Capitolul 12
Mi-am smuls privirea îngrozită de la Imitatorul de Corbi şi l-am văzut pe Heath stând la câţivametri înaintea mea. Scosese pistolul şi îl ţinea acum îndreptat spre creatura din copac.
— Fiinţă umană măruntă! a cârâit creatura. Te gândeşşşti sssă i te împotriveşşşti unui Străbun?
Din momentul acela, totul s-a derulat cu repeziciune. Chiar când creatura a ţâşnit din copac, corpulmi s-a detensionat şi un pornit ca din puşcă. L-am văzut pe Heath apăsând pe trăgaci şi am auzit bubuitura asurzitoare a armei, dar Imitatorul de corbi se deplasa cu o viteză supraomenească. S-a ferit,iar în locul spre care ţintise Heath nu se mai afla nimic atunci când glonţul a străpuns aerul, pentru ase înfige apoi în copacul acoperit cu o pojghiţă de gheaţă. Pe când creatura zbura spre Heath, i-amvăzut ghearele aspre curbându-se şi mi-am amintit de felul în care, deşi imaterială, una asemănătoareaproape că îmi tăiase gâtul. Acum, Imitatorii de Corbi îşi recăpătaseră trupurile şi ştiam că, dacă nufac ceva repede, creatura avea să-1 omoare pe Heath.
Cu un ţipăt, am dat glas deopotrivă fricii şi mâniei, şi m-am năpustit spre Heath, trântindu-l la pământ, cu numai o clipă înainte ca Imitatorul de Corbi să ajungă la el, aşa că m-a lovit pe mine înlocul lui. Nu am simţit nici o durere în momentul acela, doar o presiune ciudată pe piele, care începeadin partea de sus a umărului stâng şi se răspândea în susul pieptului, deasupra sânilor, până la umăruldrept. Forţa loviturii m-a făcut să mă răsucesc o jumătate de cerc, aşa că încă eram cu faţa spreImitatorul de Corbi, care a zburat pe lângă noi, apoi s-a lăsat pe pământ, în cumplitele-i picioare deom.
M-a privit cu ochii măriţi, sângerii.
— Nu! a strigat cu un glas care nu ar fi putut aparţine niciunei fiinţe normale. Te vrea în viaţţţă!
— Zoey! Dumnezeule, Zoey! Treci în spatele meu! a strigat Heath în timp ce încerca să se ridice în picioare, dar a alunecat pe pavajul acoperit cu gheaţă, care, nu-mi dădeam seama cum, se colorase înroşu şi a căzut ca un sac de cartofi.
Am aruncat o privire spre el şi mi s-a părut ciudat că, deşi era chiar lângă mine, îl auzeam de parcăar fi strigat de la capătul unui tunel lung.
N-am înţeles de ce, dar genunchii mi-au cedat şi am căzut pe pavaj. Bătaia îngrozitoare a aripilor uriaşe ale Imitatorului de Corbi mi-a atras din nou privirea spre înfiorătoarea creatură. Cum era deaşteptat, îşi întinsese aripile. Evident, avea să vină după mine. Am ridicat mâna şi am simţit-o grea şicaldă. Când m-am uitat, am fost şocată să văd că era năclăită de sânge. Sânge? Deci asta se vedea peste tot pe pavaj? Ce ciudat. Mi-am alungat din minte băltoaca de sânge şi am strigat:
— Vântule, vino la mine!Cel puţin aşa mi s-a părut, că am strigat, dar, de fapt, abia dacă mi s-a strecurat o şoaptă printre buze. Din fericire, vântul ştie să asculte, pentru că aerul a început imediat să se învolbureze în jurulmeu. a pornit greoi către mine, ferindu-şi capul monstruos de vârtejul puternic.
— Zoey! Fir-ar să fie! Zoey!Heath apăruse deodată de lângă mine. M-a cuprins cu braţul puternic, o senzaţie foarte plăcută pentru că mă gândeam că poate o să-mi vină să cad.I-am zâmbit şi mă întrebam de ce plânge.
— Stai un pic. Trebuie să termin cu chestia
asta.Cu ultimele forţe, am reuşit să-mi îndrept din nou atenţia spre omul-pasăre.
