Vm8

Am putea să-l ducem la spital, propuse Hannah, dar nu pe un ton care să dea de înţeles că ar fi considerat-o o idee bună.
Claire stătea îngenuncheată lângă Myrnin, iar Michael îi dădea târcoale, pregătit s-o smulgă de-acolo în eventualitatea în care Myrnin şi-ar fi revenit brusc la existenţa lui de vampir.
Numai că Myrnin nu se clintea. Părea mort.
— Cred că aici e ceva mai presus de spital, zise Claire, Ceva care ţine de maladia lor. Scrie în însemnările lui... a trasat graficul evoluţiei, şi a precizat că uneori se mai întâmplă şi aşa ceva. Pur şi simplu... se prăbuşesc. Îşi revin, dar de obicei, când se-ntâmplă, nu mai sunt...
Vocea i se frânse, şi fu nevoită să tuşească uşor.
— Nu mai sunt aceiaşi.
Însemnările lui Mymin, cât putea să-şi amintească din de, păreau să indice că atunci când — sau dacă — vampirul îşi revine din comă, nu-i mai rămâne prea mare lucru din vechea lui personalitate.
Myrnin era bolnav de multă vreme. Îşi pierduse capacitatea de a crea alţi vampiri cu mai mult de un secol în urmă; începuse să se comporte bizar după alţi cincizeci de ani, iar de-atunci, maladia înaintase cu rapiditate. Amelie, spre deosebire de el, abia acum cunoştea simptomele fizice timpurii: pierderile sporadice ale controlului emoţional, sau tremurăturile. Oliver... în fine. Cine putea să ştie dacă problema lui Oliver era legată de maladie, sau doar de o atitudine negativă?
Faptul că Myrnin rezistase mai mult decât cel puţin treizeci de alţi vampiri, închişi în celulele subterane, dovedea fie că maladia nu evolua la fel pentru toată lumea, fie că Myrnin era mânat de o incredibilă hotărâre. El nu voise să-şi ia leacul... însă acum nu mai avea de-ales. Trebuia să-l ia.
Iar Claire trebuia să-l ducă la doctorul Mills.

Îl purtară pe braţe prin portal; în fine, Michael şi Hannah îl căraseră; Claire se concentrase la cum să-i transporte în locul de destinaţie, subsolul liceului din Morganville.
— Staţi aici, le zise ea celorlalţi. Eu mă duc să-l aduc pe doctor.
— Putem să-l ducem noi sus, propuse Michael.
Era amabil: putea să-l fi cărat singur, fară probleme, însă o lăsa pe Hannah să suporte şi ea jumătate din greutate.
— Ştiu, îi răspunse Claire. Doar că n-aş vrea să conduc o procesiune foarte bătătoare la ochi spre o ascunzătoare secretă.
Nu mai aşteptă răspuns şi se repezi în sus pe scară, trecu de uşa cu încuietoarea spartă şi ajunse pe coridor, unde făcu slalom printre nepăsătorii adolescenţi de vârsta ei, grăbiţi să intre sau să iasă de la ore. Era dimineaţă devreme, însă liceul din Morganville se afla în plină activitate, şi Claire fu nevoită să-şi croiască drum prin înghesuială cu ceva mai multă forţă decât de obicei.
Cineva o apucă de poalele tricoului şi o obligă să se oprească brusc. Se zbătu să scape, însă se întâmpla acelaşi lucru dintotdeauna: ea era prea mică, iar el, mult prea mare.
Cel care o prinsese purta cămaşă şi cravată, şi avea acea tunsoare în stil sergent de instrucţie a oficialităţilor şcolilor de pretutindeni. O privea chiorâş, ca şi cum ar fi fost un gândac pe care-l prinsese mişunând pe masa lui.
— Ce crezi că faci aici? o repezi el. Nu se îmbrânceşte pe coridoare!
— Nu sunt elevă! urlă ea. Dă-mi drumul!
El îi zări în treacăt brăţara din aur de la încheietură şi făcu ochii mari; imediat, îşi încordă privirea spre faţa ei.
— Tu eşti fata aia... Claire. Claire Danvers. A Fondatoarei... Scuze.
Îi dădu drumul dintr-odată, şi Claire fu cât pe ce să cadă.
— Scuzele mele, domnişoară. Am crezut că sunteţi doar o obrăznicătură de punkistă de pe-aici.
Existau şi câteva momente în noua şi bizara ei viaţă care meritau din plin: merita să fie o ciudăţenie a naturii, cu toate câte i se puseseră în cârcă de când era în Morganville.
