ceva? îl întrebă, în timp ce Myrnin dezdoia metalul de parcă ar fi fost cositor, nu fier. Ar fi rămas închisă acolo, singură, fără posibilitate de ieşire. Ar fi murit de foame.
— De fapt, îi răspunse Myrnin, era foarte puţin probabil. Setea ar fi ucis-o în decurs de patru zile, presupun. N-ar mai fi avut ocazia să moară de foame.
O observă pe Claire că îl ţintuia cu privirea şi înălţă sprâncenele.
— Ce e?
Ea doar clătină din cap.
— Am impresia că ţi-a scăpat esenţialul.
Monica se ţinea ca o umbră de Claire, ceea ce devenea enervant; arunca întruna priviri agitate spre Shane, şi mai nou era de-a dreptul îngrozită de Myrnin, ceea ce probabil era şi cazul, de fapt. Bine măcar că-şi ţinea gura închisă, şi chiar dacă mai văzu un şobolan, unul mare şi oarecum albinos, nu-şi mai dezlănţui ţipetele şi de data aceasta.
Eve, totuşi, nu era prea entuziasmată s-o vadă pe Monica.
— Cred că glumeşti, rosti ea pe un ton categoric, privind mai întâi spre ea, apoi spre Shane. Tu eşti de acord cu asta?
— De acord ar fi o exagerare. Dacă zici că mă resemnez, te mai apropii, răspunse Shane.
Hannah, care stătea lângă el, cu arma de vânătoare în poziţia pentru inspecţie, pufni în râs.
— Cât timp nu vorbeşte, preciză Shane, pot să-mi închipui că nici nu e aici.
— Mda? Ei bine, eu nu pot, se răsti Eve, îndreptând o privire feroce spre Monica, iar aceasta din urmă îi răspunse cu una la fel de dură. Claire, încetează cu adunatul vagabonzilor. Nu poţi să ştii pe unde-au umblat.
— Tu vorbeşti despre infecţii, ripostă Monica fără întârziere, când chiar tu eşti una uriaşă, mergătoare.
— Râde ciob de oală spartă... mai degrabă, fărâmă de ciob. Zgripţuroaico!
— Paraşuto!
— Ce, vrei să te joci un pic cu noii tăi prieteni de colo? O repezi Shane. Aia palizi rău, cu poftă de plasmă? Pentru că, poţi să mă crezi pe cuvânt, îţi azvârl fundul puturos drept în bârlogul lor, dacă nu-ţi tace fleanca, Monica!
— Nu mă sperii tu pe mine, Collins.
Hannah îşi dădu ochii peste cap şi clănţăni închizătorul armei.
— Dar eu?
Şi, cu asta, se încheie discuţia.
Myrnin, care stătea sprijinit de perete cu braţele încrucişate la piept, urmărise desfăşurarea evenimentelor cu mare interes.
— Prietenii tăi, îi zise el lui Claire, sunt destul de... coloraţi. Foarte plini de energie.
— Să nu te atingi de prietenii mei.
Afirmaţia ei n-o includea neapărat şi pe Monica, dar oricum.
— O, absolut. Nici prin gând.
Cu mâna pe inimă, Myrnin izbuti să ia o înfăţişare îngerească, realizare destul de remarcabilă dacă luăm în considerare echipamentul lui de Lord Byron după chef .
— Numai că am stat mult timp departe de societatea oamenilor normali, se justifică el. Spune-mi, de regulă, e chiar atât de... însufleţită?
— De obicei, nu, oftă ea. Monica e un caz special.
Mda, dacă era să foloseşti un eufemism, fiindcă Monica era un caz disperat. Totuşi, Claire nu avea nici timp, nici nervi ca să-i explice lui Myrnin întreaga dinamică a relaţiei Monica-Shane-Eve în clipa aceea.
— Când ai spus că i-a chemat cineva pe vampiri ca să se adune pentru un fel de luptă... te refereai la Bishop?
— Bishop? se miră Myrnin. Nu, fireşte că nu. La Amelie. Amelie a trimis chemarea. Îşi consolidează forţele, alcătuind liniile defensive. Situaţia se îndreaptă cu rapiditate spre o confruntare, consider.
Era exact ceea ce se temea Claire că avea să audă de la el.
— Şi ştii cine a răspuns?
— Oricine din Morganville care are o legătură de sânge cu ea, răspunse Myrnin. Cu excepţia mea, desigur. Dar asta ar cuprinde aproape toţi vampirii din oraş, în afara celor care i-au jurat credinţă prin intermediul lui Oliver. Dar, chiar şi-aşa, legătura lui Oliver i-ar lega şi pe ei, într-un anume sens, fiindcă el i-a jurat loialitate când a venit să locuiască aici. Poate că ei simt o atracţie mai puţin puternică, dar tot o simt.
— Şi-atunci, Bishop cum îşi strânge armata? Nu toţi din oraş sunt, ştii, ai Ameliei?
— El i-a muşcat pe cei pe care şi i-a vrut de partea lui, îi explică Myrnin, ridicând din umeri. I-a revendicat de la ea, într-un fel. Unii s-au dus de bunăvoie, alţii nu, dar toţi îi datorează acum supunere. Toţi cei pe care-a fost capabil să-i treacă de partea lui, adică un număr considerabil, presupun.
Îi aruncă o privire ascuţită.
— Chemarea a continuat şi după răsărit. Michael?
— Michael e bine. L-au închis într-o celulă.
— Şi Sam?
