vampiriNR4

Şapte

Porţile universităţii erau închise, ferecate, lângă de fiind postaţi tipi îmbrăcaţi complet în negru, gen grupare paramilitară. Înarmaţi. Eve dirijă încet masivul automobil în direcţia lor şi-şi coborî geamul din dreptul ei.
— Livrare pentru Michael Glass, strigă ea. Sau pentru Richard Morrell.
Santinela care se aplecă spre ea era un tip enorm, dur şi ameninţător... dar numai până când o observă pe Hannah pe bancheta din spate, ceea ce-l făcu să zâmbească larg, ca un ţânc primind în dar un căţeluş nou.
— Hannah Montana! exclamă el.
Ea făcu o mutră adânc îndurerată.
— O dată dacă-mi mai spui aşa, Jessup, îţi scot maţele.
— Dă-te jos şi împiedică-mă, Zâmbăreaţo. Mda, am auzit că te-ai întors. Cum a fost cu ăia de la marină?
— Mai bine decât la afurisiţii de grăniceri.
— Vezi să nu!
Zâmbetul îi pieri de pe buze matahalei, care-şi recăpătă seriozitatea.
—'Pare rău, H., ordinele sunt ordine. Cine te-a trimis? Cine e cu tine?
— Oliver m-a trimis. Probabil c-o ştii pe Eve Rosser... şi ea e Claire Danvers.
— Zău? Ha! Credeam c-ar fi mai mare. Salut, Eve. Scuze, nu te-am recunoscut din prima. Ochii care nu se văd...
Jessup îi făcu un semn celeilalte santinele, care-şi atârnă urma de umăr şi tastă un cod pe panoul montat în zid. Porţile mari din fier se dădură în lături lent.
— Ai grijă, Hannah. Oraşu' ăsta parc-ar fi graniţa dintre Afganistan şi Pakistan.
Înăuntru, dacă făceai abstracţie de gărzile care patrulau pe lângă ziduri, atmosfera din Texas Prairie University părea ciudat de normală. Păsările ciripeau către soarele abia răsăririt, şi se vedeau studenţi — studenţi! — ducându-se la cursuri ca şi cum absolut nimic n-ar fi fost în neregulă. Sporovăiau, râdeau, sau alergau prin campus, ca să prindă prima oră.
— Ce naiba? se miră Eve, iar Claire se bucură că nu era singura descumpănită de privelişte. Ştiam că au ordine să ţină totul ascuns sub preş, dar, fir-ar să fie, chestia asta e ridicolă! Unde e biroul decanului?
Claire îi indică direcţia. Eve manevră automobilul pe curbele întortocheate, trecând printre cămine şi săli de lectură, oprind într-o parcare aproape pustie din faţa clădirii Administraţiei. Erau acolo două maşini de patrulare ale poliţiei şi vreo câteva jeepuri negre. Nu prea multe maşini de-ale civililor, pe-acolo.
În timp ce urcau treptele clădirii, Claire observă că mai erau două santinele în faţa intrării principale. Hannah nu-i cunoştea pe aceştia doi, însă înşiră din nou numele şi recomandările şi, după o scurtă şi impersonală cercetare, li se permise să intre.
Ultima dată, Claire se dusese acolo ca să renunţe la unele cursuri şi să se înscrie la altele noi, şi clădirea fusese atunci plină de birocraţi morocănoşi şi de studenţi agitaţi, toţi într-o continuă mişcare. Acum, era foarte multă linişte. Câteva persoane se aflau la birourile lor, însă Claire nu vedea şi vreun student, iar angajaţii TPU păreau fie plictisiţi, fie neliniştiţi. Cea mai mare parte a activităţilor părea să se concentreze în holul aşternut peste tot cu covoare, şi cu pereţii împodobiţi cu portretele oficiale ale foştilor decani şi ale altor notabilităţi din istoria universităţii.
Unul sau doi dintre foştii decani, abia acum observă Claire, era posibil să fi fost vampiri, judecând după paloarea tenului. Sau poate că nu erau decât oameni bătrâni, de rasă albă. Greu de spus.
În capătul culoarului, nu găsiră o santinelă, ci o secretară: totuşi, una la fel de aprigă ca şi bărbaţii înarmaţi de afară. Stătea în spatele unui birou scump, cu aspect antic, care nu avea pe el niciun fir de praf, şi nimic altceva în afara unei coli de hârtie, potrivite exact pe mijloc, cu un stilou aşezat în unghi drept peste ea, şi un telefon negru, de fiţe, cu centrală. Computer, nu, cel puţin cât putea să vadă Claire... ba da, uite-l colo, ascuns după uşa-rulou a unui dulăpior.
Podeaua era acoperită de covoare luxoase, astfel încât Claire simţi că i se afundă picioarele cu cel puţin doi, trei centimetri: era ca şi cum ar fi mers pe spumă. Lambriuri masive, din lemn de culoare închisă. Tablouri şi lumini discrete. Ferestre acoperite cu extravagante draperii din catifea, şi o muzică în surdină... clasică, evident. Claire nici nu-şi imagina că ar putea cineva vreodată să comute pe un post cu muzică rock. Nu aici.
— Sunt domnişoara Nance, se prezentă femeia, ridicându-se şi întinzând mâna spre fiecare, pe rând; nu avu nici cea mai mică ezitare cu Eve, care-i intimida pe cei mai mulţi.
Era o femeie înaltă, subţire, cenuşie, îmbrăcată într-un taior cenuşiu, cu o bluză de un cenuşiu ceva mai deschis pe sub sacou. Părul cenuşiu i se ondula în valuri ordonate. Claire nu putea să-i zărească pantofii, însă se simţea absolut convinsă că erau moderni, cenuşii, şi totuşi, în acelaşi timp, practici.
— Sunt secretara decanului Wallace, îi informă femeia. Aveţi programare?
— Trebuie să-l văd pe Michael, zise Eve.
— Mă scuzaţi? Nu cred să cunosc o astfel de persoană.
Chipul lui Eve încremeni, şi Claire îi zări cumplita groază din ochi.
Hannah, observând-o la rândul ei, interveni:
— Hai să lăsăm vrăjeala, domnişoară Nance. Unde e Michael Glass?
Ochii domnişoarei Nance se îngustară. Erau de un bleu pal, nu la fel de pal ca al Ameliei, dar oarecum decolorat, ca al blugilor lăsaţi la soare.
— Domnul Glass este într-o convorbire cu decanul, zise ea. Mă tem că va trebui să...
Uşa din celălalt capăt al anticamerei se deschise, şi apăru Michael. Inima lui Claire se topi, practic, de uşurare. E bine. Michael e bine.
Numai că el închise uşa şi trecu drept pe lângă ele, ca un soldat plecat într-o misiune.
Trecu chiar pe lângă Eve, care rămase ţintuită pe loc, cu gura căscată şi o umbră de teamă înnegurându-i chipul.
— Michael! scânci Claire, însă el nici măcar nu-şi încetini paşii. Trebuie să-l oprim!
— Grozav, bombăni Hannah, şi toate trei porniră după el.
Le prinse bine faptul că Michael nu alerga de-a binelea, ci doar mergea cu pas normal, cu un scop precis. Claire şi Eve se strecurară pe coridor pe lângă el şi-i blocară drumul.
Ochii lui albaştri erau larg deschişi, însă, pur şi simplu, nu le vedeau. Totuşi, simţi măcar că avea un obstacol în faţă, aşa că se opri.
— Michael, zise Claire.
Fir-ar să fie, de ce nu puteam să am tranchilizantele la mine? De ce?
— Michael, nu poţi să ieşi acum. S-a făcut deja dimineaţă. O să mori.
— Nu te ascultă, remarcă Hannah.
Şi avea dreptate: el n-o asculta. Încercă să-şi facă loc printre ele, însă Eve îi puse o palmă drept în mijlocul pieptului şi-l ţinu pe loc.
— Michael? Eu sunt. Mă recunoşti, da? Te rog, Michael! El o privi cu ochi cu desăvârşire absenţi, după care o împinse deoparte din drumul lui. Cu violenţă.
Hannah îi aruncă lui Claire o privire rapidă, poruncitoare.
— Cheamă ajutor. Imediat. Încerc eu să-l reţin.
Claire ezită, însă Hannah era, fără doar şi poate, mult mai bine echipată decât ea, dacă era nevoie să se descurce cu un Michael potenţial ostil. Făcu stânga-mprejur şi trecu în fugă pe lângă funcţionarii uluiţi şi slujitorii civili care făceau cafele, frânând brusc în faţa unuia dintre soldaţii în uniforme negre.
— Richard Morrell, bolborosi ea. Am nevoie de el. Imediat.
Soldatul nu şovăi. Îşi înhăţă emiţătorul prins într-o clemă la umăr şi rosti în microfonul lui.
— Administraţia către Morrell.
— Morrell sunt, recepţie.
Soldatul îşi desprinse aparatul şi i-l întinse, fără vreo vorbă, lui Claire. Ea îl luă — era mai greu decât aparatele lui Oliver — şi apăsă butonul pentru emisie.
— Richard? Sunt Claire. Avem o mare problemă. Trebuie să-l oprim pe Michael, şi pe toţi ceilalţi...