— Focule, am nevoie de tine.Şi focul s-a înfiripat, încălzind aerul învârtejit din jurul meu. Apoi am ridicat arătătorul de la mânaînsângerată spre creatura care se apropia vertiginos de mine şi de Heath. — Arde-o, am poruncit.Căldura care mă împresurase şi-a schimbat deodată consistenţa, dintr-o arşiţă plăcută într-o văpaiemistuitoare. A urmat direcţia indicată de arătătorul meu întins şi s-a năpustit asupra Imitatorului deCorbi, împresurându-l într-o vâlvătaie galbenă, furioasă. Aerul s-a umplut de duhoarea îngrozitoare acărnii şi a penelor arse şi-am simţit că-mi vine să vărs.
— Îhh, mersi, focule. Vântule, înainte să pleci, ai putea să iei cu tine duhoarea asta îngrozitoare?Era aşa de ciudat, credeam că rostesc cu voce tare toate astea, când, de fapt, glasul mi se auzea ca oşoaptă slabă. Elementele mi s-au supus chiar şi aşa, şi asta era bine pentru că m-a copleşit un val deameţeală şi de greaţă şi m-am prăvălit deodată peste Heath, nemaiputând să mă ţin pe
picioare.Am încercat să înţeleg ce se întâmpla cu mine, dar gândurile imi erau înceţoşate şi, dintr-un motivsau altul, nici nu mi se părea foarte important să ştiu exact ce se
petrece.Am auzit paşi care se îndepărtau în fugă, apoi l-am văzut pe Heath, cu obrajii brăzdaţi de lacrimi:
— Ajutor! Suntem aici! Zoey are nevoie de ajutor! a strigat el.În clipa următoare, lângă chipul lui Heath a apărut cel al lui Erik şi tot ce-mi trecea prin cap era:„Minunat, iar o să înceapă să mârâie unul la celălalt“. Dar nu s-a întâmplat aşa. De fapt, atunci cândam observat reacţia lui Erik la vederea mea, am început să mă îngrijorez, cu un vag interes şi ooarecare detaşare.
— Rahat! a ţipat şi s-a făcut palid la faţă.Fără un alt cuvânt, Erik şi-a smuls tricoul (cel negru, super, cu mânecă lungă, pe care îl purtase laultimul nostru ritual), împrăştiind peste tot nasturii. Am clipit surprinsă şi mă gândeam cât de binearată doar în maioul acela strâmt. Chiar că are un corp mişto. S-a lăsat lângă mine, pe partea cealaltă.
— Îmi pare rău, dar probabil c-o să doară, a spus Erik, după care şi-a făcut tricoul ghem şi mi l-aapăsat pe piept.Într-adevăr, durerea m-a străfulgerat, apoi am icnit.
— Preamărită zeiţă! Iartă-mă, Z, iartă-mă! repeta Erik întruna.Mi-am plecat privirea ca să văd ce-mi provoca atâta durere şi am fost şocată de-a dreptul să văd cătot corpul îmi era năclăit de sânge.
— Ce... ce..., am încercat să formulez o întrebare, dar durerea, amestecată cu sentimentul din ce înce mai puternic de amorţeală, mă împiedica să vorbesc.
— Trebuie s-o ducem la Darius, el va şti ce-i de făcut, a spus Erik.
— O iau eu. Tu condu-mă la Darius ăsta, a spus Heath.
— Erik a încuviinţat din cap.
— Hai să mergem!
— Heath şi-a coborât privirea spre mine.
— Z, trebuie să te mişc. Rezistă, da?Am încercat să dau din cap, dar mişcarea mi-a smuls un alt icnet, când Heath m-a ridicat şi,lipindu-mă de pieptul lui ca pe un bebeluş supraponderal, a luat-o la fugă, alunecând pe gheaţă, înurma lui Erik.Călătoria înapoi prin tuneluri a fost un coşmar pe care n-am să-l uit niciodată. Heath a străbătut înfugă subsolul în spatele lui Erik. Când am ajuns la scara metalică ce ducea jos, spre sistemul detuneluri, s-au oprit numai o clipă.
— Ţi-o dau eu jos, a spus Heath.
— Ţintuieşte-l la pământ, am spus.Vântul mi s-a supus imediat şi o mini-tornadă de toată frumuseţea a împresurat grotescul om- pasăre, ale cărui aripi erau acum zadarnice. Cu un ţipăt îngrozitor, creatura şi-a lipit aripile la spate şi
