mama

Capitolul l3
VALENTINE

― Copii?
― Frate şl soră. S-au ascuns în reţea sub cinci identităţi suc-cesive... scriind pentru companii care le plăteau timpii de acces, chestii de-astea... A durat al dracului de mult până i-am desco¬perit.
― Ce ascund?
― Pot fi mai multe lucruri. Secretul cel mai important este însă vârsta lor. Băiatul are paisprezece ani, fata doisprezece.
― Care este Demostene?
― Fata. Cea de doisprezece ani.
― Scuză-mă! Nu cred că-i amuzant, dar nu m-am putut abţine să nu râd. Când mă gândesc câte griji ne făceam, cum ne-am chinuit să-i convingem pe ruşi să nu-l ia pe Demostene în serios, pentru că-l avem pe Locke drept dovadă că nu toţi americanii sunt demenţi iubitori de război. Frate şi soră, la puber¬tate...
― Iar numele lor de familie este Wiggin.
― Ah! O coincidenţă?
― Acel Wiggin e un terţ. Ei sunt unu şi doi.
― Excelent! Ruşii n-o vor crede niciodată...
― Că Demostene şi Locke nu se găsesc sub controlul nostru ca Wiggin.
― Să fie oare o conspiraţie? Îi manipulează cineva?
― N-am reuşit să depistăm nici un contact între ei şi un adult care să-i dirijeze.
― Asta nu înseamnă că cineva n-ar fi putut inventa o meto¬dă pe care să n-o poţi depista. E greu de crezut că doi copii...
― Am discutat şi cu colonelul Graff, când a sosit de la Şcoala de Luptă. El consideră că nimic din ce-au făcut aceşti copii nu le depăşeşte posibilităţile. Practic, capacităţile lor sunt identice cu ale lui... Wiggin. Numai temperamentele diferă. L-a surprins însă orientarea celor două personaje. În mod clar, Demostene e fata, însă Graff spunea că ea a fost respinsă de la Şcoala de Luptă pentru că era prea paşnică, prea conciliantă, şi mai ales prea empatică.
― N-aduce deloc cu Demostene...
― Pe când băiatul are sufletul, unui şacal.
― Nu cumva tocmai Locke a fost recent apreciat drept "sin¬gura minte cu adevărat deschisă a Americii"?
― E greu de înţeles ce se întâmplă de fapt. Totuşi Graff a re-comandat, şi sunt de acord cu el, să-i lăsăm în pace. Să nu-i de-mascăm. Să nu raportăm nimic oficial, doar că s-a constatat că Locke şi Demostene nu au legături cu străinătatea şi nici cu vreo grupare din interior, exceptându-le pe cele recunoscute public în reţele.
― Altfel zis, să-i declarăm curaţi.
― Ştiu că Demostene pare periculos, parţial tocmai pentru că el ― sau ea ― are un număr aşa mare de admiratori. Mie însă mi se pare semnificativ faptul că cel mai ambiţios dintre ei a ales personajul moderat şi înţelept. Nu uita că ei nu fac altceva de¬cât să scrie. Au influenţă, dar n-au putere.
― Experienţa mea mă învaţă că influenţa înseamnă putere.
― Dacă vreodată vor depăşi măsura, îi putem demasca ex¬trem de uşor.
― Numai în următorii câţiva ani. Cu cât aşteptăm mai mult, ei vor înainta în vârstă şi va fi mai puţin şocant când se va afla cine sunt de fapt.
― Ştii care au fost manevrele trupelor ruseşti. Există posibilitatea ca Demostene să aibă dreptate. Şi atunci...
― Ar fi bine să-l avem la îndemână. Bine! Deocamdată îi lă¬săm în pace. Dar urmăreşte-i. Bineînţeles, eu va trebui să găsesc modalităţi de a-i calma pe ruşi.


În ciuda îndoielilor personale, Valentine găsea amuzant să fie De-mostene. Acum rubrica ei era preluată de aproape toate reţelele info din ţară şi era plăcut să vezi cum banii se adunau în conturi. Din când în când, Demostene dona o sumă, atent calculată, unui candidat sau unei cauze; suficient pentru ca donaţia să fie remarcată, totuşi nu atât de mult încât respectivul să aibă impresia că se încerca influenţarea lui. Valentine primea atât de multe scrisori, încât reţeaua îi angajase o secretară să răspundă unor subiecte comune. Scrisorile din partea unor lideri naţionali şi internaţionali, uneori ostili, alteori prietenoşi, întotdeauna le citea împreună cu Peter, râzând deseori încântaţi că asemenea oameni scriau unor copii, fără să aibă habar care era adevărul.
Alteori însă, fata se simţea ruşinată. Tatăl ei îl citea cu regularitate pe Demostene; pe Locke nu-l citea niciodată sau, dacă o făcea, nu vor¬bea nimic despre asta. La cină, obişnuia să repete una din argumen¬taţiile făcute de Demostene în articolul din ziua respectivă. Peter era încântat ― "Vezi, se dovedeşte că oamenii obişnuiţi sunt interesaţi" ― dar Valentine se simţea ruşinată pentru tatăl ei. "Dacă va afla vreodată că eu scriam articolele despre care ne povestea şi că nu credeam nici măcar jumătate din lucrurile pe care le spuneam, ar fi mânios şi umi¬lit."
La şcoală fusese cât pe-aci să-i demaşte pe amândoi, când profe¬sorul ei de istorie le dăduse să facă o comparaţie între două articole mai vechi ale lui Locke şi Demostene. Din neatenţie, Valentine făcuse o analiză excepţională. După aceea, se străduise din răsputeri s-o convingă pe directoare să nu-i publice eseul în aceeaşi reţea care avea rubrica lui Demostene. Peter fusese necruţător: "Este prea în stilul lui ca să apară. Dacă nu te poţi controla, o să fiu nevoit să anunţ moartea lui Demostene."
Cu toată explozia de atunci, Peter o înfricoşa mai mult când tăcea. Aşa se întâmplase când Demostene primise invitaţia de-a se alătura Co¬mitetului Prezidenţial "Educaţia Viitorului", o organizaţie de elită care avea scopul de-a nu face nimic, dar în modul cel mai grandios cu pu¬tinţă. Valentine crezuse că Peter avea s-o considere un triumf, însă nu se întâmplase aşa.
― Refuză, îi spusese el.
― De ce? Nu voi avea absolut nimic de făcut şi chiar au anunţat că, respectând bine cunoscuta dorinţă de anonimat a lui Demostene, toate şedinţele se vor desfăşura prin reţea. În felul ăsta capătă statutul unei persoane respectabile, şi...
― Şi eşti mulţumită că mi-ai luat-o înainte.
― Peter, nu-i vorba de tine şi de mine, e vorba de Locke şi De¬mostene. Noi i-am creat. Ei nu sunt reali. În plus, solicitarea asta nu înseamnă că-l apreciază pe Demostene mai mult decât pe Locke, ci doar că el are o bază de susţinere mai largă. Ştiai că aşa va fi. Numirea lui mulţumeşte pe toţi şovinii şi rusofobii.
― Nu trebuia să se-ntâmple aşa! Locke trebuia să fie cel respectat.
― Păi este! Respectul real se instalează mai încet decât respectul oficial. Peter, nu te supăra pe mine pentru că am făcut bine ceea ce mi-ai zis tu să fac!