Cum ar fi putut să spună vampiri, fără să pronunţe de fapt cuvântul în sine?
— Pe toţi ceilalţi alergici la soare care vor să iasă.
— Dar de ce naiba ar vrea să...
— Habar n-am! Atât, că vor!
Imaginea ofiţerului O'Malley cuprins de flăcări îi răsări brusc în minte, şi-şi opri respiraţia, înăbuşindu-şi un hohot de plâns.
— Ajută-ne. Ei vor să iasă în soare.
— Dă-i înapoi aparatul, ceru el.
Ea i-l întinse tipului în uniformă neagră.
— Vreau să te duci cu fata asta, ordonă Richard, şi s-o ajuţi. Fără întrebări.
— Am înţeles, să trăiţi.
Soldatul deconectă aparatul şi-şi coborî privirea spre Claire.
— După dumneavoastră.
Ea porni înainte pe coridor. Chiar când ajunseră, se auzi zgomot de sticlă spartă, după care Hannah zbură spre ei şi ateriză pe spate, clipind mărunt.
Apăru şi Michael, trecând peste ea. Eve se agăţase de braţul lui, încercând să-l ţină pe loc, însă el se scutură şi o îndepărtă.
— Nu putem să-l lăsăm să iasă! strigă Claire.
Încercă să-i apuce la rândul ei, însă era ca şi cum ar fi vrut să oprească din mers un tren expres. Uitase cât de puternic era el acum.
— La o parte, ceru soldatul, scoţându-şi un pistol din locul de la şold.
— Nu, nu tra...
Funcţionarii se risipiră ca potârnichile, ascunzându-se pe sub birouri, vărsându-şi cafelele şi ghemuindu-se pe covoare.
Soldatul ţinti spre pieptul lui Michael şi trase trei focuri. Într-o succesiune rapidă. În locul răsunătoarelor zgomote de împuşcături la care se aşteptase Claire, se auziră pocnete moi, de aer comprimat.
Michael tot mai făcu trei paşi spre soldat, înainte de a se prăbuşi, cu încetinitorul, în genunchi, apoi cu faţa în jos.
— Liber, anunţă soldatul.
Îl apucă de un braţ pe Michael, îl întoarse cu faţa în sus şi-i smulse săgeţile din piept.
— O să doarmă cam o oră, probabil că nu mai mult. Haideţi să-l ducem în biroul decanului.
Hannah îşi şterse un firicel de sânge de la gură, tuşi, apoi se ridică în picioare. Ea şi Eve, împreună cu Claire, îl apucară pe Michael de umeri şi de picioare, apoi îl cărară de-a lungul coridorului, trecând pe lângă tablourile care aveau acum nevoie de ceva lucrări serioase de restaurare şi înrămare, pe lângă lambriurile prefăcute în ţăndări şi geamurile în cioburi, până în biroul domnişoarei Nance.
Domnişoara Nance îi cuprinse într-o singură privire, apoi se deplasă cu iuţeală spre uşa marcată cu o plăcuţă perfectă din alamă, pe care scria DECAN WALLACE. Ciocăni şi le deschise uşa, permiţându-le să-l ducă pe Michael înăuntru.
Decanul Wallace era o femeie, ceea ce constitui oarecum o surpriză pentru Claire. Se aşteptase să vadă un bărbat durduliu, între două vârste: acest decan Wallace era o femeie înaltă, graţioasă, suplă, şi cu mult mai tânără decât şi-ar fi închipuit Claire. Avea părul şaten drept, căzut în jurul umerilor, şi purta un costum negru uni, aproape imaginea în negativ a taiorului domnişoarei Nance, numai că, într-un fel, mai puţin rigid. Arăta... însufleţit.
Buzele decanului Wallace se întredeschiseră, dar de pe ele nu ieşi vreo întrebare. Femeia se gândi o clipă, după care făcu un semn spre canapeaua din piele aflată în celălalt capăt al încăperii, pe diagonală faţă de masivul ei birou.
— Bine, puneţi-1 acolo.
Avea şi accent britanic. Clar, nu era o fată a Texasului.
— Ce s-a întâmplat?
— Ce s-a întâmplat, ce nu, e clar că se tot întâmplă, bombăni Hannah, în timp ce aranjau trupul fără cunoştinţă al lui Michael pe canapea. Atât, că-şi iau tălpăşiţa. De parcă n-ar şti, sau nu le-ar păsa, că e soarele pe cer. S-a declanşat un soi de semnal care-i teleghidează.
Decanul Wallace stătu pe gânduri o clipă, după care apăsă un buton de pe biroul său.
— Domnişoară Nance? Am nevoie să se transmită un comunicat prin sistemul pentru urgenţe. Toţi vampirii existenţi în campus vor fie imediat imobilizaţi sau tranchilizaţi. Fără excepţie. Prioritate maximă.
Îşi încreţi fruntea în timp ce primea răspunsul, după care-şi ridică privirea spre micul lor grup.
— Michael părea să fie foarte raţional şi n-a dat vreun semn că s-ar putea petrece aşa ceva. Am crezut doar că trebuia să plece undeva. Nu mi s-a părut nimic neobişnuit, cel puţin la început.
— Câţi vampiri mai sunt prin campus? se interesă Hannah.
— Câţiva profesori, desigur, însă cei mai mulţi nu sunt momentan aici, deoarece îşi predau cursurile seara. Studenţi, nu, evident. În afara celor pe care i-au adus cu ei Michael şi Richard, am avea, poate, cinci cu totul, în complex. Mai devreme au fost mai mulţi, dar au plecat să se adăpostească înainte de răsărit, în afara campusului.
Decanul Wallace părea să-şi fi păstrat calmul, chiar şi în faţa unei astfel de situaţii.
— Dumneata eşti Claire Danvers? întrebă ea.
— Da, doamnă, răspunse, strângând mâna întinsă de decanul Wallace.
— Am avut o discuţie recent cu Protectoarea dumitale, cu privire la progresele realizate. În ciuda... provocărilor, ai avut o evoluţie excelentă.
Era o prostie să se lase încântată de aşa ceva, însă Claire nu se putu stăpâni. Simţi cum se înroşeşte şi clătină din cap.
— Nu cred că mai contează prea mult, acum.
— Din contră, contează foarte mult, sunt convinsă de asta.
Eve se aşeză lângă canapea, ţinându-l pe Michael de o mână inertă. Arăta zdrobită. Hannah se rezemă de perete şi-l salută cu o înclinare a capului pe soldatul care tocmai ieşea din birou.
— Şi, zise ea, puteţi să-mi explicaţi cum de se plimbă pe-aici jumate din armata S.U.A., şi nu e panică totală printre studenţi?
— I-am informat pe toţi studenţii şi pe părinţii lor că universitatea participă la o acţiune guvernamentală de pregătire pentru situaţii de urgenţă, şi că, desigur, toate armele sunt fără efect letal. Ceea ce este destul de adevărat, într-o oarecare măsură. Problema menţinerii studenţilor în campus este un pic mai spinoasă, dar am reuşit s-o rezolvăm până acum, legând-o de exerciţiile de alarmă. Totuşi, nu poate să mai ţină mult. Copiii din localitate sunt deja foarte bine informaţi şi nu este decât o chestiune de timp până când şi studenţii veniţi din afară să-şi dea seama că-i tragem pe sfoară, nelăsându-i să ia legătura cu prietenii şi cu familiile lor. Filtrăm toate conexiunile de internet şi telefonice, normal, adăugă decanul Wallace, clătinând din cap. Dar aceasta este problema mea, nu a voastră, iar a voastră este cu mult mai presantă. Nu putem să-i adormim chiar pe toţi vampirii din oraş, şi, în orice caz, nu putem să-i ţinem adormiţi.
— Nu-s destule somnifere pe lume, o aprobă Hannah. Trebuie, fie să oprim povestea încă de la sursa ei, fie să ne dăm naibii la o parte din calea lor.
Se auzi o uşoară bătaie în uşă şi domnişoara Nance îşi făcu apariţia.
— Richard Morrell, anunţă ea, după care făcu un pas în lateral, lăsându-l să intre.
Claire făcu ochii mari. Fratele Monicăi arăta ca după optzeci de kilometri de drum accidentat: epuizat, cu ochii roşii, palid, menţinut în stare de funcţionare doar cu cafeină şi adrenalină. La fel ca toţi ceilalţi, bănui. În timp ce domnişoara Nance închidea încetişor uşa după el, Richard înaintă cu paşi mari, fixând cu privirea trupul fără vlagă al lui Michael.
— E dus? întrebă.
Şi vocea îi era aspră, ca şi cum până acum ar fi urlat. Mult.
— Doarme somnul drepţilor, îi răspunse Hannah. Sau, oricum, pe-al drepţilor drogaţi. Claire. Aparatul.
Ah! Uitase de rucsacul care încă-l atârna pe umăr. Scoase repede din el cel din urmă aparat de emisie-recepţie şi i-l înmână, explicându-i pentru ce folosea. Richard încuviinţă.
— Cred că e momentul unei şedinţe strategice, zise el, trăgându-şi un scaun aproape de canapea.
Hannah şi Claire îşi luară şi ele câte unul, însă Eve rămase acolo unde era, lângă Michael, parcă nevrând să-l părăsească nici măcar pentru o clipă.