Claire clătină din cap, în chip de răspuns. După Michael, Sam, bunicul lui, era cel mai tânăr vampir din oraş, şi Claire nu-l văzuse deloc de când plecase el din Casa Glass, mult înaintea altor vampiri. Pornise într-o misiune dată de Amelie; ea avea mai multă încredere în el decât în majoritatea celorlalţi, chiar şi în cei pe care-i cunoştea de secole. Asta, se gândi Claire, pentru că Amelie cunoştea sentimentele lui Sam faţă de ea. Era o dragoste cum scrie la carte, una care nu lua în seamă amănunte ca spiritul practic sau primejdia, şi care niciodată nu se schimba, nici nu se stingea.
Se pomeni privindu-l pe Shane. El întoarse capul spre ea şi-i zâmbi.
O dragoste cum scrie la carte.
Ea, probabil, era prea tânără ca să aibă parte de aşa ceva, numai că o simţea atât de puternică, atât de reală...
Şi Shane nici măcar nu-şi aduna curajul să-i spună că o iubeşte.
Inspiră adânc şi se forţă să-şi alunge gândul acesta din minte.
— Şi-acum, ce facem? întrebă ea. Myrnin?
El se cufundă într-o tăcere prelungită, după care se duse spre una dintre ferestrele vopsite ale parterului şi o deschise. Soarele apunea iar. Avea să dispară complet, foarte curând.
— Voi ar trebui să vă duceţi acasă, zise. Oamenii deţin controlul, deocamdată, cel puţin, dar mai sunt unele facţiuni pe-afară. Diseară se vor da lupte pentru putere, şi nu doar între cele două tabere ale vampirilor.
Shane aruncă o privire spre Monica — ale cărei vânătăi erau dovada vie a faptului că necazurile erau deja prezente — şi apoi şi-o întoarse înapoi spre Myrnin.
— Şi tu ce-o să faci? îl întrebă.
— O să rămân aici, răspunse Myrnin. Cu prietenii mei.
— Prietenii? Cine... hm... experimentele eşuate?
— Exact cum spui, încuviinţă Myrnin, ridicând din umeri. Ei mă privesc ca pe un fel de părinte spiritual. În plus, sângele lor e la fel de bun ca al oricui altcuiva, la nevoie.
— Mai mult de-atât nici nu-mi trebuie să ştiu, replică Shane, făcând apoi un semn cu capul spre Hannah. Hai, să mergem
— Sunt în spatele tău, Shane.
— Păzeşte-l pe-al lui Claire, şi al lui Eve. Eu merg în faţă.
— Şi eu? scânci Monica.
— Chiar vrei să ştii? se răsti Shane, aruncându-i o privire capabilă să-i pârjolească tot părul. Fii recunoscătoare că nu te las aici, ca desert.
Myrnin se aplecă mai aproape de urechea lui Claire şi zise:
— Cred că-mi place de băiatul ăsta al tău.
Văzând că ea îl priveşte cu o totală nedumerire, ridică braţele, zâmbind.
— Nu în sensul acela, dragă. Doar mi se pare demn de încredere.
Ea înghiţi în sec şi lăsă totul deoparte.
— Tu o să fii bine aici? Sigur?
— Sigur? repetă el, susţinându-i privirea. Deocamdată, da. Dar avem de lucru, Claire. Mult de lucru, şi timp foarte puţin. Nu pot să mă mai ascund multă vreme. Îţi dai seama că stresul accelerează evoluţia bolii, şi acum e stres din belşug pentru noi toţi. Şi mai mulţi vor cădea bolnavi, vor ajunge să fie tulburaţi. E de importanţă vitală să începem lucrul la serul vindecător cât mai repede cu putinţă.
— O să-ncerc să te duc înapoi în laborator mâine.
Îl lăsară într-o fâşie de lumină din ce în ce mai estompată, lângă o uriaşă macara ruginită care-şi înălţa capul prin întuneric până la nivelul unei case cu două etaje, în timp ce păsările palide de deasupra fâlfăiau din aripi sau plonjau la răstimpuri.
Şi cu rănitele, furioasele experimente eşuate, pândind printre umbre, poate chiar vrând să-şi atace creatorul vampiric.
Lui Claire i se făcu milă de ele, în eventualitatea în care aveau să încerce.

Gloatele furioase dispăruseră, însă avuseseră grijă să buşească bine maşina lui Eve, dacă tot fuseseră acolo. Eve se sufocă de furie când zări urmele de lovituri şi geamurile sparte, dar bine măcar că automobilul se mai ţinea pe toate cele patru cauciucuri, iar pagubele erau numai de natură cosmetică. Motorul porni de la prima cheie.
— Bietul copilaş, îl căină Eve, mângâind cu afecţiune impozantul volan în timp ce se aşeza pe scaunul şoferului. Lasă, că te punem noi la punct. Nu, Hannah?
— Şi eu, care mă întrebam ce-o să am de făcut mâine, replică Hannah, aşezându-se — evident — pe locul mortului. Cred că ştiu acum. O să îndrept cu ciocanul tabla lui Queen Mary şi-o să-i pun geamuri noi, incasabile.
Pe bancheta din spate, Claire era echivalentul uman al Elveţiei, neutră între cele două naţiuni beligerante reprezentate de Shane şi de Monica, aşezaţi de-o parte şi de cealaltă, la geamuri. Atmosfera era încordată, dar nimeni nu sufla o vorbă.
Soarele cobora în toată splendoarea la apus, ceea ce, în condiţii normale, ar fi făcut din Morganville un loc prielnic pentru vampiri. Dar nu tocmai şi în seara aceasta, ceea ce deveni evident după ce Eve părăsi cartierul dărăpănat al depozitelor şi începu să se apropie de bârlogul vampirilor.
Era lume afară, pe stradă, la apus.
Şi furioasă, pe deasupra.
— Hait, exclamă Eve, în timp ce treceau pe lângă un grup numeros, strâns în jurul unui tip căţărat pe o ladă din lemn, care zbiera la ceilalţi.
Avea în mâini un mănunchi de ţepuşe din lemn, şi fiecare îşi lua câte una.