Iar acesta era unul dintre ele. Adunându-şi puterile, îşi puse mâinile în şolduri şi-l fixă cu o privire aspră, cu acel soi de calm glacial pe care-şi imagina că l-ar fi abătut Amelie asupra victimei, ca pe lama unei ghilotine.
— Chiar sunt o obrăznicătură de punkistă, replică ea. Dar sunt o obrăznicătură de punkistă care nu primeşte ordine de la tine. Acum, vreau să mă laşi în pace şi să te duci în biroul tău. Şi să închizi uşa după tine. Imediat.
El o privi ca şi cum nu-i prea venea să-şi creadă urechilor.
— Poftim?
— Ai auzit bine. N-am nevoie să-mi umbli pe-aici şi să-mi faci probleme. Du-te!
Individul păru nedumerit, dar tot făcu un semn de încuviinţare, chiar şi fără voie, şi porni spre o uşă pe care scria ADMINISTRAŢIE, aflată ceva mai încolo pe coridor.
— Mureai dacă mă vedeai, Monica, murmură Claire. Mulţumesc pentru lecţiile de impertinenţă.
Şi o rupse la fugă de-a binelea, lăsându-l în urmă pe individ, cu tot cu meschinul lui regat.
Myrnin o condusese data trecută prin tot felul de coridoare întunecoase, însă ea ţinuse minte toate cotiturile; îşi aminti, puţin cam prea târziu, că drumul era întunecos, şi-i păru rău că nu-i trecuse prin cap să facă rost de vreo lanternă în drum. Pe ultima lungime de coridor, avea foarte puţină lumină, dar şi foarte multe bănci şi scaune lăsate alandala în cale, aşa că fu nevoită să încetinească, nevrând să fie protagonista unei căzături epocale.
În sfârşit, zări uşile încuiate din capătul coridorului, şi se repezi, ocolind o catedră prăfuită, să bată în lemnul masiv.
— Hei! strigă.
Niciun răspuns. Bătu din nou.
— Domnule doctor Mills! Domnule doctor Mills, deschideţi, sunt eu, Claire! Am nevoie de ajutor!
Nimic. Încercă, într-o doară, clanţa.
— Domnule doctor Mills?
Uşa se deschise fără să-i opună nici cea mai mică împotrivire.
Încăperea era goală. Nici urmă de luptă... de fapt, nici urmă de nimic. Arăta de parcă nimeni n-ar fi fost vreodată acolo. Tot echipamentul era la locul lui, pe etajere, sclipitor şi curat; nici urmă că s-ar fi produs acolo serul, sau cristalele. Unicul indiciu trădător era lipsa stratului de praf.
Claire se repezi în camerele din spate: cabinetul profesorului şi magazia încuiată, unde locuise familia Mills.
Aceeaşi poveste. Nimic de natură să trădeze faptul că ar fi fost vreodată acolo, nici măcar un petic de hârtie, sau vreo jucărie rătăcită.
— Of, Doamne, i-au mutat, şopti Claire, întorcându-se să fugă înapoi, în locul în care-şi lăsase prietenii.
Cel puţin, aşa spera, că familia Mills fusese mutată. Alternativa era cu mult mai rea, însă nu vedea motivul pentru care Bishop — sau acoliţii lui — şi-ar fi irosit timpul şi energia ca să-şi şteargă urmele. În laboratorul lui Myrnin clar nu-şi bătuseră capul cu aşa ceva.
Fără să vrea, scoase un ţipăt, fiindcă o fantomatică siluetă feminină — în alb şi negru şi nuanţe de gri, fără pic de culoare în ea — îi bloca drumul spre ieşire.
Părea desprinsă direct dintr-o fotografie din epoca victoriană. O crinolină amplă, părul împletit într-un coc pe creştet, trupul suplu şi graţios. Privea drept spre Claire, ţinându-şi mâinile împreunate în faţă. Avea în ea ceva atât de înfricoşător şi de real, încât Claire se opri brusc, neştiind precis ce ar trebui să facă, dar absolut convinsă că n-ar vrea nicidecum să se apropie de acea imagine.
Putea să vadă, prin acel trup, restul încăperii. Sub ochii ei, stafia se prefăcu într-un nor de particule, apoi se recompuse. Îşi duse un deget la buze, îi făcu un semn lui Claire, după care se îndepărtă, plutind.
— Fantome, zise Claire. Grozav. Înnebunesc. Asta mi-a fost.
Numai că, după ce trecu în camera cealaltă, văzu că fantoma era acolo, plutind la vreo câţiva centimetri deasupra podelei. Aşa că, până la urmă, era vorba despre o nebunie consecventă.