Decanul Wallace se aşeză la biroul său, împreunându-şi degetele şi urmărind scena cu interes, dar cu mult calm.
— Introduc codul, da?
Deja începuse să facă asta, motiv pentru care Claire se mulţumi să-i facă un semn aprobator. Se auzi semnalul conectării la reţea.
— Richard Morrell, la Universitate, probă.
După câteva secunde, îi răspunse o voce.
— Verificat, Richard, eşti ultimul post care raportează! Rămâi pe recepţie pentru un comunicat.
Se auziră câteva ţăcăneli, după care altă voce răsună din difuzor.

Aici Oliver. Transmit către întreaga reţea ordinele de urgenţă. Reţineţi oricare vampir aliat cu noi pe care-l puteţi găsi, indiferent ce mijloace ar fi necesare. Camere încuiate, lanţuri, tranchilizante, celule, folosiţi orice aveţi. Până când nu ştim cum şi de ce se întâmplă toate acestea, trebuie să luăm toate măsurile de precauţie pe timpul zilei. Se pare că unii dintre noi au o anumită ezistenţă faţă de chemare, iar alţii au imunitate, dar totul se poate schimba în oricare moment. Rămâneţi în gardă. Începând din acest moment, vom desfăşura apeluri din oră în oră, şi fiecare poziţie îşi va raporta situaţia. Postul Universitate, raportează.

Richard apăsă butonul pentru emisie.
— Michael Glass şi toţi ceilalţi vampiri din grupul nostru au fost reţinuţi. Studenţii sunt izolaţi deocamdată, dar nu pentru mult timp. Va trebui să deschidem porţiile nu mai târziu de mâine-dimineaţă, dac-om reuşi să-i mai ţinem şi până atunci. Chiar şi cu legăturile telefonice şi pe internet controlate, tot o să se afle afară.
— Urmăm planul, zise Oliver. Întrerupem funcţionarea releelor celulare peste zece minute, până la noi ordine. Liniile telefonice sunt deja tăiate. Singura cale de comunicare, din acest moment înainte, va fi cea strategică, prin folosirea aparatelor de emisie-recepţie. Ce altceva îţi mai trebuie?
— Funia şi săpunul? Nimic. Stăm bine aici, deocamdată. Nu cred să încerce cineva vreun asalt pe timp de zi, şi oricum nu cu câte gărzi avem la dispoziţie.
Richard ezită pentru o clipă, după care acţionă din nou microfonul.
— Oliver, am tot auzit unele lucruri. Cred că se formează vreo câteva facţiuni. Facţiuni umane. Ar putea complica lucrurile.
Oliver tăcu câteva secunde, după care zise:
— Da. Înţeleg. Ne vom ocupa de ele când va fi cazul.
Apoi, Oliver trecu la următorul post de pe lista lui, care se întâmplă să fie tocmai Casa Glass. Monica fu cea care raportă; enervant lucru. Claire se abţinu din răsputeri să nu scrâşnească din dinţi. Cel puţin, fu un raport scurt şi, după ce le veni rândul şi altor Case ale Fondatoarei, situaţia păru asemănătoare: unii vampiri reacţionau la semnalul de chemare, iar alţii, nu. Cel puţin, nu încă.
Richard Morrell privea gânditor în depărtare; în cele din urmă, după ce se încheiară toate raportările, apăsă din nou pe buton.
— Oliver, aici Richard. Ce se-ntâmplă dacă şi tu ne faci figura şi devii zombi?
— N-o să fie cazul, răspunse Oliver.
— Dacă. Fă-mi hatârul. Cine preia conducerea?
Era evident că Oliver nici nu voia să se gândească la o astfel de eventualitate, şi Claire îi distinse furia stăpânită din voce atunci când răspunse.
— Tu, zise el. Nu mă interesează cum te organizezi. Dacă va trebui să dăm apărarea Morganville-ului pe mâna unor oameni simpli, înseamnă că am pierdut deja. Oliver, terminat. Următoarea verificare, peste o oră de acum încolo.
În aparatul de emisie-recepţie se auzi un ţăcănit, semnalând încheierea conferinţei.
— A decurs bine, remarcă decanul Wallace. Te-a desemnat moştenitor în ipoteza Apocalipsei. Felicitări.
— Mda, a naibii promovare pe câmpul de luptă, bombăni Richard, ridicându-se. Hai să găsim un loc pentru Michael.
— Avem câteva spaţii de depozitare la subsol: uşi din oţel, fără ferestre. Acolo i-au dus pe ceilalţi.
— În regulă, pentru moment. Pe el vreau să-l mut în arest cât de curând posibil, ca să centralizez carantina.
Claire îşi întoarse privirea spre Eve, apoi spre faţa adormită a lui Michael, şi se gândi la el, singur, într-o celulă… pentru că, altfel cum ai putea s-o numeşti? Încuiat, la fel cum fusese Myrnin.
Myrnin. Se întrebă dacă şi el o fi simţit acea bizară atracţie, şi dacă da, atunci or fi reuşit ceilalţi să-l împiedice plecarea? Probabil că nu, dacă el o fi fost hotărât să se ducă fuga. Myrnin se număra printre acele forţe de neoprit, şi în afara cazului în care ar fi întâlnit un obstacol de neclintit...
Oftă şi ajută la transportarea lui Michael de-a lungul coridorului, pe lângă funcţionarii năuciţi, spre temporarul său loc de detenţie.

Viaţa merse mai departe, lucru destul de ciudat; oricum, cel puţin cea a oamenilor. Lumea începu să se hazardeze pe-afară, să măture străzile, să recupereze lucrurile din casele incendiate sau vandalizate. Poliţia începu să restabilească ordinea.
Dar se întâmplau şi alte lucruri. Oameni, adunându-se în grupuri pe la colţ de stradă. Discutând. Pledând.
Lui Claire nu-i plăcea deloc ceea ce vedea, şi putea să-şi dea seama că nici lui Hannah, şi nici lui Eve.
Trecură ore. Patrulară o vreme, trimiţând comunicări spre Oliver despre grupurile pe care le vedeau. Cel mai mare număra aproape o sută de persoane, şi se forma în parc. Un tip pe care Claire nu-l cunoştea avea şi o portavoce.
— Sal Manetti, zise Hannah. Mereu a fost un zurbagiu. Cred că s-a numărat, o vreme, printre oamenii Căpitanului Evident, dar au avut un conflict. Sal voia mai multe omoruri şi mult mai puţină vorbă.
Nu era deloc bine. Şi nu era absolut deloc bine, la câţi oameni se aflau acolo şi îl ascultau.
Eve se întoarse la Common Grounds să-şi dea raportul, şi acela fu momentul în care lucrurile începură s-o ia razna.
Hannah o conducea acasă pe Claire, după ce predase un portbagaj plin de pungi cu sânge luate din depozitele secrete ale universităţii, când aparatul de emisie-recepţie din buzunarul lui Claire începu să sune, solicitând atenţia. Claire se conectă, folosind codul. De îndată ce termină, o explozie de zgomote se revărsă din difuzor.
I se păru că aude ceva despre Oliver, dar nu putea fi sigură. Întrebările ei strigate nu primiră răspuns. Era de parcă ar fi apăsat cineva butonul accidental, în toiul unei încăierări, şi toată lumea era prea ocupată ca să mai şi răspundă.
Apoi, transmisia pieri.
Claire schimbă o privire cu Hannah.
— Mai bine...
— Ne-am întoarce la Common Grounds? Mda. S-a recepţionat.
Când ajunseră, primul lucru pe care-l observă Claire fu vitrina spartă. Obloanele erau ridicate, iar cele două geamuri ale faţadei fuseseră sparte de dinăuntru, nu din afară, cioburile se împrăştiaseră tocmai până la bordură.
Localul părea foarte, foarte tăcut.
— Eve? strigă fără să vrea Claire, şi ţâşni înainte ca Hannah să-i ceară să stea pe loc.
Se repezi în goana mare în uşa de la intrare, însă aceasta nu se deschise, şi se izbi de ea suficient de tare încât să se aleagă cu vânătăi.
Era încuiată.
— Nu vrei să aştepţi? se răsti Hannah, prinzând-o de braţ în timp ce încerca să se strecoare printr-una dintre vitrinele sparte. O să te tai! Stai un pic.
Folosindu-se de arma de paintball din mâini, reuşi să cureţe vreo câteva cioburi mai ascuţite rămase şi, până să ţâşnească din nou Claire, avu grijă să-i blocheze trecerea şi să treacă ea însăşi peste pervazul scund. Claire o urmă. Hannah nu mai încercă s-o oprească, probabil pentru că ştia că n-are rost.
— Of, mamă, zise ea.
Şi, după ce Claire intră, la rândul ei, observă că mesele şi scaunele fuseseră, în majoritatea lor, răsturnate, sau împinse deoparte. Cioburile veselei erau presărate peste tot pe podea.
Erau şi oameni pe jos, zăcând nemişcaţi printre dărâmături. Hannah trecu repede de la unul la altul, analizându-le la repezeală starea. Doi dintre ei o făcură să clatine din cap cu regret; ceilalţi trei erau încă vii, deşi răniţi.
Nu era urmă de vampir în cafenea, şi nici urmă de Eve, de asemenea.