Însă băiatul rămăsese furios zile întregi şi de atunci o lăsase pe ea să-şi conceapă singură articolele, în loc să-i spună ce anume să scrie. Crezuse probabil că în felul acesta calitatea textelor lui Demostene avea să scadă, dar dacă într-adevăr aşa se întâmplă, nimeni n-o sesiză. Poate că-l mâniase şi mai mult faptul că Valentine nu venise la el plân¬gând, să-i ceară ajutorul. Fata fusese prea multă vreme Demostene ca să mai aibă nevoie de cineva care să-i spună ce ar fi crezut acesta des¬pre diferite subiecte.
Şi pe măsură ce corespondenţa ei cu alţi cetăţeni activi politic crescu, începu să afle lucruri, informaţii care pur şi simplu nu erau ac¬cesibile marelui public. Fără să vrea, unii ofiţeri cu care coresponda scăpau anumite amănunte, iar ea şi Peter le puseră cap la cap, construind un tablou fascinant şi înspăimântător al activităţilor Trata¬tului Varşovia. Într-adevăr, se pregătea de război, un război planetar şi sângeros. Demostene nu greşise, suspectând Tratatul că nu respecta prevederile Ligii.
Treptat, personajul ei începu să capete o viaţă proprie. Uneori, la sfârşitul unei şedinţe de redactare, Valentine se trezea gândind ca De-mostene, aprobând idei ce nu trebuiau să fie decât afirmaţii precis cal-culate. Iar alteori, citea eseurile lui Locke, scrise de Peter, şi se simţea exasperată de evidenta lui orbire faţă de ceea ce se întâmpla.
Poate că-i imposibil să îmbraci o identitate fără să devii ceea ce pretinzi că eşti. Se gândi la acest lucra, îl întoarse pe toate feţele pentru câteva zile, apoi scrise un articol pornind chiar de la premisa respec¬tivă, arătând că politicienii care se prosternau înaintea ruşilor în scopul menţinerii păcii aveau, în cele din urmă, să ajungă să-i susţină în orice întreprindere. Era un act incisiv la adresa partidului aflat la putere şi primi o sumedenie de scrisori pe tema aceea. În acelaşi timp, încetase s-o mai sperie ideea că se transformă, într-o anumită măsură, în De¬mostene. "El e mai inteligent decât Peter, şi chiar mai inteligent decât l-am crezut eu", îşi spunea.
Graff o aşteptă după încheierea orelor de şcoală. Stătea rezemat de maşină. Purta haine civile şi se îngrăşase, aşa încât fata nu-l recunoscu imediat. Însă el îi făcu semn cu mâna şi chiar înainte de-a se prezenta, Valentine îşi reaminti cum îl chema.
― Nu mai scriu nici o scrisoare, îi zise. Nici pe aceea n-ar fi trebuit s-o scriu!
― Deci bănuiesc că nu-ţi plac medaliile.
― Nu prea.
― Hai să facem o plimbare împreună, Valentine.
― Nu mă plimb cu străinii.
Bărbatul îi întinse o hârtie. Era un acord semnat de ambii ei pă¬rinţi.
― Înţeleg că nu eşti un străin. Unde mergem?
― Să vizităm un tânăr soldat, venit în permisie în Greensboro.
Fata sui în automobil.
― Ender n-are decât zece ani, spuse ea. Mi s-a părut că ne-ai zis că prima lui permisie va fi la doisprezece ani.
― A absolvit mai multe clase într-un an.
― Deci e bine?
― Întreabă-l când o să-l vezi.
― De ce tocmai eu? De ce nu toată familia?
Graff suspină.
― Ender vede lumea în felul lui personal. A trebuit să-l convingem să se întâlnească cu tine. Nu l-au interesat nici Peter, nici părinţii tăi. Viaţa din Şcoala de Luptă a fost... intensă.
― Ce vrei să zici? C-a înnebunit?
― Dimpotrivă, este persoana cea mai întreagă la minte pe care o cunosc. E suficient de lucid ca să înţeleagă că părinţii lui n-ar fi în¬cântaţi să redeschidă o casetă afectivă, închisă atât de ermetic cu patru ani în urmă. Iar în privinţa lui Peter... nici măcar n-am sugerat vreo întâlnire, de aceea n-a avut ocazia să ne dea dracului.
Ieşiră pe Lake Brandt Road şi ocoliră lacul, urmând un drum şer¬puitor până ajunseră înaintea unei vile mari din cherestea albă, care acoperea o întreagă colină. De o parte se întindea lacul Brandt, iar de cealaltă un heleşteu cu suprafaţa de peste două hectare.
― Casa a fost construită de "Medly Mist-E-Rub", explică Graff. FI a cumpărat-o acum vreo douăzeci de ani. Ender a insistat ca discuţia voastră să nu fie înregistrată. I-am promis-o şi pentru a vă asigura de asta, veţi fi pe o plută construită chiar de el. Te previn totuşi că după ce veţi termina, intenţionez să te întreb ce s-a petrecut. Nu eşti obligată să-mi răspunzi, însă sper c-o vei face.
― Nu mi-am adus un costum de baie.
― Îţi putem oferi noi unul?
― Care să n-aibă microfoane?
― Trebuie să existe şi un anumit grad de încredere. De pildă, eu cunosc adevărata identitate a lui Demostene.
Valentine se simţi străbătută de un fior de teamă, dar nu spuse nimic.
― Am aflat-o după ce am părăsit Şcoala de Luptă. În toată lumea suntem poate vreo şase care-i cunoaştem numele adevărat. Fără să-i punem la socoteală pe ruşi ― numai Dumnezeu ştie ce informaţii au ei. Totuşi Demostene nu trebuie să se teamă. Se poate încrede în discreţia noastră. Tot aşa cum eu mă încred că el nu-i va spune lui Locke ce s-a petrecut azi, aici. Încredere reciprocă. Ne spunem unii altora anu¬mite lucruri.
Fata nu se putea decide dacă ei erau de acord cu Demostene sau cu Valentine Wiggin. În prima variantă, n-ar fi avut încredere în ei; în a doua, poate că da. Faptul că nu voiau să-i povestească lui Peter cele întâmplate sugera că erau conştienţi de diferenţa dintre ei. Nu mai pierdu timpul să se întrebe dacă ea însăşi mai ştia care era diferenţa aceea.
― Spuneai că el a construit pluta. De când e aici?
― De două luni. Intenţionasem ca permisia să dureze doar câteva zile. Dar, vezi tu, nu mai pare interesat să-şi continue instruirea.
― Aha! Deci voi fi iarăşi factorul terapeutic.
― De data asta nu te putem cenzura. Pur şi simplu, riscăm. Avem mare nevoie de fratele tău. Omenirea se găseşte la răspântie.
Val crescuse îndeajuns ca să ştie exact în ce pericol se afla lumea. Şi fusese de suficientă vreme în pielea lui Demostene ca să nu ezite să-şi îndeplinească datoria.
― Unde este?
― Jos, la debarcader.
― Unde-i costumul de baie?
Ender nu flutură braţul, văzând-o cum cobora colina şi nici nu zâmbi când Valentine păşi pe pontonul plutitor. Însă fata ştiu că se bu¬cura s-o vadă, ştiu din felul în care ochii lui îi priveau întruna faţa.