— OK, zise Eve, treaba asta arată ceva mai puţin grozav.
— Crezi? se amestecă Monica, prelingându-se mai jos pe locul ei, de teamă să nu fie observată. Au vrut să mă omoare! Şi eu nici măcar nu sunt vampir!
— Da, dar eşti tu, aşa că se explică, i-o întoarse Eve, încetinind maşina. Mda. Ambuteiaj.
Ambuteiaj? în Morganville? Claire se aplecă în faţă şi văzu că pe stradă, în faţa lor, erau vreo şase vehicule. Primul dintre ele era întors de-a curmezişul, blocându-l pe al doilea: o camionetă mare, care încerca să dea înapoi, însă era împiedicată de a treia maşină.
Camioneta captivă avea geamurile fumurii, ca pentru vampiri. Cele două vehicule care o blocau erau berline vechi, uzate, de genul celor conduse de oameni.
Asta-i maşina lui Lex Perry, aia întoarsă de-a latul, remarcă Hannah. În a treia cred că-s fraţii Nunally. Tovarăşi de băutură cu Sal Manetti.
— Sal, adică, agitatorul mulţimii?
— Te-ai prins.
Iar acum, oamenii se strângeau în jurul camionetei, împingând-o, făcând-o să se clatine pe cauciucuri.
Nimeni din maşina lor nu scoase o vorbă.
Camioneta se balansă şi mai tare. Cauciucurile se învârtiră, încercând s-o urnească din loc, însă deodată se răsturnă, trântind-se pe o parte, neputincioasă. Cu un răget, mulţimea începu să se caţere pe ea şi să bubuie în geamuri.
— Ar trebui să facem ceva, zise în sfârşit Claire.
— Mda? replică Hannah, pe un ton extrem de scăzut. Ce, mai precis?
— Să sunăm la poliţie? îşi dădu cu părerea Claire.
Numai că poliţia era deja acolo. Chiar cu două maşini, dar fără să poată împiedica în vreun fel ceea ce avea să se întâmple. În realitate, agenţii nu păreau dispuşi nici măcar să încerce.
— Să plecăm, rosti încet Shane. N-avem nimic de făcut pe-aici.
Eve porni în marşarier, fără să scoată o vorbă, şi acceleră până scoase fum din cauciucuri.
Atunci, Claire se smulse din transa care o cuprinsese.
— Ce faci? Nu se poate să plecăm aşa...
— Priveşte mai bine, replică Eve, întunecată la faţă. Dacă vreunul dintre ăia o vede în maşină pe prinţesa Morrell, ne-o luăm cu toţii. Suntem toţi complici, dac-o apărăm pe ea, iar tu porţi brăţara Fondatoarei. Nu putem să riscăm.
Claire se prăbuşi înapoi pe locul ei, în timp ce Eve schimba din nou viteza, răsucind volanul. Aleseră o alta stradă, una neblocată, deocamdată.
— Ce se-ntâmplă? Întrebă Monica. Oare ce se-ntâmplă cu oraşul nostru?
— Franţa, răspunse Claire, cu gândul la ce-i spusese Bunica Day. Bun venit la revoluţie.
Eve îi conduse printr-un labirint de străzi. Din case se vedeau lumini pâlpâind, şi câteva dintre felinarele stradale prinseseră, la rândul lor, viaţă. Maşinile — şi erau foarte multe acum — îşi aprindeau farurile şi claxonau, ca şi cum echipa liceului din localitate tocmai ar fi câştigat un meci de fotbal important.
Sau de parcă ar fi fost un grup numeros şi zgomotos de petrecăreţi.
— Vreau să merg acasă, zise Monica.
Vocea îi sima înăbuşită.
— Vă rog.
Eve îi aruncă o privire prin oglinda retrovizoare şi, în cele din urmă, încuviinţă.
Dar imediat cum intră pe strada pe care se afla casa familiei Morrell, Eve călcă apăsat frâna şi cuplă instantaneu în marşarier.
Casa Morrell arăta de parcă ar fi găzduit încă una dintre scandaloasele petreceri nesupravegheate ale Monicăi... numai că, de această dată, era chiar nesupravegheată, iar musafirii aceia nepoftiţi nu veniseră doar ca să se îmbete pe gratis.
— Ce tot fac ăia acolo? se miră Monica, după care scăpă un ţipăt sugrumat când văzu doi tipi ieşind pe uşa din faţă cu o plasmă uriaşă. Fură! Ne fură lucrurile!
Cam tot ce se găsea era prădat: saltele, mobilier, obiecte de artă. Claire zări chiar câţiva indivizi azvârlind, pe ferestrele de la etaj, pânzeturi şi haine, spre cei care aşteptau jos.
Şi deodată, cineva apăru în fugă cu o sticlă cu ceva lichid, îndesă în ea o cârpă aprinsă şi-o aruncă pe o fereastră din faţă.
Flăcările pâlpâiră, prinseră puteri şi începură să se înteţească.
— Nu! urlă Monica, gâfâind şi bâjbâind disperată după clanţa portierei, însă Eve avusese grijă s-o blocheze.
Claire o prinse pe Monica de umeri şi-o forţă să stea pe loc.
— Du-ne de-aici! urlă ea.
— Ai mei ar putea să fie înăuntru!
— Nu, nu sunt. Richard mi-a zis că sunt la Primărie.
Monica se zvârcoli mai departe, chiar şi după ce Eve se îndepărtă de casa incendiată, după care, deodată... se opri, pur şi simplu.
Claire o auzi plângând. Ar fi vrut să gândească: Foarte bine, ţi-ai meritat-o, însă, fără să ştie de ce, nu se putea forţa să fie atât de crudă.
Shane, totuşi, putea.