Claire se strecură pe sub draperie. Alte semne de încăierare. Nimeni rămas, nici mort, nici viu. Trase aer adânc în piept şi deschise uriaşul frigider industrial.
Era plin de pungi cu sânge, dar fără cadavre.
— E ceva? o întrebă Hannah, de dincolo de draperie.
— Aici, nu-i nimeni, răspunse Claire. Totuşi, au lăsat sângele.
— Hm. Ciudat. Ai zice că le trebuia mai mult decât orice. De ce să ataci locul ăsta, dacă nu iei tocmai bunătăţile?
Hannah îşi întoarse privirea spre interiorul cafenelei, cu o înfăţişare impenetrabilă şi concentrată.
— Geamul e spart de dinăuntru, nu de afară, medită ea cu glas tare. Nici urmă să fi intrat cineva pe uşi, nici prin faţă, nici prin spate. Nu cred să fi fost un atac din afară, Claire.
Simţind o greutate enormă parcă instalându-i-se în stomac, Claire închise uşa frigiderului.
— Tu crezi că vampirii s-au bătut ca să iasă.
— Mda. Mda, asta cred.
— Şi Oliver.
— Oliver, Myrnin, toţi. Nu ştiu ce ţipăt de liliac i-o fi chemat, dar a sărit de volumul maxim, cred eu.
— Şi-atunci, unde să fie Eve? întrebă Claire.
Hannah clătină din cap.
— Nu ştim nimic. Mergem numai pe ghicite. Hai să facem câţiva paşi şi să vedem care-o fi treaba.
Îşi întoarse din nou privirea spre afară.
— Dac-or fi ieşit pe-acolo, mulţi poate c-or fi rezistat o vreme în soare, dar tot s-or fi ales cu răni. Iar unii sigur n-au ajuns prea departe.
Unii, ca poliţistul pe care-l văzuse Claire arzând sub ochii ei, erau deja pierduţi.
— Crezi c-o fi fost domnul Bishop? întrebă, cu o voce extrem de firavă.
— Aşa sper.
Claire clipi, nedumerită.
— Cum adică?
Pentru că, dacă nu e el, o să fie cu mult mai rău.


Opt

După alte trei ore, tot nu ştiau mult mai multe, cu excepţia faptului că nimic din ce încercaseră ca să-i împiedice pe vampiri să plece nu părea să dea roade; singurele metode viabile erau să-i tranchilizeze şi să-i încuie în celule zdravene. Prea mare succes nu avură nici în depistarea celor care plecaseră. Claire şi Hannah ajunseră până la urmă în Casa Glass, care părea să reprezinte cel mai bun loc pentru adunare: poziţionat central faţă de majoritatea punctelor importante, şi aproape de Primărie, pentru situaţii de urgenţă.
Sosi şi Richard Morrell, împreună cu alţi câţiva, şi-şi instală centrul operaţional în bucătărie. Claire tocmai încerca să-şi dea seama ce-ar putea face ca să hrănească atâta lume, când se auziră din nou bătăi în uşă.
Era Bunica Day. Bătrâna, cu spinarea dreaptă şi înfăţişarea mândră, rezemată în baston, o fixă pe Claire cu ochii ei veştejiţi de vârstă.
— Nu mai stau în ruptul capului cu fata mea, zise. Nu vreau să fiu părtaşă la aşa ceva.
— Claire se grăbi să-i facă loc, şi bătrâna intră, târşâindu-şi picioarele.
— Cum aţi ajuns aici? o întrebă.
— Pe jos, răspunse Bunica. Ştiu foarte bine să-mi folosesc picioarele. Nu m-a deranjat nimeni.
N-ar fi îndrăznit nimeni, completă Claire, în sinea ei.
— Domnişorul Richard! exclamă bătrâna. Aici erai?
— Doamnă? rosti mirat Richard, ieşind din bucătării şi părând mult mai tânăr faţă de cum îl văzuse vreodată Claire.
Da, Bunica Day avea influenţa aceasta asupra oamenilor.
— Ce căutaţi aici? o întrebă el.
— Neghioaba de fiică-mea şi-a ieşit din minţi, îi explică Bunica. Şi eu nu înghit asta. Dă-te din drum, băiete. Vă fac eu ceva de mâncare.
Trecu pe lângă el, ciocănind cu bastonul, şi intră în bucătărie, unde începu să plescăie din limbă şi să se perpelească, văzând în ce hal arăta totul pe-acolo, în timp ce Claire o urmărea cu privirea, neştiind dacă să se hlizească sau să fie îngrozită. Din bătrână nu se mai vedea decât o pereche de mâini, făcând ordine peste tot, iar la sfârşit, pe masă apărură un platou plin cu sandvişuri şi o carafă ceai rece, aşa că toată lumea se aşeză în jurul mesei de bucătărie, cu excepţia Bunicii, care se dusese dincolo, să se odihnească. La semnul lui Richard, Claire îşi trase şi ea un scaun, deşi ezitase la început. Detectivii Joe Hess şi Travis Lowe erau şi ei prezenţi, şi înfulecau şi beau, recunoscători. Claire se simţea epuizată, însă ei arătau cu mult mai rău. Înaltul şi subţiraticul Joe Hess avea braţul stâng prins cu o eşarfă — fracturat, probabil, dacă era să te iei după atele — şi atât el, cât şi mai rotunjorul şi greoiul său partener erau plini de răni şi de vânătăi, care dovedeau că avuseseră parte de o încăierare, două.
— Şi, zise Hess, s-a auzit ceva despre locul unde se duc vampirii, când îşi iau tălpăşiţa?
— Până acum, nu, răspunse Richard. Le luăm urma la început, dar nu putem să ne ţinem după ei decât puţin timp, şi pe urmă îi pierdem.
— Dar nu le face rău soarele? se interesă Claire. Adică...
— Încep să scoată fum, dar nu de Marlboro, după care, încetul cu încetul, se prăjesc, îi explică Travis Lowe, cu gura plină de friptură de curcan şi de şvaiţer. Cei mai vechi se descurcă binişor, şi oricum, ei nu se mai reped aşa, afară. Îşi pun pălării, şi pardesie, şi pături. L-am văzut pe unul înfăşurat într-un pled cu SpongeBob, luat din camera cine ştie cărui copil, dacă-ţi vine să crezi una ca asta. Aia mai tineri sunt cu problemele. Unii nu mai ajung până la umbră, dacă nu au mare grijă.
Gândul lui Claire zbură spre Michael, şi stomacul i se răscoli. Dar, până ca măcar să-şi formuleze întrebarea, Richard îi observă expresia şi scutură din cap.
— Michael e OK, o informă el. Am avut grijă personal. I-am repartizat o celulă drăguţă, sigură, ca şi celorlalţi vampiri pe care am putut să-i prindem, înainte să fie prea târziu. El nu e atât de puternic ca unii dintre ceilalţi. Nu poate să îndoaie oţelul cu mâinile goale.
— Vreo veste despre...
Întrebarea se pierdu pe buzele lui Claire, iar Richard nici măcar n-o lăsă să şi-o ducă la sfârşit.
— Nici urmă de Eve, zise. Nici cea mai mică veste de la ea. Aş fi încercat s-o localizez prin GPS, după telefonul mobil, dar pentru asta ar fi trebuit să restabilim reţeaua celulară şi ar fi prea periculos acum. Le-am cerut băieţilor de pe străzi să fie cu ochii în patru după ea, dar avem deja atâtea pe cap, Claire.
— Ştiu. Dar...
Nu putea să-şi exprime gândurile în cuvinte, aşa cum trebuia. Doar că ştia, pur şi simplu, că undeva, cumva, Eve avea necazuri, şi ei trebuiau s-o găsească.
— Aşa, zise Joe Hess, ridicându-se să privească o hartă mărită a Morganville-ului, lipită cu scotch pe perete. Asta mai e valabilă?
Harta era împânzită cu punctuleţe colorate: albastre, pentru poziţiile deţinute de cei fideli Ameliei; roşii, pentru adepţii lui Bishop; negre, pentru clădirile mistuite de foc, sau devenite nefuncţionale, categorie în care se încadrau trei dintre Casele Fondatoarei, spitalul şi depozitul de sânge.
— În mare măsură, răspunse Richard. Nu ştim dacă vampirii părăsesc poziţiile lui Bishop, dar ştim că se agită, exact ca şi ai Ameliei. Putem să verificăm numai locurile în care ar trebui să se afle cei loiali Ameliei, şi ştim că au dispărut din aproape toate poziţiile însemnate cu albastru.
— Unde au fost văzuţi ultima oară?
Richard îşi consultă însemnările şi începu să adauge punctuleţe galbene pe hartă. Claire remarcă aproape instantaneu tiparul.
— Sunt portalurile, zise ea. Myrnin a repus, cumva, portalurile în funcţiune. De ele se folosesc.
Hess şi Lowe arătau nedumeriţi, însă Richard făcu un semn de încuviinţare.
— Mda, am auzit despre asta. Pare logic. Dar unde s-or duce?
Claire ridică din umeri a neputinţă.
— Ar putea să fie oriunde. Eu nu ştiu unde duc toate portalurile; poate Amelie şi Myrnin să ştie, dar altcineva, nu cred.