― Eşti mai înalt decât ţineam minte, rosti ea prosteşte.
― Şi tu, răspunse băiatul. Eu îmi aminteam că erai frumoasă.
― Memoria îţi poate juca feste.
― Nu! Chipul ţi-a rămas la fel, dar eu nu mai ţin minte ce înseamnă frumos. Haide! Hai să ieşim pe lac.
Valentine privi neîncrezătoare pluta micuţă.
― Numai să nu stai în picioare pe ea, zise Ender. Urcă pe plută în patru labe: E primul lucru pe care l-am construit cu mâinile mele, de când ne jucam cu cuburile. Clădirile anti-Peter.
Ea râse. Obişnuiau să construiască clădiri care să rămână în pi¬cioare, chiar şi după ce se îndepărtau multe din suporturile vizibile. La rândul lui, Peter scotea câte un cub dintr-un loc sau altul, pentru ca structura să rămână fragilă şi să se năruie la prima atingere întâmplă¬toare. Era un ticălos, totuşi constituia un fel de focar al copilăriei lor.
― Peter s-a schimbat, spuse fata.
― Hai să nu discutăm despre el.
― Bine.
Sui şi ea pe plută, nu cu aceeaşi dexteritate. Ender luă o vâslă şi înaintară încet spre mijlocul apei. Valentine observă cu glas tare că era bronzat şi musculos.
― Muşchii se datorează Şcolii de Luptă. Bronzul este de aici. Stau mult pe lac. Când înot, parcă n-aş mai avea greutate. Duc dorul im-ponderabilităţii. Şi-n plus, de aici, de pe lac, terenul se ridică de jur-împrejur.
― Ca şi cum te-ai afla pe fundul unui castron.
― Am trăit patru ani într-un asemenea loc.
― Deci acum suntem străini?
― Nu-i aşa, Valentine?
― Nu, răspunse ea. Întinse mâna şi-l atinse pe picior. Apoi, brusc, îl strânse de genunchi, în locul unde Ender se gâdilase întotdeauna.
Dar aproape în acelaşi moment, băiatul îi prinse încheietura mâi¬nii. Strânsoarea lui era foarte puternică, deşi palmele îi erau mai mici decât ale ei, iar braţele subţiri. Pentru o clipă, păru ameninţător; apoi se relaxă.
― Ah, da, rosti el. Obişnuiai să mă gâdili.
― N-o mai fac, îşi retrase mâna Valentine.
― Vrei să-noţi?
În loc de răspuns, ea se lăsă în apă, peste marginea plutei. Apa era limpede şi curată, şi nu avea clor. Înotă o vreme, după aceea reveni la plută şi se întinse sub razele soarelui. O viespe îi dădu târcoale, apoi ateriza lângă capul ei. Ştia că era acolo şi, în mod obişnuit, i-ar fi fost frică. Nu însă şi azi. "Las-o să se plimbe, las-o să se încălzească la soare ca şi mine."
Apoi pluta se legănă şi, întorcându-se, îl văzu pe Ender strivind calm viespea cu vârful unui deget.
― Sunt rele, rosti el. Te-nţeapă fără să aştepte să fie mai întâi in-sultate. Zâmbi: Am învăţat despre strategia de prevenire. Sunt foarte bun. Nu m-a bătut nimeni, niciodată. Sunt cel mai bun soldat pe care l-au avut vreodată.
― Cine s-ar fi aşteptat la altceva? replică Valentine. Eşti un Wiggin.
― Indiferent ce-ar putea însemna asta.
― Înseamnă că vei face o schimbare în lume.
Şi-i povesti cu ce se ocupau ei.
― Câţi ani are Peter, paisprezece? Deja plănuieşte să cucerească lumea?
― Se crede Alexandru cel Mare. Şi de ce n-ar fi? De fapt, de ce n-ai fi şi tu?
― Nu putem fi doi Alexandru.
― Două feţe ale aceleiaşi monede. Iar eu sunt metalul dintre ele. În timp ce vorbea, se întreba dacă era adevărat. Împărţise atâtea cu Peter în aceşti ultimi ani, încât chiar atunci când se gândise că-l dis¬preţuia, ea îl înţelegea. În vreme ce Ender fusese până acum doar o amintire. Un băiat micuţ şi fragil, care avea nevoie de protecţia ei. Nu acest bărbat în miniatură, cu ochi reci şi piele întunecată, care ucidea viespile cu mâna goală. "Poate că el, şi Peter şi eu suntem la fel şi am fost aşa de la început. Poate că doar gelozia ne-a făcut să ne credem diferiţi."'
― Necazul cu monedele este că atunci când o faţă e-n sus, cealaltă e-n jos.
"Iar acum crezi că eşti jos."
― Vor să te încurajez să continui studiile.
― Nu sunt studii, ci jocuri. Jocuri de la început până la sfârşit; nu¬mai că ei schimbă regulile de câte ori au chef. Ridică un braţ moale: Vezi firele marionetei?
― Dar şi tu te poţi folosi de ei.
― Numai dacă vor să fie folosiţi. Numai dacă cred că ei te ma-nipulează. Nu, e prea greu, m-am săturat. În clipa când încep să fiu fericit, în clipa când cred că mă pot descurca, vâră în mine alt cuţit. Am coşmaruri şi aici. Visez că-s în gravitaţie. Iar ei schimbă permanent direcţia gravitaţiei. De aceea, nu pot ateriza pe peretele spre care m-am lansat. N-ajung niciodată acolo unde voiam. Şi-i rog mereu să mă lase să plec, dar ei nu vor şi mă trag înapoi.
Îi sesiză mânia din voce şi bănui că era îndreptată împotriva ei.
― Cred că pentru asta mă aflu aici. Ca să te trag înapoi.
― Eu n-am vrut să te întâlnesc.
― Mi-au spus.
― Mă temeam că te mai iubesc.
― Şi eu speram.
― Teama mea şi speranţa ta... s-au îndeplinit amândouă.
― Ender, e adevărul adevărat. Poate că suntem copii, dar nu sun¬tem lipsiţi de putere. Am jucat destul după regulile lor şi a devenit jocul nostru. Chicoti: Acum fac parte dintr-o comisie prezidenţială. Peter e tare furios.
― Pe mine nu mă lasă să folosesc reţelele. Nu există nici un cal¬culator, exceptând programele casnice care monitorizează sistemul de securitate şi luminile. Chestii vechi, instalate acum o sută de ani, când construiau calculatoare care nu se cuplau cu nimic altceva. Mi-au luat armata, mi-au luat pupitrul şi ştii ceva? Chiar că nu-mi pasă!
― Probabil că eşti propriul tău prieten.
― Eu, nu. Amintirile mele.
― Atunci asta eşti tu ― ceea ce-ţi aminteşti.
― Nu. Amintirile mele despre străini. Amintirile mele despre gân¬daci.
Valentine se cutremură, parcă străbătută de un neaşteptat fior rece.
― Refuz să mă mai uit la filmele cu gândaci! Sunt întotdeauna la fel.