— Ei, trebuie să priveşti partea bună a lucrurilor, zise el. Cel puţin, n-ai o soră mai mică înăuntru.
Monica îşi opri respiraţia o clipă, după care continuă să plângă.
Când intrară pe strada Lot, Monica părea să-şi fi revenit în fire; îşi şterse ochii cu mâinile tremurătoare şi ceru o batistă, pe care Eve i-o oferi, scoţând-o din torpedoul de lângă ea.
— Ce părere ai? îl întrebă Eve pe Shane.
Strada lor părea liniştită. În majoritatea caselor, luminile erau aprinse. Inclusiv în Casa Glass, şi cu toate că se vedeau câţiva oameni pe-afară, stând de vorbă, nu dădeau impresia că ar intenţiona să-şi formeze grupuri de asalt. Cel puţin, nu aici.
— Arată bine. Hai să mergem înăuntru.
Căzură de acord ca Monica să meargă la mijloc, acoperită de Hannah. Eve porni prima, gonind pe alee până la uşa din faţă a casei şi descuind-o.
Reuşiră să intre fără să atragă prea multă atenţie, şi fără s-o arate cineva cu degetul pe Monica; dar, în definitiv, se gândi Claire, Monica sigur nu semăna prea bine cu ea însăşi, în momentul acesta. Mai degrabă, cu o proastă imitatoare a Monicăi. Poate chiar un băiat imitator.
Shane s-ar fi stricat de râs dacă i-ar fi spus una ca asta. Dar, după ce o văzu pe Monica distrusă, cu ochii roşii şi umflaţi, Claire se hotărî să ţină observaţia pentru ea.
După ce Shane trânti, încuie şi zăvori uşa de la intrare, Claire simţi că întreaga casă se trezeşte la viaţă în jurul lor, aproape fremătând de căldură şi de bucuria primirii. Auzi mai multe persoane din living exclamând în acelaşi timp, aşa că nu putea fi doar impresia ei: casa chiar reacţionase cu adevărat, şi reacţionase energic, la sosirea a trei dintre cei patru locuitori ai săi.
Claire se întinse spre un perete, şi-l sărută.
— Şi eu mă bucur că te văd, şopti, lipindu-şi obrazul de suprafaţa lui netedă.
Simţi că aproape o îmbrăţişa.
— Nenică, nu-i decât o casă, auzi protestul lui Shane din spatele ei. Pupă şi tu pe cineva care să simtă.
Aşa şi făcu, aruncându-se în braţele lui. Avea impresia că el n-o s-o mai lase niciodată din îmbrăţişare, nici măcar pentru o clipă, iar apoi el o săltă cu totul de pe podea şi-şi lăsă capul pe umărul ei, pentru un lung şi preţios moment, abia apoi lăsând-o uşurel la loc, pe picioarele ei.
— Mai bine să vedem întâi cine e pe-aici, zise el, sărutând-o extrem de delicat. Restanţa, pe mai târziu, bine?
Claire îi dădu drumul din braţele ei, dar îl ţinu de mână, în timp ce traversau antreul şi pătrundeau în livingul Casei Glass, pe care-l găsiră plin de lume.
Nu erau vampiri.
Ci numai oameni.
Unele chipuri erau cunoscute, cel puţin din vedere: oameni de prin oraş: proprietarul magazinului de articole muzicale în care lucra Michael; vreo două infirmiere pe care le mai văzuse prin spital, purtând încă uniformele lor viu colorate şi încălţările comode. Pe ceilalţi, Claire abia dacă-i ştia cât de cât, însă toţi aveau un lucru în comun: erau înfricoşaţi.
O femeie mai în vârstă, voinică, o prinse de umeri pe Claire.
— Slavă Domnului că ai ajuns acasă, zise, şi-o îmbrăţişă.
Claire, blocată de surprindere, în aruncă lui Shane o privire de ce-naiba-mai-e-şi-asta, iar el ridică din umeri, neputincios.
— Afurisita asta de casă nu vrea să facă nimic pentru noi, îi explică femeia. Luminile se tot sting, uşile nu vor să se deschidă, mâncarea se strică în frigider... de parcă nu ne-ar vrea aici!
Şi probabil că nici nu-i voia. Casa ar fi putut oricând să-i arunce afară, dar în mod evident fusese un pic nesigură cu privire la ce-ar fi vrut locatarii ei permanenţi, aşa că se mărginise în schimb să le facă viaţa cât mai incomodă intruşilor.
Acum Claire simţea cum instalaţia de aer condiţionat se pune în funcţiune, răcorind atmosfera supraîncălzită, auzea uşile deschizându-se la etaj, vedea luminile aprinzându-se în spaţiile întunecate.
— Bună, Celia, zise Shane, după ce femeia, în sfârşit, o eliberă pe Claire din strânsoarea ei. Şi, ce vânt te-aduce pe-aici? Mi-am închipuit că Barfly o să facă vânzare bună în seara asta.
— Păi, aşa ar fi fost, numai că au apărut vreo câteva jigodii şi-au zis că, din moment ce port brăţară, înseamnă că trebuie să-i servesc pe gratis, asta pentru c-aş fi nu ştiu ce soi de simpatizant. Ce soi de simpatizant, zic eu, şi unul dintre ei dă să mă lovească.
Shane îşi înălţă sprâncenele. Celia nu era tocmai tânără.
— Şi, ce-ai făcut?
— Am folosit Regulatorul, răspunse Celia, ridicând o bâtă de baseball pe care şi-o proptise de perete.
Era dintr-un lemn vechi, de esenţă tare, frumos şlefuit.
— Am şi marcat vreo câteva puncte, continuă ea. Dar mi-am zis că poate nu e cazul să mai aştept şi prelungirile, dacă mă-nţelegi. Acum cred că-mi zvântă proviziile. Îmi vine să-mi smulg brăţara asta, zău aşa. Unde-s afurisiţii ăia de vampiri, când ai nevoie de ei, după toate astea?