Cu toate acestea, simţi o iraţională bucurie la gândul că vampirii nu rătăceau pe-afară, la lumina zilei, până să fie cuprinşi de combustii spontane peste tot. N-ar fi vrut să-i vadă păţind aşa ceva... nici măcar pe Oliver.
— Mă rog, poate pe Oliver, uneori... Dar nu şi astăzi.
Cei trei bărbaţi o mai fixară cu privirile vreme de câteva secunde, după care se întoarseră la examinarea hărţii, discutând despre perimetre şi strategii pentru patrule, tot soiul de lucruri despre care Claire îşi dădea seama că n-o implicau şi pe ea. Aşa că-şi termină sandvişul şi se duse în living, unde mărunţica şi ofilita Bunică Day se odihnea într-un fotoliu cu spătar înalt, masiv, cu picioarele ridicate pe o măsuţă, şi stătea de vorbă cu Hannah.
— A, fetiţo, o întâmpină Bunica. Stai jos.
Claire se aşeză, rotindu-şi privirea prin încăpere. Cei mai mulţi dintre vampiri plecaseră, fie închişi în câte-o celulă, fie încuiaţi altundeva, pentru siguranţa lor; pe alţii, nu reuşiseră să-i oprească. Îşi frământa fără încetare mâinile, neliniştită. Shane. Shane ar fi trebuit să fie acasă. Richard spusese că aranjaseră ca laboratorul mobil să-şi schimbe şoferul, iar asta însemna că şi Shane avea să vină, cât de curând, să se odihnească.
Şi ea avea nevoie de el, chiar acum.
Bunica Day o privea cu o vagă expresie înţelegătoare In ochii ei obosiţi.
— Îţi faci griji? o întrebă, zâmbind. Ai motive, bănuiesc.
— Am? se miră Claire.
În majoritatea lor, adulţii încercau să dea impresia că totul avea să fie bine.
— Lucru sigur, scumpete. Morganville e de multă vreme sub conducerea vampirilor, şi ei n-au fost tot timpul chiar pâinea lui Dumnezeu. Oameni răniţi, oameni omorâţi fără motiv. Se cam umple paharul.
Îi făcu un semn spre rafturile cu cărţi.
— Adu-mi cartea aia roşie de colo, aia care începe cu N.
Era o enciclopedie. Claire o luă şi i-o aşeză în poală. Degetele viguroase, arse de soare, ale bătrânei o deschiseră, frunzărind paginile, după care i-o întinseră înapoi. Titlul paginii era Răscoalele din 1863 contra recrutărilor din New York.
Imaginile înfăţişau un haos: mulţimi încăierate, clădiri incendiate. Şi alte lucruri, mai rele. Mult, mult mai rele.
— Oamenii uită, zise Bunica. Uită ce se poate întâmpla, când se adună supărările. Băieţii ăia din New York se supăraseră pentru că îi tot recrutau, să lupte în Războiul Civil. Pe cine crezi că şi-au vărsat focul? Pe negri, mai cu seamă. Pe cei care nu puteau să le stea împotrivă. Au ars până şi un orfelinat, şi i-ar fi omorât pe toţi copiii ăia, până la unul, dacă i-ar fi prins.
Clatină din cap, plescăind cu limba în semn de dezgust.
— Acelaşi lucru s-a întâmplat în Tulsa, în 1921. I-au zis Răscoala din Greenwood; cică negrii le răpeau afacerile şi slujbele. Dincolo, în Franţa, au avut o revoluţie, în care ia-u luat pe sus pe toţi aristocraţii ăia sclifosiţi şi le-au tăiat căpăţânile. Poate c-or fi avut vreo vină, poate că nu. Mereu e acelaşi lucru: te superi, arunci pisica în curtea unora, şi-i faci să plătească, vinovaţi sau nu. Se-ntâmplă mereu.
Claire fu străbătută de un fior rece.
— Cum adică?
— Adică, gândeşte-te la Franţa, fetiţo. Vampirii ne ţin sub papuc pe noi toţi de multă vreme, la fel ca aristocraţii ăia, sau cel puţin aşa crede lumea despre asta. Ei, şi-acum, gândeşte-te la toţi flăcăii ăia de-afară, cu duşmănii adunate de generaţii, când nu mai e nimeni cu adevărat stăpân. Crezi că asta n-o să iasă rău şi pentru noi?
Parcă n-ar fi existat destule necazuri pe lume. Claire îşi aminti de tatăl lui Shane, de licărul fanatic din ochii lui. El ar fi fost printre conducătorii unei răscoale, se gândi ea. Unul dintre cei care i-ar fi smuls pe oameni din casele lor, acuzându-i de colaboraţionism şi de trădare şi spânzurându-i de stâlpii de iluminat.
Hannah îşi mângâie puşca din poală. Pe cea de paintball o lăsase deoparte; sincer vorbind, nu-i mai era de prea mare folos, acum, că vampirii dispăruseră din peisaj.
— N-ajung ei aici, Bunico. N-o să avem niciun Greenwood în Morganville.
— Nu-mi bat capul prea mult pentru voi, sau pentru mine, zise Bunica. Dar mi-aş face griji pentru alde Morrell. Or să sară pe ei, mai devreme sau mai târziu. Familia asta e imaginea vie a vechii gărzi.
Claire se întrebă dacă şi Richard ştia asta. Se mai gândi şi la Monica. Nu că i-ar fi plăcut ei de Monica — Dumnezeule, nicidecum — dar, oricum.
Îi mulţumi Bunicii Day şi se întoarse în bucătărie, unde poliţiştii erau încă în toiul discuţiei.
— Bunica Day crede c-or să fie tulburări, zise. Nu din partea vampirilor. A oamenilor obişnuiţi, ca ăia din parc. Poate şi cu Lisa Day să fie probleme. Şi mai crede că ar fi cazul să fii cu ochii pe familia ta, Richard.
Richard făcu un semn aprobator.
— M-am ocupat deja, zise. Mama şi tata sunt la Primărie. Monica se duce şi ea acolo.
Stătu puţin să se gândească.
— Da. Ai dreptate. Ar fi cazul să mă asigur că ajunge acolo întreagă, până nu devine încă o cifră într-o situaţie statistică.
Pe chip i se citea încordarea, iar în ochi, avea un licăr care nu se potrivea cu tonul vocii. Era neliniştit.
Şi, dat fiind ceea ce tocmai auzise Claire de la Bunica Day, se gândi că, probabil, avea şi de ce. Joe Hess şi Travis Lowe schimbară priviri între ei, şi ea îşi imagină că, mai mult ca sigur, gândeau acelaşi lucru. O merită, îşi zise în sinea ei. Orice s-ar întâmpla cu Monica Morrell, şi-a făcut-o cu mâna ei.
Numai că ilustraţiile din cartea aleasă de Bunica Day îi tot reveneau în minte, bântuind-o.
Uşa de la intrare se închise cu zgomot, şi auzi vocea lui Hannah: nu era un ton de avertizare, ci de bun venit. Se răsuci pe călcâie şi se duse spre uşa bucătăriei... şi nimeri drept peste Shane, care o cuprinse imediat în braţe.
— Aici erai, rosti el, şi-o strânse atât de tare, încât ea simţi cum îi trosnesc coastele. Nenică, tu nu-i faci omului viaţa uşoară, Claire. Toată ziua m-am perpelit. Mai întâi, aflu că eşti în mijlocul bârlogului vampirilor, pe urmă, că fugi de colo-colo cu Eve, adevărate momeli...
— Tu vorbeşti despre momeală, ripostă Claire, trăgându-se un pic înapoi, ca să-l privească în ochi. Zi, eşti bine?
— Nici cea mai mică zgaibă, răspunse el, zâmbind. Ironia sorţii, fiindcă eu sunt de obicei rănitul în bătălii, nu ? Cel mai rău lucru care mi s-a întâmplat a fost când a trebuit să calc pedala şi să arunc o gaşcă de vampiri din maşină, că altfel ar fi făcut găuri prin caroserie şi-ar fi intrat. Ai fi fost mândră de mine. Ba chiar i-am şi lăsat la umbră.
Zâmbetul i se şterse, dar nu şi căldura din privire.
— Arăţi obosită.
— Mda, aşa crezi? replică ea, înăbuşindu-şi un căscat. Scuze.
— Ar fi cazul să te duci la tine şi să te odihneşti puţin, cât se mai poate, zise el, rotindu-şi privirea în jur. Eve unde e?
Lui nu-i spusese nimeni. Claire deschise gura, dar îşi simţi gâtul uscat, fără să poată rosti cuvintele. Ochii i se umplură de lacrimi. Nu e, ar fi vrut să-i spună. A dispărut. Nimeni nu ştie unde-o fi.
Dar rostirea acestor cuvinte cu voce tare, rostirea lui faţă de Shane, le-ar fi făcut, într-un fel, să se adeverească,
— Hei, zise el, netezindu-i părul. Hei, care-i problema? Unde e?
— Era la Common Grounds, izbuti să spună Claire, cu vocea sugrumată. A...
Mâinile lui Shane înţepeniră şi ochii i se făcură mari.
— A dispărut, mărturisi ea până la urmă, şi un val de suferinţă o cuprinse. E pe undeva, prin oraş. Asta-i tot ce ştiu.
— Maşina ei e afară.