― Eu le-am studiat ore întregi. Felul cum se mişcă navele lor prin spaţiu... Şi încă ceva, de care mi-am dat seama abia aici, pe lac. Toate imaginile în care gândacii şi oamenii se înfruntă direct provin din Pri¬ma Invazie. În cadrele din a Doua Invazie, unde soldaţii noştri poartă uniforme FI, gândacii sunt întotdeauna deja morţi. Zac peste tot, pră¬buşiţi peste comenzi. Nici un semn de luptă, nimic. Iar din bătălia lui Mazer Rackham... nu mi s-a arătat nici măcar o fotografie.
― Poate că-i vorba de o armă secretă.
― Nu, nu, nu mă interesează felul cum au murit. E vorba de gân¬dacii înşişi. Nu ştiu nimic despre ei şi totuşi într-o bună zi se pare că va trebui să-i înfrunt. Am disputat multe bătălii în viaţa mea, uneori jocuri, alteori... nu. De fiecare dată am învins pentru că am înţeles felul în care gândea inamicul meu. L-am înţeles după cum se comporta. Îmi puteam da seama ce credea c-o să fac eu şi cum ar fi vrut să se des¬făşoare lupta. Şi mă adaptam. Mă pricep bine la asta. Să înţeleg cum gândesc alţii.
― Blestemul copiilor Wiggin...
Valentine glumea, totuşi o înfricoşa gândul că Ender ar fi putut s-o cunoască la fel de bine ca şi pe inamicii lui. Peter o înţelesese din-totdeauna, sau cel puţin aşa credea el; era însă o asemenea lepădătură morală, încât fata nu se simţise niciodată stânjenită când îi ghicise chiar şi gândurile cele mai urâte. Dar Ender... n-ar fi dorit s-o "citească". S-ar fi simţit dezbrăcată în faţa lui. S-ar fi ruşinat.
― Crezi că nu-i poţi bate pe gândaci dacă nu-i cunoşti.
― Nu-i doar atât. Stând singur aici şi neavând ce face, m-am gândit şi la mine. Am încercat să-nţeleg de ce mă detest atât de mult.
― Nu-i adevărat, Ender...
― Nu-mi spune: "Nu-i adevărat, Ender." Mi-a trebuit mult timp să-mi dau seama de lucrul ăsta dar, crede-mă, aşa-i! Mă urăsc pe mine însumi. Şi am ajuns la următoarea concluzie: în clipa când îmi înţeleg cu adevărat inamicul, când îl înţeleg îndeajuns de bine ca să-l pot în¬vinge, în acel moment eu îl şi iubesc. Cred că-i imposibil să înţelegi cu adevărat pe cineva, ce vrea el, ce crede el şi să nu-l iubeşti aşa cum se iubeşte el pe sine. Şi atunci, în clipa aceea, când îl iubesc...
― Îl înfrângi. Pentru o clipă, Valentinei nu-i mai fu teamă că Ender avea s-o înţeleagă şi pe ea.
― Nu, n-ai înţeles. Îl distrug! Fac în aşa fel încât să-i fie imposibil să-mi mai facă rău vreodată. Îl strivesc şi-l zdrobesc, până nu mai exis¬tă.
― Ba nu-i adevărat.
Iar acum frica reveni, mai puternică decât înainte. "Peter s-a cu¬minţit, însă tu... pe tine te-au transformat într-un ucigaş. Două feţe ale aceleiaşi monede, dar ce-nseamnă fiecare?"
― Val, eu am făcut cu adevărat rău unor persoane. Nu inventez nimic.
― Ştiu, Ender. "Cum îmi vei face mie rău?"
― Vezi în ce mă transform, Val? întrebă el încetişor. Până şi tu te temi de mine. Şi-i atinse obrazul, atât de uşor, încât fata fu gata să izbucnească în plâns. Aşa cum o atingea mânuţa lui de prunc. Îşi amintea gestul acesta, atingerea mâinii moi şi nevinovate, pe obrazul ei.
― Nu-i aşa, răspunse ea şi în clipa aceea era adevărat.
― Ar trebui să te temi.
"Nu, n-ar trebui să mă tem."
― O să ţi se umfle pielea, dacă stai atâta în apă. Şi s-ar putea să te atace şi rechinii.
Ender surâse.
― Rechinii au învăţat de mult să mă lase-n pace.
Se caţără totuşi pe plută, care se înclină şi fu inundată de apă. Va-lentine o simţi rece pe piele.
― Să ştii că Peter va reuşi. E suficient de inteligent ca să nu gră¬bească lucrurile, dar va izbuti să-şi croiască drum în sânul puterii dacă nu imediat, atunci mai târziu. Încă nu sunt sigură dacă asta o să fie bine sau rău. Peter poate fi crud, dar el ştie cum poate obţine şi păstra puterea şi există semne că după ce se termină războiul cu gândacii, sau poate chiar mai devreme, lumea se va prăbuşi înapoi în haos. Tratatul Varşovia se îndrepta spre hegemonie încă înainte de Prima Invazie. Dacă o vor face şi după...
― Deci până şi Peter poate reprezenta o alternativă mai bună.
― Ai descoperit în tine semnele unui distrugător, da? Acelaşi lucru este valabil şi pentru mine. Peter n-are un monopol asupra răului, in¬diferent ce consideră cei care i-au interpretat testele. Are însă calităţi de constructor: nu-i blând, dar nu mai distruge orice lucru bun pe care-l întâlneşte. Odată ce-ţi dai seama că puterea va ajunge întotdeauna la cei care tânjesc după ea, cred că vei fi de acord că ar putea-o deţine oameni mult mai răi decât Peter.
― Cu aşa o recomandare, mai că l-aş vota şi eu.
― Uneori pare absolut prostesc. Un băiat de paisprezece ani şi su¬rioara lui mai mică plănuind să cucerească lumea... Încercă să râdă. Nu era nimic amuzant. Dar noi nu suntem copii obişnuiţi!
Valentine încercă să se imagineze aidoma celorlalte fete de la şcoală. Încercă să-şi închipuie o viaţă lipsită de responsabilităţi pentru viitorul lumii.
― Eu nu cred la fel. Se întinse pe plută, de parcă putea rămâne veşnic pe loc.
Era adevărat. Indiferent ce-i făcuseră lui Ender în Şcoala de Lup¬tă, îi distruseseră ambiţia. Pur şi simplu nu mai dorea să părăsească apele încălzite de soare.
"Nu", înţelese ea. "Nu, el crede că nu vrea să plece de aici, totuşi are prea mult din Peter. Sau prea mult din mine. Nici unul dintre noi n-ar putea să fie fericit mult timp ― fără să facă nimic. Sau poate că de fapt, noi n-am putea fi fericiţi trăind fără altcineva".
Aşa încât, începu să iscodească din nou:
― Care-i persoana cea mai cunoscută din întreaga lume?
― Mazer Rackham.
― Şi dacă tu vei câştiga următorul război, aşa cum a făcut Mazer?
― Rackham a reprezentat un noroc chior. O baftă... Nimeni nu cre¬dea în el. S-a întâmplat să se găsească în locul cuvenit, la momentul cuvenit.
― Dar să zicem că aşa va fi şi cu tine. Să zicem că-i înfrângi pe gândaci şi numele tău va fi cunoscut aşa cum e cunoscut al lui.
― Îl las pe altul să fie faimos. Peter vrea să fie faimos. Îl las pe el să salveze lumea.