— Nu ţi-ai scos brăţara? Nici măcar când ţi-au oferit ei pretextul? se miră Shane, iar Celia îl privi chiorâş.
— Nu, n-am scos-o. Nu-mi calc io cuvântu', decât dacă-s obligată. Iar acu', nu-s.
— Dac-o scoţi acum, poate n-o să mai trebuiască s-o pui la loc vreodată.
Celia ridică spre el un deget zbârcit.
— Uite ce e, Collins, ştiu tot despre tine şi taică-tău. Nu înghit eu nimic din astea. Morganville e un loc ca lumea. Respecţi regulile, eşti ferit de belele... cam ca oriunde, cred. Voi, ăştia, vreţi haos. Ei bine, asta cam aşa arată: oameni bătuţi, prăvălii jecmănite, case arse. Sigur, o să se potolească la un moment dat, dar cum? Poate c-o să devină un loc în care nu mi-ar plăcea să stau.
Îi întoarse spatele, săltându-şi bâta de baseball pe umăr, şi plecă să discute cu un grup de adulţi cam de vârsta ei.
Shane simţi privirea lui Claire îndreptată spre el şi ridică din umeri.
— Mda, zise, oftând. Ştiu. Ea are dreptate. Dar de unde putem să ştim dacă n-ar fi mai bine în cazul în care vampirii ar...
— Ar ce, Shane? Ar pieri? Dar Michael, la el te-ai gândit? Sau la Sam?
Şi plecă, la rândul ei, tropăind furioasă.
— Unde te duci?
— Să-mi iau o Cola!
— Poţi să...
— Nu!
Desfăcu capacul sticlei de Cola scoase din frigiderul care era din nou aprovizionat din abundenţă, deşi ştia că nu fusese aşa când plecase. Încă o favoare din partea casei, presupuse, deşi habar n-avea cum ar putea să meargă o casă la cumpărături.
Lichidul rece şi siropos o izbi ca un zid din cărămidă, iar în loc să-i dea energie, o făcu să se simtă slăbită şi un pic îngreţoşată. Se lăsă pe un scaun de lângă masa din bucătărie şi-şi sprijini capul în palme, deodată copleşită.
Totul se ducea de râpă.
Amelie îşi convoca vampirii, probabil pregătindu-se să se lupte cu Bishop pe viaţă şi pe moarte. Morganville se făcea bucăţi. Iar ea nu putea să facă nimic.
Ei, totuşi mai era ceva.
Scoase şi desfăcu încă patru sticle de Cola şi le oferi lui Hannah, lui Eve, lui Shane, şi — pentru că i s-ar fi părut o răutate s-o lase pe dinafară într-un astfel de moment — Monicăi.
Monica se holbă la sticla aburită de parcă ar fi bănuit-o pe Claire că-i amestecase în ea otravă contra şobolanilor.
— Ce-i asta?
— Ţie ce ţi se pare c-ar fi? O iei, sau nu, nu mă interesează.
Şi Claire lăsă sticla pe masă în faţa Monicăi, după care se duse să se ghemuiască pe canapea alături de Shane, îşi verifică telefonul mobil. Reţeaua funcţiona din nou, cel puţin pentru moment, şi avea o tonă de mesaje vocale, Majoritatea, de la Shane, aşa că le păstră, dorind să le asculte mai târziu; alte două erau de la Eve, şi le şterse, fiindcă erau instrucţiuni despre cum s-o găsească.
Ultimul era de la mama ei. Claire îşi opri respiraţia, şi lacrimile îi usturară ochii, la auzul vocii mamei. Bine cel puţin că suna calmă... oricum, în mare parte.

Claire, scumpo, ştiu că n-ar trebui să fiu îngrijorată, dar sunt. Iubito, sună-ne. Am auzit unele lucruri îngrozitoare despre ce se-ntâmplă pe-afară. Unii dintre oamenii care sunt aici, la noi, vorbesc despre lupte şi jafuri. Dacă nu aflu veşti de la tine cât mai curând... În fine, nu ştiu ce-o să ne facem, dar tatăl tău înnebuneşte. Aşa că, te rog, sună-ne. Te iubim, scumpa noastră. Pa.

Claire izbuti să-şi readucă respiraţia la normal, în principal datorită faptului că-şi tot repetă cu asprime în gând că trebuia să pară liniştită şi complet stăpână pe sine, ca să-şi împiedice părinţii să năvălească afară, în toată nebunia. Reuşi, mai mult sau mai puţin, până în clipa în care auzi sunând numărul apelat, iar când mama ei răspunse, fu capabilă să spună „Bună, mami”, fără să dea impresia că e gata să izbucnească în lacrimi.
— Ţi-am primit mesajul, îi zise. E totul bine pe-acolo?
— Aici? Claire, nu-ţi face tu griji pentru noi! Totul e perfect! Of, scumpo, tu eşti bine? Chiar?
— Serios, sunt. Sunt OK. Totul e...
Nu fu în stare să afirme că totul ar fi OK, pentru că, fireşte, nu era. Era, în cel mai bun caz, o oarecare stabilitate temporară.
— E linişte aici, adăugă, în schimb. E şi Shane acasă, e şi Eve.
Claire îşi aminti că mamei ei îi plăcuse de Monica Morrell, şi-şi dădu ochii peste cap. Orice era bine-venit, doar ca să-i potolească temerile.
— Şi fata aia din cămin, Monica, şi ea e la noi.
— A, da, Monica. Mi-a plăcut de ea.
Stratagema chiar păru să aibă efectul scontat, ceea ce nu era tocmai de laudă în privinţa capacităţii mamei ei de a judeca oamenii.