Fantoma îi făcu semn s-o urmeze, după care se întoarse... subţiindu-se tot mai mult, dispărând, apoi reapărând extinzându-se într-o vedere din spate. Nu semăna câtuşi de puţin cu o persoană adevărată, ci mai degrabă cu o figurină plată, decupată din carton, întoarsă la o sută optzeci de grade. Era o imagine năucitoare şi sinistră, şi Claire îşi zise în sinea ei: Nu am halucinaţii, fiindcă mintea mea nu şi-ar fi putut imagina niciodată aşa ceva.
Se întoarse, după fantomă, în laborator, ieşind apoi pe culoar. Intrară într-o altă sală de clasă, de data aceasta goală, cu excepţia băncilor şi a tablei. Acelaşi aer prăfuit, stătut, se aşternea peste tot. Nu părea să fi trecut cineva pe-acolo de ani întregi.
Fantoma se întoarse spre tablă, şi literele începură să se formeze, cu mici zvâcniri albe.
CEEA CE-ŢI TREBUIE ESTE LA AMELIE, scria acolo. CAUT-O PE AMELIE. SALVEAZĂ-L PE MYRNIN.
— Tu cine eşti? se interesă Claire.
Fantoma îi răspunse cu un zâmbet aproape imperceptibil. Părea unul sâcâit şi superior.
Trei alte litere îşi făcură apariţia pe tablă. ADA.
— Tu eşti computerul?
Claire nu se putu stăpâni: izbucni în râs. Nu doar că vorbea cu un computer băutor de sânge, acesta se mai şi credea cine ştie ce eroină de roman gotic. Viteaza domnişoară Plum , guvernanta.
— Cum ai... Adică, lasă. Ştiu că nu e momentul. Cum pot s-o găsesc pe Amelie?
FOLOSEŞTE BRĂŢARA. Imaginea alb-negru a Adei pâlpâi din nou, ca un semnal video supus prea multor interferenţe. Când se realcătui, arăta încordată şi nemulţumită. GRĂBEŞTE. NU TIMP.
— Dar nu ştiu cum!
Ada păru şi mai iritată, şi scrise ceva pe tablă... numai că literele erau foarte şterse, şi dispărură aproape înainte ca ea să poată descifra S-Â-N...
— Sânge? întrebă Claire.
Ada însăşi dispărea acum, însă Claire îi mai zări gura alcătuind un da. Păi, sigur. Ce altceva? Oare de ce niciunul dintre voi nu inventează vreodată ceva pentru care să foloseşti ciocolată?
Niciun răspuns dinspre lumea computerelor-năluci. Ada dispăru ca într-un fuior de ceaţă albicioasă şi dusă rămase. Claire îşi roti privirea în jur şi zări o pioneză înfiptă în suprafaţa unui avizier. După câteva clipe de ezitare, o smulse şi şi-o potrivi în dreptul degetului, bombănind:
— Dacă mă aleg cu vreun tetanos, pe tine te omor, Myrnin.
Apoi, înfipse vârful ascuţit şi obţinu câteva picături, pe care le lăsă să cadă pe suprafaţa unde se afla simbolul Ameliei.
Brăţara străluci, albă, în lumina palidă. Sângele dispăru prin crestături, şi întreaga brăţară se încălzi, ajungând până la urmă supărător de fierbinte pentru pielea ei. Strânse din dinţi, până când simţi că-i vine să ţipe, şi atunci, în sfârşit, senzaţia de arsură se domoli cu încetul, lăsând metalul neobişnuit de rece.
Şi atât. Amelie nu apăru ca prin farmec. Claire nu ştiuse precis la ce să se aştepte, însă rezultatul fusese total dezamăgitor.
Înfipse pioneza la loc în avizier şi porni înapoi, să-i anunţe pe Hannah şi pe Michael că eşuase total.
Descurajată, coborî înapoi la subsol. Acum, coridoarele erau pustii, fiindcă reîncepuseră orele. În timp ce trecea pe lângă biroul administrativ, uşa acestuia se deschise, şi tipul pe care-l expediase ea mai devreme într-acolo, ca pe un băieţaş oarecare, scoase capul.
— Domnişoară Danvers? zise el. Pot să vă fiu de folos cu ceva?
Era cea mai fierbinte fantezie a unui licean, îşi zise Claire în sinea ei, ispitită să-i ceară ceva nebunesc, cum ar fi să se dezbrace în pielea goală şi să alerge prin amfiteatru. Dar, în loc de asta, doar scutură din cap şi merse mai departe.
El ieşi pe uşă şi i se opri în cale.
— Aţi putea să-mi puneţi şi mie o vorbă bună? o întrebă, iar când Claire încercă să-l ocolească, o prinse de braţ.