― Nu vorbesc despre glorie, Ender. Nu vorbesc nici despre putere. Vorbesc despre accidente, aşa cum a fost accidentul prin care Mazer Rackham a ajuns să fie acolo, atunci când cineva trebuia să-i oprească pe gândaci.
― Dacă eu sunt aici, spuse Ender, atunci nu voi mai fi acolo. Va fi altcineva. Să aibă altcineva accidentul.
Tonul lui de nepăsare plictisită o înfurie pe fată:
― Eu vorbesc despre viaţa mea, egoistul naibii ce eşti!
Dacă cuvintele ei îl deranjaseră, Ender nu se trăda în nici un fel. Rămase locului, cu ochii închişi.
― Când erai mic şi Peter te tortura, a fost bine că n-am rămas în¬tinsă în pat, aşteptând ca mama şi tata să te salveze. Ei n-au înţeles niciodată cât de periculos era Peter. Ştiam că ai monitorul, dar n-am stat să-i aştept. Ştii ce-mi făcea Peter pentru că-l opream să te chinuie?
― Taci, şopti Ender.
Şi pentru că Valentine văzu că pieptul îi tremura, pentru că ştia că într-adevăr îi făcuse rău, pentru că, precum Peter, îi găsise punctul vulnerabil şi-l lovise acolo, ea tăcu.
― Nu-i pot bate, rosti încet băiatul... Într-o bună zi, voi fi în spaţiu, ca Mazer Rackham, şi toţi vor depinde de mine, iar eu nu voi putea s-o fac.
― Dacă tu nu poţi, Ender, atunci nimeni nu poate. Dacă tu nu poţi să-i învingi, atunci merită să câştige, pentru că sunt mai puternici şi mai buni decât noi. Nu va fi vina ta.
― Spune asta celor morţi.
― Dacă nu tu, atunci cine?
― Oricine.
― Nimeni, Ender. Vreau să-ţi spun ceva: Dacă încerci şi pierzi, atunci nu-i vina ta. Dar dacă nu-ncerci şi noi pierdem, atunci e numai vina ta. Tu ne-ai omorât pe toţi.
― Indiferent ce-ar fi, nu sunt un ucigaş.
― Dar ce altceva ar trebui să fii? Creierul oamenilor n-a evoluat pentru ca ei să stea tolăniţi lângă lacuri. Primul lucru pe care l-am învăţat a fost să ucidem. Şi-a fost bine că l-am învăţat, altfel am fi morţi şi tigrii ar stăpâni Pământul.
― Niciodată nu l-am putut învinge pe Peter. Indiferent ce am zis, sau am făcut. Niciodată!
Deci totul revenea la Peter.
― Era mai mare decât tine. Şi mai puternic.
― Aşa sunt şi gândacii.
Valentine îi înţelegea logica. Sau mai degrabă, lipsa de logică. En¬der putea învinge oricând, dar în adâncul inimii sale ştia că întotdeauna exista cineva capabil să-l distrugă. Ştia că nu putea câştiga cu adevărat, deoarece mai exista şi Peter, invincibilul campion.
― Vrei să-l învingi pe Peter? întrebă fata.
― Nu.
― Învinge-i pe gândaci! După aceea, revino acasă şi vezi cine-l mai bagă în seamă pe Peter Wiggin. Priveşte-l în ochi, când toată lu¬mea te va iubi şi adula. În ochii lui vei citi înfrângerea, Ender. Aşa vei învinge!
― Nu înţelegi, spuse el.
― Ba da.
― Nu, nu-nţelegi. Nu vreau să-l înving pe Peter.
― Atunci ce vrei?
― Vreau ca el să mă iubească.
Valentine nu avea ce să răspundă. Din câte ştia, Peter nu iubise pe nimeni.
Ender nu mai adăugă nimic. Tăcu şi rămase întins, fără să se miş¬te.
În cele din urmă, transpirată şi ciupită de ţânţarii care apăruseră odată cu amurgul, fata făcu o baie, apoi începu să împingă pluta spre ţărm. Ender continua să stea nemişcat, totuşi răsuflarea lui neregulată dovedea că nu dormea. Când ajunseră la mal, Valentine sui pe ponton şi spuse:
― Eu te iubesc, Ender. Mai mult ca oricând. Indiferent ce vei ho¬tărî.
Băiatul nu răspunse. Ea se îndoi că fusese crezută. Urcă dealul, clocotind de mânie împotriva celor care o determinaseră să vină aici. La urma urmei, făcuse exact ce doriseră ei. Îl convinsese pe Ender să revină la şcoală şi el n-avea s-o ierte prea curând pentru asta.
Băiatul intră pe uşă încă ud după ultima baie. Afară era întuneric, iar în odaia unde-i aştepta Graff, lumina era stinsă.
― Plecăm? întrebă Ender.
― Dacă tu vrei...
― Când?
― Când eşti gata.
Ender făcu duş şi se îmbrăcă. În cele din urmă se obişnuise cu hainele civile, totuşi, parcă nu se simţea în largul său fără uniformă sau costum de luptă. "N-o să mai port niciodată un costum", se gândi. "Acela era jocul Şcolii de Luptă, şi am terminat cu el." Auzea greierii cântând în pădure; mult mai aproape, pietrişul scrâşni sub roţile unei maşini care se apropia.
Ce altceva să ia cu el? Citise câteva cărţi din bibliotecă, dar nu erau ale lui şi nu le putea lua. Singurul obiect ce-i aparţinea era pluta, pe care o construise singur, dar ea urma să rămână aici.
Acum lumina se aprinsese în camera lui Graff. Bărbatul îşi schim¬base hainele. Revenise la uniformă.
Au luat loc amândoi pe bancheta din spate a maşinii, care merse pe drumuri de ţară, apropiindu-se de o poartă secundară a aeroportului.
― Pe vremuri, rosti Graff, când populaţia era în creştere, aici exi¬stau ferme şi păduri. A fost un ţinut al apelor; ploile formau o mulţime de pâraie şi există multe ape subterane. Pământul este adânc, Ender, şi e viu. Noi, oamenii, trăim doar la suprafaţă, ca insectele de pe gu¬noaiele care se strâng la malul bălţilor.
Băiatul nu spuse nimic.
― Îi antrenăm, aşa cum o facem, pe viitorii comandanţi pentru că aşa trebuie ― trebuie să gândească în anumite feluri, să nu se lase di¬straşi de altele ― de aceea îi izolăm. Pe ei, şi pe tine. Vă ţinem izolaţi. Şi dă rezultate. Dar când nu întâlneşti niciodată oameni, când nu cu¬noşti Pământul în sine, când trăieşti între pereţi de metal care te apără de frigul spaţiului, e foarte uşor să uiţi de ce merită salvat Pământul. De ce lumea oamenilor s-ar putea să merite preţul care-l plăteşti tu.
"Deci de-asta m-aţi adus aici!", gândi Ender. "Deşi vă grăbeaţi atât de tare, de asta aţi sacrificat trei luni: ca să mă faceţi să iubesc Pământul. Ei bine, aţi reuşit! Toate trucurile au reuşit. Şi Valentine; ea era alt atu al vostru, care să-mi amintească faptul că nu mă duc la şcoală pentru binele meu personal. Ei bine, n-o să uit!"
― Poate că m-am folosit de Valentine, continuă Graff, şi poţi să mă urăşti pentru asta, dar nu uita că a venit doar datorită relaţiei dintre voi; ea este adevărată şi doar ea contează. Între oameni există miliarde de asemenea legături. Iar tu lupţi ca să nu fie distruse.