— Fratele ei a trecut pe-aici, să vadă ce mai facem, acum cam o oră, adăugă mama. Drăguţ băiat.
Claire nu-şi putea imagina cum era posibil să te referi la Richard Morrell ca la un băiat, dar o lăsă aşa.
— El cam e la conducerea oraşului acum, îi zise. Aveţi aparatul, da? Cel pe care vi l-am lăsat mai devreme?
— Da. Facem tot ce ni s-a spus, fireşte. Dar, scumpa mea, mi-ar plăcea tare mult dac-ai veni şi tu aici. Vrem să fii acasă, cu noi.
— Ştiu. Ştiu, mami. Dar cred că e mai bine să rămân aici. E important. Încerc să trec pe-acolo mâine, bine?
Mai discutară puţin, despre mai nimic, o simplă pălăvrăgeală, doar ca viaţa să pară normală, măcar pentru câte va clipe. Mama ei se ţinea bine, dar cam la limită; Claire îi simţea un tremur nervos în voce, aproape că-i putea vedea lacrimile strălucindu-i în ochi. Vorbea întruna despre cum fuseseră nevoiţi să mute majoritatea cutiilor în subsol, ca să facă loc pentru toţi musafirii — musafirii? — şi despre temerile ei, că lucrurile lui Claire ar putea să tragă umezeală, apoi îi povesti despre jucăriile din cutii şi despre cât de mult îi plăcuseră lui Claire, când era mai mică.
Lucruri normale, de-ale mamei.
Claire n-o întrerupse, decât prin interjecţii liniştitoare şi aprobatoare, ori de câte ori mama se mai oprea să-şi tragă suflul. Îi era de ajutor să-şi audă mama, şi ştia că şi pe ea o ajuta faptul că avea cu cine să vorbească. Dar, în cele din urmă, când vocea mamei începu să se stingă, ca ticăitul unui ceas neîntors la timp, Claire se declară de acord cu toate cerinţele părinteşti de a fi prudentă şi de a se păzită primejdii şi de a se îmbrăca bine, să nu-i fie frig.
Acel „la revedere” de încheiere i se păru că sună ca un punct final, şi după ce închise telefonul, Claire rămase cu privirea aţintită asupra ecranului telefonului ei mobil, în tăcere.
Pradă unui impuls de moment, încercă s-o sune pe Amelie. Telefonul sună, şi iar sună. Nu răspunse nici mesageria vocală.
În living, Shane tocmai organiza un fel de serviciu de santinelă. Multă lume se prăbuşise deja grămadă pe perne şi pături, unii doar pe câte o cuvertură liberă. Claire îşi făcu loc printre trupurile întinse şi-i făcu semn lui Shane că se duce sus. El încuviinţă şi continuă să discute cu cei doi tipi cu care era, însă o urmări cu privirea pe tot drumul.
Eve era în camera ei, iar pe uşă îşi pusese un bilet pe care scria NU BATE CĂ TE OMOR. DESPRE TINE E VORBA, SHANE. Claire se gândi dacă ea ar avea voie să bată în uşă, însă era prea obosită ca să mai poată scăpa cu fuga, la nevoie.
În camera ei era întuneric. Când plecase, de dimineaţă, oarecum-prietena lui Eve, Miranda, dormise acolo, dar acum nu mai era, şi patul ei era din nou aranjat frumos. Claire se aşeză pe marginea lui, privind afară, pe fereastră, după care se ridică şi-şi scoase din şifonier lenjerie curată şi ultima ei pereche de blugi, plus o bluză neagră, mulată, pe care i-o împrumutase Eve săptămâna trecută.
Duşul o făcu să se simtă ca-n rai. Ba chiar avu şi apă caldă pe săturate, de data asta. Se şterse, îşi uscă părul şi îl aranjă un pic, după care se îmbrăcă. După ce ieşi, ascultă în direcţia scării, dar nu-l mai auzi pe Shane vorbind. Ori tăcuse, ori se dusese şi el la culcare. Se opri puţin în faţa uşii lui, dorindu-şi să fi avut curaj să bată, însă până la urmă tot în camera ei ajunse.
Iar Shane era acolo, aşezat pe patul ei. Îşi ridică privirea când o văzu intrând, şi buzele i se întredeschiseră, dar nu scoase o vorbă timp de câteva secunde lungi.
— Ar trebui să plec, zise până la urmă, dar nu se ridică.
Claire se aşeză lângă el. Totul era perfect decent, cum stăteau amândoi aşa, complet îmbrăcaţi, însă într-un fel ea avea senzaţia că se aflau pe marginea unei prăpăstii, ambii în pericol de a se prăbuşi.
Era excitant, dar şi terifiant, şi greşit din toate punctele de vedere.
— Şi, ce ţi s-a mai întâmplat pe ziua de azi? îl întrebă, în laboratorul mobil, adică.
— Nimic important. Am mers până la marginea oraşului şi ne-am oprit imediat dincolo de hotar, într-un loc din care puteam să vedem pe oricine ar fi sosit. Au apărut vreo doi vampiri, încercând să se retragă, dar i-am făcut pachet şi i-am trimis înapoi. Bishop nu s-a arătat deloc. După ce am pierdut legătura cu vampirii, ne-am gândit să patrulăm prin zonă şi să vedem ce se petrece. Gata să fim luaţi la cafteală de o gaşcă de idioţi în furgonete, după care vampirii din laboratorul mobil au luat-o razna: chestia aia cu convocarea, bănuiesc. I-am lăsat la magazia de cereale... era cel mai spaţios şi mai întunecos loc care mi-a trecut prin minte, şi cu multă umbră. I-am lăsat maşina lui Cesar Mercado. A rămas să se ducă diseară tocmai până în Midland, cu condiţia ca barierele să fie ridicate. Mai bine de-atât...