— Am venit noi cu ea, zise Claire, făcându-i semn cu capul spre Hannah, care intrase în urma lui Shane şi-i privea în tăcere.
El o învrednici doar cu o privire, şi nimic mai mult.
— OK, hotărî Shane. Michael e bine, tu eşti bine, eu sunt bine. Acum, mergem s-o găsim pe Eve.
Richard Morrell se foi pe scaun.
— Nu mi se pare o idee grozavă.
Shane se răsuci spre el, şi expresia feţei lui era îndeajuns de dură încât să înspăimânte până şi un vampir.
— Încerci să mă opreşti, Dick?
Richard îl fixă cu privirea pentru o clipă, după care se întoarse la examinarea hărţii.
— Vrei să te duci, du-te. Noi avem treabă. Avem un oraş întreg cu oameni pe care să-i slujim şi să-i apărăm. Eve o una singură.
— Mda, bine, dar e a noastră, replică Shane, luând-o de mână pe Claire. Hai să mergem.
Hannah se rezemă de perete.
— E cineva împotrivă dacă vreau locul mortului?
— Dacă tot umbli cu puşca aia mortală? Eşti invitata mea.

Afară, situaţia era ciudată: linişte, dar cu o senzaţie de agitaţie reprimată plutind prin aer. Erau încă oameni pe străzi, strânşi în grupuri şi discutând. Magazinele erau închise, în cea mai mare parte, însă Claire constată, destul de îngrijorată, că barurile erau deschise, şi la fel şi magazinul cu armament al oraşului.
Deloc bine.
Porţile universităţii se deschiseseră şi cei care voiau să iasă primeau un fel de permis: încă se agăţau de povestea cu exerciţiul de alarmă, presupuse Claire.
— Au, frate, bombăni Shane, în timp ce coteau pe una dintre străzile care duceau spre inima oraşului, şi spre Piaţa Fondatoarei: bârlogul vampirilor. Erau mai mulţi oameni pe-aici, mai multe grupuri. Nu-mi place treaba asta, continuă el. Uite-l şi pe Sal Manetti. Era unul dintre camarazii de băutură ai tatălui meu, pe vremuri.
— Nici curcanilor nu le prea place, zise Hannah, arătând spre maşinile de poliţie din faţa lor.
Blocau accesul în celălalt capăt al străzii şi, încordându-şi privirea, Claire observă că poliţiştii coborâseră din maşini şi se aliniaseră gata pentru orice.
— Ar putea să iasă rău, în orice clipă, medită Hannah. Nu le trebuie decât cineva care să aprindă chibritul, şi luăm foc toţi.
Claire se gândi la ce-i spusese Shane, că tatăl lui avea să se întoarcă în oraş, şi ştia că şi el se gândea la acelaşi lucru. Îl văzu scuturând energic din cap.
— Trebuie să ne dăm seama unde ar putea să fie Eve, rosti el. Ceva idei?
— Poate ne-o fi lăsat ceva indicii, îşi dădu cu părere Claire. Acolo, la Common Grounds. Probabil că de-acolo ar trebui să începem.
Cu toate acestea, găsiră cafeneaua Common Grounds pustie, cu obloanele oţelite lăsate în jos. Uşa de la intrare era încuiată. Ocoliră cu maşina prin spate, spre alee. Acolo, nu era nimic, cu excepţia pubelelor, şi...
— Asta ce naiba mai e? întrebă Shane.
Călcă frâna şi opri automobilul, după care sări din el şi ridică un obiect mic de pe jos. Urcă la loc şi i-l arătă lui Claire.
Era o bomboană mică, albă, de forma unui craniu. Claire o privi chiorâş, după care-şi întoarse ochii spre alee.
— Ne-a lăsat o dâră de bomboane mentolate?
— Aşa se pare. Şi, ca s-o urmăm, trebuie s-o luăm pe jos.
Hannah nu părea să agreeze prea mult ideea, însă Shane nu era dispus să supună la vot. Parcară maşina lui Eve pe alea din spatele cafenelei Common Grounds, o încuiară şi porniră la vânătoare de bomboane în formă de craniu.
— Uite colo! urlă Hannah, ajunsă în capătul aleii. Se vede că azvârle câte una de fiecare dată când coteşte. Isteaţă. A luat-o pe-acolo.
Pe urmă, merseră mai repede. Bomboanele erau la vedere, lesne de descoperit. Claire observă că, în majoritate, erau aruncate în zone cu umbră, ceea ce ar fi avut logică, în cazul în care Eve ar fi fost împreună cu Myrnin, sau cu alţi vampiri. De ce n-o fi rămas? Dar poate că nu avusese de ales.
Pista cu bomboane se termină la câteva străzi mai încolo. Îi adusese într-o zonă în care Claire nu mai fusese până acum: clădiri vechi, părăsite, majoritatea, făcându-se bucăţi sub neiertătoarea şi necontenita apăsare a anilor şi a soarelui. Totul arăta şi dădea senzaţia de pustiu.
— Şi-acum, încotro? întrebă ea, privind în jur.
Nu vedea vreun semn evident, dar deodată sesiză ceva sclipitor, un obiect strecurat în spatele unei pubele răsturnate, ruginite. Întinse mâna şi o scoase ţinând în ea o zgardă neagră din piele, presărată cu ţepi argintii.
Una şi aceeaşi cu cea pe care-o avusese Eve la gât. Fără vreo vorbă, îi arătă obiectul lui Shane, care începu să se rotească lent, examinând cu privirea clădirile anoste din jur.
— Haide, Eve, murmură el. Dă-ne un indiciu. Orice.
Deodată, încremeni.
— Ai auzit?
Hannah îşi lăsă capul într-o parte. Era în capătul aleii, ţinând în mâini arma de vânătoare într-un fel care părea atât nepăsător, dar şi, în acelaşi timp, înspăimântător de profesional.
— Ce? se miră ea.
— Nu auzi?
Claire auzi. Suna telefonul cuiva. Un telefon mobil, având un ton de apel cu ultrasunete; aflase că persoanele mai în vârstă nu puteau auzi astfel de frecvenţe, aşa că elevii de şcoală le foloseau tot timpul în şcoală, ca să poată vorbi la telefon şi trimite mesaje pe furiş, în clasă. Era un sunet slab, dar categoric real.
— Credeam că reţeaua nu funcţionează, zise scoţându-şi propriul telefon.
Nţ. Reţeaua era din nou funcţională. Se întrebă dac-o fi fost mâna lui Richard, sau să se fi pierdut controlul asupra releelor telefonice. Oricare dintre aceste variante era posibilă.
Găsiră telefonul înainte ca soneria să înceteze. Era al lui Eve — un telefon roşu, cu o amuletă din argint în formă de craniu prinsă de el — şi fusese aruncat la umbra unei uşi sparte, înclinate.
— Cine-a sunat? se interesă Claire, iar Shane parcurse meniul.
— Richard, zise el. Se pare că, până la urmă, tot a cătat-o.
Telefonul lui Claire zbârnâi: o singură dată. Un SMS. Îl deschise şi citi.
Era de la Eve, şi fusese trimis de câteva ore; după toate aparenţele, abia acum se expediau mesajele restante.
Scria 911@GERMANS. Claire i-l arătă lui Shane.
— Ce-o fi asta?
— Nouă unu unu. Mesaj de urgenţă. German's... îşi întoarse privirea spre Hannah, care se desprinse de zid şi se apropie de ei.
— Fabrica de cauciucuri German's, zise ea. Fir-ar să fie, asta nu-mi place; e mare cât două terenuri de fotbal, pe puţin.
— Ar trebui să-l anunţăm pe Richard, zise Claire. Formă numărul, însă reţeaua era ocupată, după care liniuţele semnalului dispărură din nou de pe ecran.
— Eu nu mai aştept, anunţă Shane. Haideţi să luăm maşina.


Nouă

Fabrica de cauciucuri se afla în apropierea fostului spital, constatare care-i provocă frisoane lui Claire: îşi amintea mult prea bine de clădirea aceea părăsită. Fusese incredibil de sinistră, şi, în definitiv, aproape că le adusese moartea, ei şi lui Shane; aşa că, încă o data, n-avea motive să-i placă.
Simţi un şoc la vederea mătăhălosului vechi edificiu rămas încă pe locul lui, după ce Shane intră cu maşina pe strada respectivă.
— N-au mai dărâmat chestia asta? întrebă ea.
Clădirea fusese programată pentru demolare, şi, o, Doamne, dacă era necesar să fie demolată vreo clădire...
— Am auzit că s-ar fi amânat, răspunse Shane.
Nu părea câtuşi de puţin mai bucuros decât Claire s-o revadă.
— Ceva cu conservarea istorică, explică el. Cu toate că, pun pariu, oricine şi-ar fi dorit să conserve aşa ceva sigur n-a fost înăuntru, şi apoi să trebuiască să fugă pentru a scăpa cu viaţă.
Claire privi afară pe geam. Pe partea ei, văzu acea monstruozitate adormită de spital. Pietrele crăpate şi stâlpii înclinaţi din faţă o făceau să pară o imagine ieşită direct dintr-unul din jocurile video preferate ale lui Shane, cele în care trebuia să omori zombi.
— Nu te ascunde aici, şopti ea. Te rog, nu te ascunde aici.