Ender îşi întoarse chipul spre geam şi urmări elicopterele şi diri¬jabilele, ridicându-se şi coborând.
Luară un elicopter până la spaţioportul FI de la Stumpy Point. În mod oficial purta numele unui fost Hegemon, însă toată lumea îi spu¬nea Stumpy Point; aşa se numise orăşelul care fusese complet acoperit cu asfalt atunci când începuseră să construiască insulele uriaşe din oţel şi beton ce presărau strâmtoarea Pamlico. Existau încă păsări acvatice, păşind agale prin apa sărată, unde copacii acoperiţi cu muşchi îşi ple¬cau ramurile parcă adăpându-se. Începuse să plouă uşor, şi betonul era negru şi lucios; era greu de spus unde anume se termina asfaltul şi unde începea strâmtoarea.
Graff îl conduse printr-un labirint de uşi. Autoritatea era repre¬zentată de o sferă micuţă din plastic. Colonelul o introducea în fante, uşile se deschideau, oamenii se ridicau în picioare şi salutau, iar ei tre¬ceau mai departe. Băiatul observă că la început toţi îl urmăreau cu pri¬virile pe Graff, însă pe măsură ce pătrundeau mai adânc în spaţioport, oamenii începură să-l privească pe el. Iniţial remarcaseră purtătorul autorităţii, dar apoi, în locurile unde toţi deţineau autoritate, îi interesa necunoscutul.
Abia când Graff îşi fixă centurile pe scaunul de lângă el, Ender înţelese că bărbatul avea să-l însoţească.
― Până unde? întrebă el. Până unde o să vii cu mine?
Graff surâse scurt:
― Până la capăt.
― Te-au făcut directorul Şcolii de Comandă?
― Nu.
Deci îl scoseseră de la Şcoala de Luptă doar pentru a-l însoţi pe el la următoarea destinaţie. "Cât de important sunt?" se întrebă băiatul. Şi aidoma unei şoapte a lui Peter înăuntrul minţii sale, auzi întrebarea: "Cum să mă pot folosi de acest lucru?"
Se înfioră şi încercă să se gândească la altceva. Poate că Peter visa să conducă lumea, dar Ender nu avea asemenea vise. Totuşi, revăzându-şi anii din Şcoala de Luptă, îşi dădu seama că deşi nu căutase ni¬ciodată puterea, o deţinuse mereu. Considera însă că era o putere năs¬cută din calităţi, nu obţinută prin manipulare. Nu avea nici un motiv să se ruşineze de ea. Niciodată, exceptând poate cazul lui Bean, n-o folosise ca să facă rău cuiva. Iar cu Bean lucrurile sfârşiseră bine. În cele din urmă, îi devenise prieten, luând locul pierdutului Alai, care, la rândul său, o înlocuise pe Valentine. Valentine, care îl ajuta pe Peter în planurile sale. Valentine, care continua să-l iubească pe Ender, in¬diferent ce se petrecuse. Şi urmând asociaţiile acelea de gânduri, reveni la Pământ, la ceasurile liniştite petrecute în mijlocul lacului limpede, înconjurat de colinele împădurite. "Acesta e Pământul", îşi spuse. Nu un glob cu diametrul de mii de kilometri, ci o pădure cu un iaz scân¬teietor, o căsuţă ascunsă printre copaci, sus, pe creasta dealului, o pantă acoperită cu iarbă urcând de pe mal, peşti sărind şi păsări plonjând după insectele care trăiau la graniţa dintre apă şi cer. Pământul era zgo¬motul permanent al greierilor, vânturilor şi păsărilor. Şi glasul unei fete, care-i vorbea din copilăria sa îndepărtată. Acelaşi glas care, odată, îl apărase de teroare. Acelaşi glas pentru care ar fi făcut orice să-l păs¬treze în viaţă, pentru care s-ar fi întors la şcoală, pentru care era gata să lase până şi Pământul pentru alţi patru, patruzeci sau patru mii de ani. Chiar dacă ea îl iubea pe Peter mai mult.
Ţinea ochii strâns închişi şi nu scoase nici un sunet; cu toate acestea, Graff se întinse de pe scaunul său şi-i atinse mâna. Ender se încordă surprins şi după scurt timp colonelul îşi retrase braţul; dar pen¬tru o clipă, băiatul se gândi uluit că, poate, Graff simţea o afecţiune pentru el. Era însă imposibil; nu fusese decât un alt gest bine calculat. Graff crea un comandant dintr-un băieţel. Fără îndoială, în manualul de pedagogie se recomanda un gest de afecţiune din partea profesoru¬lui.
Naveta ajunse în numai câteva ore la satelitul LIP. Lansarea Inter-Planetară era locuită de trei mii de oameni, care respirau oxigenul produs de plantele ce le furnizau şi hrana, şi beau apa care trecuse deja de zece mii de ori prin corpurile lor. Se aflau acolo ca să repare şi să întreţină remorcherele ce executau toate operaţiunile grele din Sistemul Solar, precum şi navetele care-şi purtau încărcăturile şi pasagerii pe Pă¬mânt sau Lună. Era o lume unde, pentru scurt timp, Ender se simţi în largul său, deoarece podelele se curbau în sus, la fel ca în Şcoala de Luptă.
Remorcherul lor era destul de nou; FI renunţa periodic la navele vechi, înlocuindu-le cu cele mai recente modele. Tocmai descărcase oţel laminat provenit de la o navă-uzină ce consuma asteroizii mai mă¬runţi din Centură. Laminatele aveau să fie trimise pe Lună, şi se for¬mase deja un convoi de paisprezece şlepuri. Colonelul introduse însă bila din plastic în altă fantă şi şlepurile fură decuplate. Remorcherul urma să facă o cursă rapidă, spre o destinaţie ţinută în secret de Graff, până după ce părăseau LIP.
― Nu-i nici un mister, zise căpitanul remorcherului. Când desti¬naţia nu se comunică, înseamnă că-i LIS.
Prin analogie cu LIP, Ender bănui că literele însemnau Lansare Inter-Stelară.
― Nu şi acum, răspunse Graff.
― Atunci încotro?
― Comandamentul FI.
― N-am nici o autorizaţie de securitate ca să cunosc destinaţia asta, domnule!
― O cunoaşte nava ta, spuse Graff. Rulează programul acesta şi urmează ruta afişată.
Îi întinse bila din plastic.
― Şi eu ce-o să fac, o să-nchid ochii în timpul călătoriei, ca să nu-mi dau seama unde suntem?
― Ah, nu, bineînţeles că nu! Comandamentul FI se află pe Eros, care se găseşte cam la trei luni de aici, mergând cu viteză maximă. Desigur aceasta va fi viteza utilizată de navă.
― Eros? Crezusem că gândacii l-au ars cu radiaţii până... ah! Când am primit autorizaţia de securitate ca să ştiu toate astea?
― N-ai primit-o. De aceea, la sosirea pe Eros vei căpăta probabil o slujbă permanentă acolo.
Căpitanul pricepu imediat şi nu-i plăcu câtuşi de puţin.
― Sunt un pilot, blestematule, şi n-ai nici un drept să mă legi de-un bolovan!