— Şi cartea? Ai lăsat-o acolo?
În chip de răspuns, Shane îşi vârî mâna pe sub betelia pantalonilor şi scoase de-acolo un volumaş legat în piele. Amelie îl ferecase cu un lacăt, ca pe un jurnal intim. Claire încercă să apese mica încuietoare metalică. Nu se deschise, fireşte.
— Tu crezi că e bine să-ţi bagi nasul în chestia asta? o întrebă Shane.
— Probabil că nu.
Mai încercă să depărteze cu forţa paginile, ca să poată strecura o privire înăuntru. Tot ce putu să observe era că fuseseră scrise de mână, şi că hârtia părea relativ veche. Lucru ciudat, când o adulmecă, simţi miros de chimicale.
— Ce tot faci?
Shane arăta ca şi cum nu s-ar fi putut hotărî între repulsie şi fascinaţie.
— Cred că a restaurat cineva hârtia, îi explică ea. Aşa cum se procedează cu cărţile vechi, foarte valoroase, şi cu altele. Uneori, şi cu cele de benzi desenate. Tratează hârtia cu substanţe chimice, ca să încetinească procesul de degradare şi să albească la loc paginile.
— Fascinant, minţi Shane. Dă-o încoa'.
Îi smulse cartea din mână şi o puse mai departe de ei, de cealaltă parte a patului. Când Claire încercă s-o ia înapoi, el i se puse în cale; se hârjoniră puţin şi, fără să ştie cum, el ajunse întins pe pat cu faţa în sus, iar ea, lungită incomod deasupra lui. Mâinile lui o ajutară să-şi recapete echilibrul când începu să alunece jos.
— O, murmură ea. N-ar trebui...
— Sigur că nu.
— Atunci, tu trebuie să...
— Da, trebuie...
Însă el nu se mişcă, şi nici ea. Doar se priviră, după care, foarte lent, ea îşi coborî buzele spre gura lui.
Urmă un sărut cald, dulce, minunat, care păru să dureze la nesfârşit. În acelaşi timp, însă, îl simţi că n-a durat destul. Mâinile lui Shane îi alunecară spre şolduri, apoi pe spate şi, până la urmă, îi cuprinseră părul încă umed, şi el o sărută mai apăsat. Erau destule făgăduieli în sărutul acesta.
— OK, fanion roşu, anunţă el.
N-o lăsase din braţe, dar acum era un centimetru distanţă între cele două perechi de buze. Claire îşi simţi întreg trupul fremătând de viaţă şi furnicând-o, pulsul zvâcnindu-i în încheieturi şi în tâmple, căldura revărsându-i-se, luminoasă, în centrul fiinţei sale.
— E OK, zise ea. Jur. Ai încredere în mine.
— Hei, dar asta nu era replica mea?
— Nu şi acum.
Sărutările lui Shane erau recompensa pentru faptul că supravieţuise unei lungi, grele şi îngrozitoare zile. Faptul că stătea învăluită în căldura lui o făcea să se simtă de parcă urca în rai pe razele lunii. Îşi azvârli pantofii din picioare şi, rămânând tot complet îmbrăcată, se strecură sub pătură. Shane ezită.
— Ai încredere în mine, zise ea încă o dată. Şi, dacă nu, poţi să-ţi ţii hainele pe tine.
Mai făcuseră asta şi altădată, dar, cumva, nu păruse atât de... intim. Claire se înghesui în el pe sub pătură, cu spatele, iar braţele lui o cuprinseră. Brusc, parcă luaseră amândoi foc.
Înghiţi în sec, încercând să-şi rememoreze toate acele bune intenţii, în timp ce simţea răsuflarea şoaptei lui Shane în ceafă, apoi buzele lui, mângâindu-i pielea.
— Nu e bine deloc, murmură el. Mă omori, să ştii.
— Ba nu.
— A, la faza asta, tu trebuie să mă crezi pe cuvânt.
Suspinul lui o făcu să se cutremure până-n măduva oaselor.
— Nu pot să cred că ai adus-o pe Monica iar aici.
— Ei, haide acum. Doar nu era s-o las acolo, de una singură. Te cunosc eu mai bine, Shane. Oricât de rea ar fi ea...
— Încarnarea diavolească a răului?
— Poate că da, dar tot nu te văd în stare s-o laşi pe mâna lor şi... să-i faci rău.
Claire se întoarse cu faţa spre el, într-o vânzoleală care o obligă să se bată pe pătură.
— Şi ce-o să se mai întâmple? îl întrebă ea. Ştii?
— Dar ce sunt eu, Miranda, clarvăzătoarea adolescentă sărită de pe fix? Nu, nu ştiu. Tot ce ştiu e că mâine, când o să ne trezim, vampirii or să se întoarcă, sau nu. Şi atunci, noi va trebui să ne alegem calea pe care să mergem înainte.
— Poate că n-o să mergem înainte. Poate c-o să aşteptăm.
— Un singur lucru ştiu, Claire: că tu nu poţi să stai într-un loc, nici măcar pentru o zi. Eşti mereu în mişcare. Poate că în direcţia corectă, poate că nu, dar oricum eşti în mişcare. În fiecare clipă, lucrurile se schimbă, fie că-ţi place, fie că nu.
Ea îi studie concentrată expresia feţei.
— Tatăl tău e aici? Acum?
El se strâmbă.
— Sincer? Habar n-am. Nu m-ar mira. E posibil să fi aflat că e momentul să intre în scenă şi să preia comanda, dacă poate. Iar Manetti îi e un foarte vechi amic. Cam dă impresia că ar fi mâna tatei, în spatele lui.
— Dar dacă el chiar o să preia comanda, ce-o să se întâmple cu Michael? Cu Myrnin? Cu toţi ceilalţi vampiri de pe-aici?