Pentru că, dacă Eve şi Myrnin chiar se refugiaseră acolo, nu era convinsă că ar avea curajul să dea buzna în căutarea lor.
— Aici e German's, zise Hannah, făcând semn spre un loc aflat de cealaltă parte a străzii.
Claire nu o observase data trecută când mai fusese pe-acolo — preocupată fiind de problema rămânerii în viaţă — însă iat-o acum, o clădire pătrată, cu patru niveluri, zugrăvită în acel cafeniu spălăcit folosit de toată lumea prin anii şaizeci. Până şi ferestrele — cele rămase încă nesparte — fuseseră vopsite. Era o construcţie simplă, masivă şi butucănoasă, şi nu avea nimic special în ea, cu excepţia mărimii: ar fi acoperit pe puţin trei cvartale de oraş, numai ferestre oarbe şi beton gol.
— Ai fost vreodată înăuntru? o întrebă Shane pe Hannah, care examina prudentă clădirea.
— Nu, de un car de ani încoace, răspunse ea. Mda, obişnuiam să ne ascundem pe-aici câteodată, când chiuleam de la ore, sau chestii dintr-astea. Cred că toată lumea le făcea, din când în când. E harababură înăuntru, o adevărată groapă de gunoi. Marafeturi peste tot, pereţii se năruire, tavanele nici ele nu sunt prea stabile... Dacă urci la etaj, trebuie să fii cu ochii-n patru. Nu te bazezi pe podele, şi te fereşti de scările-alea din fier. Încă de pe-atunci erau şubrede.
— Şi ce facem, intrăm acolo? se interesă Claire.
— Nu, răspunse Shane. Tu nu mergi nicăieri. Tu rămâi aici să-l prinzi pe Richard la telefon şi să-i spui unde suntem. Eu şi cu Hannah o să vedem despre ce e vorba.
Nu părea să aibă prea mult loc pentru contraargumente, fiindcă Shane nici nu-i lăsă timpul necesar: el şi cu Hannah ţâşniră afară din automobil, făcându-i semne să încuie portierele, după care porniră în fugă spre o deschizătură din gardul ruginit şi lăsat.
Claire îi urmări cu privirea până când dispărură după colţul clădirii şi abia atunci îşi dădu seama că-i amorţiseră degetele de cât de tare strângea telefonul. Inspiră adânc şi-i deschise clapeta, încercând din nou să-l sune pe Richard Morrell.
Nimic. Nici acum nu avea semnal. Reţeaua când era, când nu, ca un yoyo.
Semnalul emiţătorului era foarte scăzut, dar se hotărî să încerce chiar şi-aşa. Primi un soi de răspuns, însă brutal de paraziţi. Indică poziţia în care se aflau, pentru eventualitatea puţin probabilă în care cineva conectat la reţea ar putea s-o audă prin tot acel zgomot.
Ţipă şi scăpă aparatul din mână în clipa în care ceva împiedică lumina să mai pătrundă în maşină prin geamul portierei şi cineva începu să bată cu disperare.
Claire recunoscu bluza din mătase — bluza ei din mătase — înainte de a o recunoaşte pe Monica Morrell, fiindcă Monica în mod categoric nu semăna cu ea însăşi. Era cu sufletul la gură, transpirată, cu părul încâlcit, iar machiajul i se scurgea, mânjindu-i toată faţa.
Plânsese. Pe obrazul drept avea o crestătură şi o vânătaie în formare, iar pe bluză se vedeau atât urme de praf, cât şi pete de sânge. Îşi ţinea braţul stâng de parcă i-ar fi fost rupt.
— Deschide! ţipă ea, reluându-şi bubuiturile în geam. Lasă-mă să intru!
Claire privi în spatele maşinii.
Văzu o gloată înaintând pe stradă: treizeci, poate patruzeci de oameni, unii alergând, alţii urmându-i la pas. Câţiva fluturau bâte de baseball, scânduri, ţevi.
O zăriră pe Monica şi izbucniră în urlete. Lui Claire i se tăie respiraţia, fiindcă era un sunet deloc omenesc: mai degrabă, răgetul unei fiare, al unei fiare iraţionale şi flămânde.
Expresia de pe faţa Monicăi era, pentru prima oară, una absolut sinceră şi vulnerabilă. Îşi lipi palma de geamul portierei.
— Te rog, ajută-mă, zise.
Dar, chiar în timp ce Claire se chinuia să descuie portiera, Monica tresări, îi întoarse spatele şi porni în fugă, şchiopătând.
Claire se strecură pe scaunul de la volan. Shane lăsase cheile în contact. Porni motorul şi apăsă pe ambreiajul masivului automobil, dar îi dădu prea multă benzină şi fu cât pe ce să se ciocnească de trotuar; totuşi, reuşi să îndrepte volanul la timp. Se apropie cu repeziciune de Monica. Trecu pe lângă ea, opri în scrâşnet de cauciucuri şi întinse mâna să deschidă portiera din dreapta.
— Urcă! urlă ea.
Monica se strecură înăuntru şi trânti portiera după ea, iar Claire apăsă acceleraţia exact în clipa în care ceva izbea cu zgomot spatele automobilului: o cărămidă, poate. O grindină de pietre mai mărunte lovi în clipa imediat următoare. Claire răsuci din nou cu violenţă volanul, apoi se îndreptă şi reuşi să-i imprime maşinii o mişcare mai lină. Inima îi bătea cu putere şi-şi simţea palmele transpirate pe volan.
— Eşti bine?
Monica, gâfâind, îi aruncă o privire asasină.
— Nu, normal că nu sunt bine! se răsti ea, încercând să-şi aranjeze părul cu mâinile tremurătoare. Incredibil. Ce întrebare tâmpită. Presupun că nici nu mă puteam aştepta la mai mult din partea cuiva ca tine, totuşi...
Claire opri maşina şi se întoarse s-o privească fix.
Monica tăcu.
— Uite cum facem, zise Claire. Începi să te comporţi ca o fiinţă umană normală, măcar de data asta, sau altfel te descurci singură. Clar?
Monica întoarse capul în spate.
— Uite-i că vin!
— Da, vin. Spune, e clar?
— OK, OK, da! Perfect, cum vrei tu! ţipă Monica privind cu o evidentă groază gloata furioasă care se apropia.
Alte pietre muşcară din vopsea, iar una dintre ele lovi geamul din spate cu destulă forţă cât s-o facă pe Claire să tresară.
— Scoate-mă de-aici! strigă cealaltă fată. Te rog!
— Ţine-te bine, nu sunt o şoferiţă prea grozavă.
Asta se putea numi o mostră de eufemism. Maşina lui Eve era enormă, şi greoaie, şi părea să aibă o gândire a ei proprie, iar Claire nu avusese timp să-şi potrivească scaunul astfel încât să poată ajunge cu uşurinţă la pedale. Singurul lucru bun în privinţa calităţilor ei de şofer era că, în timp ce se îndepărtau de gloata atacatorilor şi de ploaia de cărămizi, reuşea să meargă aproximativ drept, şi destul de repede.
Nu răzui bordura decât de două ori.
După ce şi cei mai antrenaţi dintre urmăritori rămaseră departe, evident descurajaţi, Claire îşi aminti în sfârşit să mai şi respire, şi coti la dreapta la prima intersecţie. Partea aceasta din oraş părea pustie, dar, în definitiv, aşa dăduse şi cealaltă impresia, înainte să-şi facă apariţia Monica şi fan-clubul ei. Enorma, impunătoarea formă a fabricii de cauciucuri se prelinse pe lângă maşină, prin dreapta: păreau să fie kilometri întregi de cărămizi informe şi de ferestre oarbe.
Claire frână şi opri de cealaltă parte a străzii, în faţa unui complex de depozite pustii, ruginite.
— Haide, zise.
— Ce?
Monica o privi coborând şi luând cheile, şocată, neputând să înţeleagă ce făcea.
— Unde te duci? Trebuie să plecăm de-aici. Ei voiau să mă omoare!
— Probabil că încă ar vrea, zise Claire. Aşa că tu, probabil, ar trebui să cobori din maşină imediat, dacă nu cumva vrei să-i aştepţi.
Monica dădu o replică pe care Claire se prefăcu că n-o aude — nu era tocmai un compliment — şi cobori, şchiopătând, de pe locul din dreapta. Claire încuie maşina. Nu putea decât să spere că nu va fi lovită, cu toate că gloata părea să fie destul de aţâţată, şi simplul fapt că Monica fusese înăuntru putea să fie suficient ca să-i atragă distrugerea.
Totuşi, cu puţin noroc, ei ar presupune că fetele au fugit să se ascundă în complexul de depozite, ceea ce îşi şi dorea Claire.
Aşa că porni în direcţia opusă, spre gardul care înconjura Fabrica de cauciucuri German's. Sârma era tăiată lângă unul dintre stâlpi, lăsând o breşă pe jumătate ascunsă de o tufă de scaieţi. Se strecură prin ea şi ţinu sârma oţelită ridicată pentru Monica.
— Vii? o întrebă, văzând că şovăie. Pentru că, ştii ce? Nu mă interesează prea tare. Doar ca să nu zici că nu ţi-am spus.