― Deocamdată ignor limbajul folosit cu un ofiţer superior. Îmi pare rău, dar am primit ordin să rechiziţionez cel mai rapid remorcher militar disponibil. La momentul sosirii mele, nu exista altul. Fruntea sus! Războiul se poate termina peste vreo cincisprezece ani, şi-atunci poziţia Comandamentului FI n-o să mai fie un secret. Apropo, în cazul când eşti unul dintre tipii care preferă manevrele manuale, ar trebui să ştii că Eros a fost întunecat. Albedo-ul lui e doar cu puţin mai strălu¬citor decât o gaură neagră. N-o să-l vezi.
― Mersi! făcu căpitanul.
Abia după o lună de drum, reuşi să i se adreseze politicos lui Graff.
Calculatorul remorcherului avea o bibliotecă limitată ― orientată în principal spre destindere, nu spre educaţie. Aşa încât pe durata că¬lătoriei, după micul dejun şi exerciţiile matinale, Ender şi Graff stăteau de vorbă. Despre Şcoala de Comandă. Despre Pământ. Despre astro¬nomie şi fizică, şi despre orice dorea băiatul să afle.
Şi în primul rând, dorea să afle despre gândaci.
― Nu ştim prea multe, îi spuse Graff. Niciodată n-am avut un pri¬zonier viu. Dacă prindeam unul viu şi neînarmat, murea în clipa când îşi dădea seama că a fost capturat. Chiar şi acel "unul" este nesigur ― de fapt, majoritatea gândacilor soldaţi sunt femele, dar cu organe se¬xuale atrofiate sau rudimentare. Nu putem fi siguri. Ţie ţi-ar fi de cel mai mare folos psihologia lor, însă n-am avut nici o ocazie să-i interogăm.
― Spune-mi ce ştiţi şi poate c-o să aflu ceva util.
Şi Graff îi spuse. Gândacii erau fiinţe care ar fi putut evolua şi pe Pământ, dacă în urmă cu un miliard de ani lucrurile s-ar fi petrecut altfel. La nivel molecular nu existau surprize. Până şi materialul ge¬netic era acelaşi. De aceea nu era de mirare că pentru oameni aduceau cu nişte insecte. Deşi organele lor interne erau mult mai complexe şi specializate decât ale oricărei insecte, şi dezvoltaseră un schelet intern, exoscheletul dispărând aproape în totalitate, structura fizică semăna cu a strămoşilor lor, comparabili cu furnicile pământene.
― Să nu te laşi însă păcălit, spuse Graff. Te ajută în aceeaşi măsură în care ţi-aş spune că strămoşii noştri semănau foarte mult cu veve¬riţele.
― Dacă altceva n-avem, tot e ceva, zise Ender.
― Veveriţele n-au construit niciodată nave interstelare. De obicei apar unele transformări pe drumul de la culesul alunelor şi seminţelor la exploatarea asteroizilor şi instalarea de baze ştiinţifice permanente pe sateliţii lui Saturn.
Se presupunea că gândacii vedeau cam în acelaşi spectru ca şi oa-menii; navele şi bazele planetare erau iluminate artificial, totuşi ante¬nele lor păreau aproape rudimentare. Autopsiile nu oferiseră date asu¬pra existenţei mirosului, gustului sau auzului.
― Bineînţeles, nu putem fi siguri. Dar n-am găsit nici o dovadă că folosesc sunetele pentru comunicaţii. Mai ciudat este că pe navele lor nu exista nici un fel de aparatură de transmisii. Nici radiouri, nici altceva care ar fi putut emite sau recepţiona semnale.
― Navele comunicau între ele. Am văzut filmele; discutau între ele.
― Adevărat. Însă direct, de la minte la minte. Ăsta-i lucrul cel mai important pe care l-am aflat. Comunicaţiile dintre ei, indiferent care le-ar fi natura, sunt instantanee. Viteza luminii nu constituie o barieră. Când Mazer Rackham i-a învins, au tras obloanele. Instantaneu! N-a existat timp pentru nici un semnal. Totul s-a oprit... pur şi simplu.
Ender îşi aminti imaginile cu gândaci lipsiţi de răni vizibile, morţi la posturile lor.
― Atunci s-a înţeles că era posibilă. Mă refer la comunicarea cu viteză superluminică. Asta s-a întâmplat acum şaptezeci de ani şi, o dată ce-am ştiut că se poate, am făcut-o. Nu eu, desigur, nici măcar nu mă născusem...
― Cum e posibilă?
― Nu-ţi pot explica fizica filotică. De fapt, cred că nimeni nu pri¬cepe nici jumătate din ea. Important e că am construit ansiblul. Numele oficial este Comunicatorul Instantaneu prin Paralaxă Filotică, dar ci¬neva a descoperit numele de ansiblu într-o carte veche şi denumirea a prins. Majoritatea oamenilor nici nu ştiu că există un asemenea aparat.
― Deci navele pot comunica între ele chiar dacă se găsesc în ca¬pete opuse ale Sistemului Solar, rosti Ender.
― Mai mult: pot comunica între ele din colţuri opuse ale galaxiei. Iar gândacii o fac fără să recurgă la aparate.
― Aşadar au aflat instantaneu că au fost învinşi. Până acum, cre¬zusem că... de fapt toţi spuneau că abia cu douăzeci şi cinci de ani în urmă au aflat că au fost înfrânţi.
― S-a evitat o panică generală. Apropo, îţi spun lucruri pe care n-ar trebui să le ştii dacă vei părăsi vreodată Comandamentul FI înainte de sfârşitul războiului.
Ender se înfurie.
― Dacă m-ai cunoaşte cât de cât, ai şti că pot păstra un secret.
― Asta-i regulă. Se consideră că persoanele sub douăzeci şi cinci de ani constituie un risc de securitate. Este injust pentru mulţi copii responsabili, totuşi reduce numărul celor care ar putea scăpa ceva.
― La urma urmei, de ce atâta mister?
― Pentru că ne-am asumat nişte riscuri teribile, Ender, şi nu vrem ca orice reţea pământeană să ne ghicească deciziile. Vezi tu, imediat ce am construit ansiblul, l-am instalat pe cele mai bune nave ale noastre şi le-am trimis să atace sistemul planetar de origine al gândacilor.
― Ştim unde este?
― Da.
― Deci nu aşteptăm a Treia Invazie.
― Noi suntem a Treia Invazie.
― Îi atacăm... Nimeni nu spune asta. Toţi cred că avem o flotă uriaşă de apărare, aşteptând în norul de comete...
― N-avem nici măcar o navă acolo. Sistemul Solar e aproape com¬plet lipsit de apărare.
― Şi dacă ei au trimis o flotă împotriva Pământului?
― Atunci suntem ca şi morţi: Totuşi navele noastre n-au văzut ni¬mic, nici o urmă.
― Poate c-au renunţat şi vor să ne lase în pace.
― Poate. Ai văzut filmele. Ai fi în stare să pui zălog omenirea pe şansa ca ei să renunţe şi să ne lase în pace?
Ender încercă să calculeze anii scurşi.
― Deci navele noastre călătoresc de şaptezeci de ani...