— Chiar ai nevoie să-ţi spun eu?
Claire scutură din cap.
— El o să le spună oamenilor că trebuie să-i omoare pe toţi vampirii, după care o să atace familia Morrell, şi pe toţi ceilalţi pe care-i consideră răspunzători pentru ce i s-a întâmplat familiei tale. Corect?
— Probabil, oftă Shane.
— Şi tu o să-l laşi să facă toate astea.
— N-am zis aşa ceva.
— Dar n-ai zis nici că nu. Nu-mi spune că e complicat, pentru că nu e. Ori te implici pentru un lucru, ori stai cu braţele încrucişate. Chiar tu mi-ai zis asta odată, şi ai avut dreptate, zise Claire, cuibărindu-se şi mai mult în braţele lui. Shane, ai fost corect atunci. Fii corect şi acum.
Degetele lui îi atinseră faţa, coborându-i pe obraji, mângâindu-i buzele, iar ochii lui... nu mai văzuse niciodată privirea aceea în ochii lui. În ochii nimănui, de fapt.
În tot oraşul ăsta întors pe dos, tu ai fost totdeauna singura corectă faţă de mine, şopti el. Te iubesc, Claire.
Ea zări ceva traversându-i chipul, ceva ca un fulger de panică, după care îşi reveni.
— Nu pot să cred că spun asta, dar aşa e. Te iubesc.
Mai zise şi altceva, însă lumea se strânsese în jurul ei. Buzele lui Shane se mişcau mai departe, dar tot ce auzea ea erau aceleaşi cuvinte, răsunându-i iar şi iar în cap, ca dangătul unui uriaş clopot din alamă. Te iubesc.
El părea complet luat prin surprindere... nu în sens rău, ci mai degrabă de parcă n-ar fi înţeles cu adevărat ceea ce simţea până în momentul acesta.
Clipi mărunt. Era de parcă nu l-ar mai fi văzut până acum, şi era frumos. Mai frumos decât oricare bărbat din câţi văzuse vreodată, în întreaga ei viaţă.
Orice-ar fi zis el, ea îl întrerupse, sărutându-l. Mult. Şi pentru mult timp. Când el se retrase, în sfârşit, nu se îndepărtă prea mult, iar privirea aceea din ochii lui, acea intensă şi copleşitoare dorinţă... şi ea, la rândul ei, era ceva nou.
Şi ei îi plăcea.
— Te iubesc, zise el încă o dată, şi-o sărută atât de apăsat, încât îi tăie respiraţia.
Era ceva mai mult în sărutul lui decât înainte: mai multă pasiune, mai multă insistenţă, mai multă... de toate. Era ca şi cum ar fi fost prinsă de o maree, purtată departe, şi avea impresia că nu va mai atinge ţărmul niciodată. I-ar fi plăcut să se înece astfel, doar înotând veşnic în toată abundenţa aceasta.
Fanion roşu, ţipa o parte din ea, gata, fanion roşu. Ce tot faci?
Şi ea îşi dori ca vocea aceea să amuţească, şi-atât.
— Şi eu te iubesc, îi şopti ea.
Vocea îi tremura, şi la fel şi mâinile, când şi le puse pe pieptul lui. Pe sub tricoul moale, muşchii îi erau încordaţi, şi-i simţea fiecare respiraţie adâncă.
— Aş face orice pentru tine, adăugă ea.
Intenţia ei fusese să sune ca o invitaţie, însă tocmai această replică însemnă şocul care-l trezi la raţiune.
— Orice, repetă el, închizând strâns ochii. Mda. Am înţeles. Foarte rău, Claire. Foarte, foarte rău.
— Azi? zise ea, izbucnind într-un râs puţin cam sălbatic. Azi, totul e o nebunie. De ce n-am putea fi şi noi? Măcar o dată?
— Din cauză că am promis, zise el.
O cuprinse în braţe şi-o trase mai aproape, şi ea simţi cum un geamăt îi zguduie tot corpul.
— Faţă de părinţii tăi, faţă de mine, faţă de Michael. Faţă de tine, Claire. Nu pot să-mi calc cuvântul. E cam tot ce mi-a mai rămas, în ziua de azi.
— Dar... dacă...
— Nu, îi şopti el în ureche. Te rog, nu. Şi-aşa e destul de greu, deja.
O sărută din nou, prelung şi dulce, şi, dintr-un motiv oarecare, avu gust de lacrimi de data asta. Ca un fel de despărţire.
— Chiar te iubesc, zise el, ştergându-i uşurel dârele umede de pe obraji. Dar nu pot să fac una ca asta. Nu acum.
Până ca ea să-l mai poată opri, Shane lunecă jos din pat, îşi încălţă pantofii şi se îndreptă în grabă spre uşă. Ea se ridică în şezut, înfăşurată strâns în aşternuturi, ca şi cum ar fi fost goală pe dedesubt, nu complet îmbrăcată, iar el şovăi acolo, cu o mână pe clanţa uşii.
— Te rog, rămâi, insistă ea. Shane...
El scutură din cap.
— Dacă rămân, se întâmplă. Tu o ştii, şi eu o ştiu, şi chiar nu putem s-o facem. Ştiu că lumea se năruieşte, dar...
Inspiră adânc, dureros.
— Nu.
Sunetul scos de uşa închisă uşor în urma lui o străpunse ca lama unui cuţit.
Se rostogoli, zdrobită, strângând în braţe perna care mirosea a părul lui, căutând locul încălzit de corpul lui, şi se gândi să plângă până adoarme.
După care-i veni în minte mirarea revelaţiei din ochii lui, atunci când spusese Te iubesc.
Nu. Nu era momentul să plângă.
Şi, când în sfârşit adormi, se simţi în siguranţă.