Monica trecu şi ea, fără alte comentarii. Gardul reveni la locul lui. În afară de cazul în care ar fi căutat cineva dinadins o intrare, ar fi trebuit să nu se vadă. Fabrica lăsa o umbră întinsă şi neagră peste spaţiul pentru parcare, sufocat de buruieni. Încă erau, pe ici, pe colo, parcate câteva camionete ruginite.
Claire le folosi ca paravan faţă de stradă în timp ce se apropiau de clădirea principală, deşi nu credea că mulţimea furioasă ar fi putut să ajungă suficient de aproape ca să le descopere în momentul acesta. Monica păru să înţeleagă fără să aibă nevoie de prea multe instrucţiuni; Claire presupuse că fuga pentru salvarea vieţii îi mai tăiase un pic din nas. Poate.
— Stai, zise Monica, văzând-o pe Claire că se pregăteşte să sară printr-o fereastră spartă de la parter în incinta fabricii de cauciucuri. Ce faci?
— Îmi caut prietenii, îi răspunse. Sunt înăuntru.
— Ei bine, eu nu merg înăuntru, declară Monica, străduindu-se să adopte o atitudine semeaţă.
Ar fi avut mai multe şanse de reuşită dacă n-ar fi fost atât de sfârşită şi de transpirată.
— Eu eram în drum spre Primărie, însă fraierii ăia mi s-au pus în drum. Mi-au tăiat cauciucurile. Trebuie să ajung la părinţii mei.
Rostise toate acestea pe un ton de parcă s-ar fi aşteptat de la Claire să salute şi apoi să sară în sus ca o broscuţă.
Claire, însă, îşi înălţă sprâncenele.
— Atunci, ai face bine s-o iei la picior, cred eu. E drum cam lung.
— Dar... dar...
Claire n-o mai aşteptă să-şi termine bolboroselile; îi întoarse spatele şi fugi spre clădire. Dincolo de fereastră era beznă totală, cât putea ea să vadă, dar bine măcar că avea acces înăuntru. Se ridică în mâini până pe pervaz şi începu să-şi treacă picioarele peste el.
— Stai! ţipă Monica, repezindu-se spre ea. Nu poţi al mă laşi aici singură! I-ai văzut pe huliganii ăia!
— Absolut
— O, îţi place la culme, nu-i aşa?
— Cam, răspunse Claire, sărind înăuntru şi lovind cu tălpile pantofilor podeaua goală din beton.
Oricum, goală, făcând abstracţie de stratul de praf, netulburat atât cât se putea vedea până unde pătrundea lumina, ceea ce nu însemna prea departe.
— Vii? o mai întrebă o dată.
Monica se holbă la ea prin fereastră, clocotind de furie; Claire îi răspunse cu un zâmbet, după care îşi începu drumul prin întuneric.
Monica, înjurând de mama focului, se căţără la rândul ei şi intră.

— Eu nu sunt fată rea, spunea Monica; mai bine zis, scâncea.
Claire îşi dori să fi avut la îndemână o scândură de doi pe patru cu care s-o pocnească, însă fabrica de cauciucuri, deşi plină de resturi şi de gunoaie, părea să cam ducă lipsă de aşa ceva.
Numai că, în realitate, nu-şi dorea să lovească pe nimeni, în adâncul sufletului. Bănui că era vorba despre o hibă de caracter, sau cam aşa ceva.
— Ba da, chiar eşti o fată rea, îi replică Monicăi, şi se aplecă să treacă pe sub un colac de sârmă care atârna destul de jos, părând scos dintr-un decor de film de groază, un colac dintre acelea care îţi cad în jurul gâtului şi te ridică până în ghearele asasinului psihopat.
Şi, fiindcă veni vorba, întreg decorul era în stil Asasin Psihopat Timpuriu, de la vastul întuneric înălţat până sus de tot, până la formele zgrunţuroase, scheletice, ale echipamentelor ruginite, sau ale deşeurilor abandonate. Desenele pulverizate cu pistolul — decenii de-a rândul, în stiluri stratificate, de la tag-urile timpurii, până la tăioasele simboluri ale bandelor — sclipeau în bătaia razelor întâmplătoare de lumină ca sângele. Un artist mai şocant decât alţii pictase o enormă, îngrozitoare faţă de clovn, folosind ferestrele în chip de ochi şi o uşă uriaşă, deschisă, în locul gurii. Mda, chiar n-am de gând să intru pe uşa aia, îşi zise Claire. Cu toate că, aşa cum stăteau treburile, probabil că avea să fie obligată.
— De ce spui asta?
— De ce spun ce? întrebă Claire, distrată.
Asculta, încercând să capteze orice zgomot de mişcare, însă incinta aceea era atât de mare, şi de derutantă... exact cum îi avertizase Hannah.
— De ce spui că sunt fată rea?
— A, nu ştiu... pentru că ai încercat să mă omori? Şi i-ai pus pe unii să mă violeze la o petrecere? Ca să nu mai pun la socoteală...
— Astea au fost în compensaţie, argumentă Monica. Şi n-au fost cu intenţie, sau mai ştiu eu ce.
— Da, ceea ce mă face să mă simt cu mult mai bine, Uite ce, n-am putea să lăsăm conversaţiile? Am treabă, Vorbesc serios. Şşşşşt!
Interjecţia din urmă fusese ca s-o împiedice pe Monica să mai bolborosească vreo pledoarie ofensată în apărarea caracterului ei. Claire se strecură pe lângă o baricadă din lăzi şi obiecte metalice stivuite, trecând într-o altă fâşie luminoasă care pornea dintr-o fereastră spartă de sus. Clovnul pictat părea să-i urmărească mişcările, ceea ce era mai mult decât sinistru. Încercă să nu privească prea atentă ce se afla pe podea. Printre rămăşiţe erau şi schelete de animale sau de păsări, care intraseră cumva şi muriseră acolo, de-a lungul anilor. Mai erau cutii vechi din tablă, ambalaje din plastic, tot felul de gunoaie lăsate în urmă de puştanii aventuroşi, sosiţi în căutarea unei ascunzători. Nu-şi putea închipui că vreunul ar fi rezistat prea mult acolo.
Locul acesta părea, pur şi simplu... bântuit.
Mâna Monicăi o apucă de braţ, tocmai în locul învineţit mai devreme de strânsoarea Ameliei. Claire tresări de durere.
— Ai auzit?
Şoapta Monicăi fusese speriată şi înăbuşită. Ar fi avut nevoie să se spele pe dinţi, şi în rest mirosul de transpiraţie era mai puternic decât cele de pudră sau de parfum.
— O, Doamne! E cineva aici!
— Ar putea să fie un vampir, îşi dădu cu părerea Claire
Monica pufni.
— Nu mi-e teamă de ăştia, zise ea, fluturându-şi cocheta brăţară de Protecţie, din argint, prin faţa ochilor lui Claire. Nimeni nu vrea să-l supere pe Oliver.
— Vrei să le spui asta şi celor de-afară, care te hăituiau? Nu cred să fi primit şi ei vreun comunicat, sau altceva.
— Nu, adică, vampirii. Sunt Protejată, insistă Monica, pe un ton de parcă n-ar fi putut exista vreo altă posibilitate veridică.
Pământul e rotund, soarele e fierbinte, şi niciun vampir nu poate să se atingă de ea, fiindcă i s-a vândut lui Oliver, trup şi suflet.
Mda, sigur.
— Ultimele ştiri, o informă Claire, în şoaptă. Oliver a dispărut fără urmă de la Common Grounds. Amelie e dispărută. De fapt, aproape toţi vampirii din întreg oraşul au pierit din vedere, ceea ce face din brăţările astea drăguţe accesorii vestimentare, dar nu tocmai veste antiglonţ, sau altceva asemănător.
Monica dădu să riposteze, însă Claire se încruntă furioasă la ea şi-i făcu un semn spre undeva prin întuneric, de unde auzise ea zgomotul. Sunase neobişnuit: ca un fel de suspin, reverberându-se din oţel şi din beton, ricoşând şi amplificându-se.
Sunase de parcă ar fi ieşit din gura clovnului.
Sigur că da.
Claire îşi vârî mâna în buzunar. Avea încă fiola aceea cu pulbere de argint pe care i-o dăduse Amelie, însă era pe deplin conştientă de faptul că putea să nu-i fie de vreun folos. Dacă vampirii-prieteni erau amestecaţi printre vampirii-duşmani, ghinionul ei. La fel, în cazul în care ceea ce o aştepta acolo ar fi fost o problemă provocată de oameni, şi nu de vampiri...
Shane şi Hannah erau acolo. Undeva. Şi la fel — spera ea — şi Eve.
Claire îşi făcu loc pe lângă o canapea zdrenţuită mirosind a pisici bătrâne şi a mucegai, după care ocoli un şobolan cu adevărat impresionant, care nu se sinchisea să se dea la o parte din drumul ei. Doar stătea acolo, privind cu ochii lui stranii, ageri.
Monica îşi coborî privirea spre el, îl văzu şi scoase un ţipăt ascuţit, împleticindu-se înapoi. Căzu peste o stivă de cutii vechi din carton, care se prăbuşi peste ea, împrăştiind tot felul de gunoaie. Claire o înhăţă şi-o trase la loc în picioare, însă Monica scâncea şi se agita,