― Unele. Altele de treizeci de ani, iar altele de douăzeci. Acum construim nave mai bune. Descoperim permanent amănunte noi despre proprietăţile spaţiului. Însă toate navele stelare ieşite din şantiere se în-dreaptă către o planetă sau un avanpost al gândacilor. Absolut toate, transportând crucişătoare şi bombardiere, se apropie de gândaci. Sunt foarte aproape; au început deja frânarea. Primele au fost trimise spre obiectivele îndepărtate, iar cele recente către ţinte mai apropiate. Aproximările noastre au fost destul de corecte. Toate vor sosi la des¬tinaţie într-un interval de câteva luni. Din nefericire, planeta-capitală a gândacilor va fi atacată de navele noastre cele mai învechite, aproape primitive. Sunt însă bine dotate ― avem unele arme pe care gândacii nu le-au mai văzut.
― Când vor ajunge la ţintă?
― În următorii cinci ani, Ender. Totul e pregătit la Comandamentul FI. Principalul ansiblu se află acolo, în contact cu întreaga flotă; navele sunt în perfectă stare, gata de luptă. Ne lipseşte doar comandantul bă¬tăliilor. Cineva care să ştie ce dracu' să facă cu navele alea când ajung acolo.
― Şi dacă nimeni nu ştie?
― Ne vom strădui să facem tot ce putem, cu cel mai bun coman¬dant pe care-l vom avea.
"Eu", se gândi Ender. "Vor să fiu gata în cinci ani."
― Colonele, nu există nici măcar unu la sută şanse să pot comanda o flotă în timp util.
― Asta-i! înălţă din umeri Graff. Fă tot ce poţi. Dacă n-o să fii gata, o să ne descurcăm cu ce avem.
Ender se simţi mai uşurat.
Însă numai pentru un moment.
― Trebuie să ştii că deocamdată n-avem chiar nimic.
Băiatul înţelese că era altă manevră de-a lui Graff. "Fă-mă să cred că totul depinde de mine, ca să nu mă relaxez, ca să trag de mine cât mai tare."
Manevră sau nu, putea totuşi să fie adevărat. De aceea, n-avea să precupeţească nici un efort. Era ceea ce dorise Val de la el. "Cinci ani. Doar cinci ani până la sosirea flotei, iar eu nu ştiu aproape nimic."
― Peste cinci ani, voi avea abia cincisprezece ani, spuse Ender.
― Pe cale de-a împlini şaisprezece, adăugă Graff. Totul depinde de ceea ce vei şti.
― Colonele, zise băiatul, aş vrea să mă-ntorc şi să înot în lac.
― După ce câştigăm războiul. Sau după ce-l pierdem... O să mai avem la dispoziţie câteva decenii până vor ajunge aici, ca să ne ter¬mine. Casa va fi tot acolo, şi-ţi promit că vei putea înota după pofta inimii.
― Totuşi sunt prea tânăr pentru autorizaţia de securitate.
― O să te ţinem tot timpul sub pază militară... Armata ştie cum să procedeze în asemenea cazuri.
Amândoi râseră şi Ender trebui să-şi reamintească faptul că Graff doar se prefăcea prietenos; toate acestea nu erau decât minciuni sau vicleşuguri, menite să-l transforme pe băiat într-o maşină de luptă eficientă. "Voi deveni exact unealta pe care o doriţi", se gândi Ender, "dar cel puţin nu mă voi lăsa păcălit. O s-o fac, pentru că aşa vreau eu, nu pentru că m-ai păcălit tu, ticălosule!"
Remorcherul ajunse lângă Eros fără ca asteroidul să apară pe ecrane şi căpitanul trecu scannerul pe infraroşu. Se aflau la numai patru mii de kilometri de ţinta călătoriei, dar Eros, lung de douăzeci şi patru de kilometri, era invizibil, de parcă n-ar fi reflectat razele soarelui.
Acostară la una dintre cele trei platforme-docuri de pe orbită. Nu puteau asoliza direct, deoarece gravitaţia asteroidului fusese mărită, iar remorcherul, destinat doar transportului interplanetar, n-ar fi putut evada din fundul puţului gravitaţional. Căpitanul îşi luă rămas bun pe un ton iritat; Ender şi Graff plini de voioşie. Bărbatul era nemulţumit pentru că avea să-şi părăsească nava; Ender şi Graff se simţeau ca nişte prizonieri eliberaţi, în sfârşit, din temniţă. Când suiră la bordul navetei care urma să-i coboare pe Eros, parafrazau replici din filmele urmărite non-stop de căpitan şi hohoteau ca nişte nebuni. Căpitanul se mohorî la chip şi se retrase, prefăcându-se că merge la culcare. Atunci, aproape ca un gând ivit în ultima clipă, Ender îl întrebă pe colonel:
― De ce ne războim cu gândacii?
― Am auzit mai multe motive, răspunse Graff. Că sistemul lor e suprapopulat şi trebuie să se extindă. Că ei nu pot suporta ideea altei forme de viaţă inteligentă în univers. Că nu cred că noi suntem viaţă inteligentă. Că au cine ştie ce religie stranie. Că au urmărit emisiunile noastre TV şi au decis că suntem prea violenţi. Tot felul de ipoteze.
― Tu ce crezi?
― Nu contează ce cred eu.
― Oricum vreau să ştiu.
― Probabil că ei discută direct, de la minte la minte. Ceea ce gân¬deşte unul gândeşte şi altul; ceea ce-şi aminteşte unul, îşi poate aminti şi altul. De ce să-şi fi dezvoltat un limbaj? De ce să fi învăţat vreodată să citească şi să scrie? De unde să ştie ce înseamnă cititul şi scrisul, dacă le-ar vedea? Sau semnalele? Sau numerele? Sau orice altceva fo¬losim noi pentru a comunica? Nu-i vorba doar de-a traduce dintr-un grai în altul. Ei n-au nici un fel de grai. Am folosit toate mijloacele de comunicare pe care ni le-am putut imagina, dar n-au nici măcar echipamentele cu care să-şi dea seama că le transmitem semnale. Şi poate că ei au încercat să gândească spre noi şi nu înţeleg de ce nu le răspundem.
― Deci întregul război se datorează imposibilităţii de comunicare între două rase.
― Dacă cel din faţa ta nu-ţi poate spune istoria lui, niciodată nu poţi fi sigur că nu-ncearcă să te omoare.
― Şi dacă i-am lăsa-n pace?
― Ender, ei au venit primii. Dacă voiau să ne lase-n pace, ar fi putut s-o facă acum o sută de ani, înainte de Prima Invazie.
― Poate că n-au ştiut că suntem forme de viaţă inteligente. Poate...
― Crede-mă, pe tema asta se discută de un secol. Nimeni nu cu¬noaşte răspunsul. Dar când se ajunge la luarea unei decizii, concluzia e aceeaşi: dacă una din rase trebuie să piară, să fim siguri că noi vom supravieţui. Genele noastre nu ne lasă să hotărâm altfel. Natura nu poate accepta o specie lipsită de instinctul supravieţuirii. Indivizii pot fi convinşi să se auto-sacrifice, însă niciodată o rasă ca un întreg nu poate hotărî să-şi înceteze existenţa. Deci dacă putem, vom ucide gân¬dacii până la ultimul, iar ei, dacă pot, vor face la fel.
― În privinţa mea, spuse băiatul, eu sunt pentru supravieţuire.
― Ştiu, încuviinţă Graff. De asta te afli aici.