Îşi coborî tonul, rostind într-o şoaptă repezită, aspră:
— Spuneţi-i domnului Bishop că pot să-i fiu de ajutor. Pot să-i fiu folositor. Doar asta să-i spuneţi!
Uşile mari, duble, din capătul coridorului, prin care ieşeai la lumina soarelui, se trântiră de pereţi, şi o întreagă armată se revărsă înăuntru. Cu toţii purtau pelerine lungi, negre, cu glugă, şi se mişcau rapid, precis.
Mai repede decât oamenii.
Cei doi care mergeau înaintea grupului îşi azvârliră glugile pe spate, şi Claire se simţi uşurată văzând că una dintre ei era Amelie, perfect stăpână pe sine şi arătând impunătoare ca totdeauna, chiar dacă nu mai era regina Morganville-ului.
Celălalt şef de haită era Oliver, fireşte. Nu tocmai liniştitor.
— Milton Dyer, rosti Amelie. Te rog, ia-ţi mâna de pe prietena mea Claire. Imediat.
Faţa bărbatului se făcu aproape la fel de albă precum cămaşa, iar privirea îi coborî spre Claire, şi spre propria mână, cu care o ţinea de braţ. Şi-o retrase brusc, ca şi cum l-ar fi curentat dintr-odată.
— Şi-acum, pleacă, îi zise Amelie, pe acelaşi ton calm, lipsit de emoţii. Nu vreau să te mai văd.
— Eu... Individul îşi umezi buzele. Eu îi sunt încă loial protectorului meu...
— Protectorul tău a fost Charles, îl întrerupse Amelie. Charles este mort. Oliver, ai cumva vreun interes în a prelua contractul domnului Dyer?
— Chiar n-am, răspunse Oliver, pe un ton plictisit.
— Atunci, problema este rezolvată. Piei din ochii mei, domnule Dyer. Data viitoare când îmi mai ieşi în cale, te nimicesc.
Amelie vorbise fără să aibă în glas vreo notă de ameninţare mai deosebită, însă Claire nu se îndoia câtuşi de puţin de faptul că gândea ceea ce spune. Nici domnul Dyer, care se grăbi să se retragă în biroul lui. Nici măcar nu îndrăzni să trântească uşa după el. Aceasta se închise cu un clic delicat, prudent.
Lăsând-o pe Claire pe coridor, împreună cu ditamai haita de vampiri. Şi dintre cei bătrâni, presupuse: era clar că Amelie şi Oliver erau bătrâni, însă şi ceilalţi dădeau impresia că rămăseseră nevătămaţi în urma călătoriei lor în plin soare. Erau zece, în total. Cei mai mulţi nu catadicsiră să-şi înlăture glugile şi să-şi lase chipurile la vedere.
— Ai folosit brăţara într-un mod pe care nu l-ai învăţat de la mine, zise Amelie. Cine ţi-a arătat cum s-o foloseşti ca să mă chemi?
— De ce?
— Nu stau acum să mă joc cu tine, Claire. Myrnin a fost?
— Nu. Ada.
În ochii cenuşii ai Ameliei apăru un licăr, doar unul mic, însă suficient ca s-o informeze pe Claire că deţinea cunoştinţe deloc pe placul ei.
— Înţeleg. Vom discuta subiectul acesta mai târziu, zise Amelie. De ce te-ai folosit de chemarea sângelui? Ea are ca scop să mă anunţe doar în cazul în care ai fi grav rănită.
— Păi, cineva este. Lui Myrnin îi e foarte rău. E jos. Aveam nevoie de ajutor. Am venit să-l caut pe doctorul Mills, dar...
— Doctorul Mills a fost mutat, o întrerupse Amelie. Am considerat că este mai bine aşa, după necugetata vizită a lui Mymin. Nu pot să-ţi spun unde se află. Înţelegi motivul.
Claire îl înţelegea. Şi o indispunea, chiar enervând-o puţin, în acelaşi timp.
— Credeţi că aş putea să-l trădez. Faţă de Bishop. Ei bine, aflaţi că n-aş face-o. Şi Myrnin ştia asta.
— Indiferent de opiniile lui Myrnin, eu nu pot să-mi asum riscul. Suntem aproape de finalul partidei, Claire. Nu risc decât atunci când este neapărat necesar.
— Nu vă bucuraţi deloc că Myrnin mi-a prezentat-o pe Ada, nu-i aşa? vru să ştie Claire.
— Judecata lui Myrnin a fost... îndoielnică în ultima vreme. După cum spuneai, este bolnav. Unde putem să-l găsim?
— Jos, lângă portal, răspunse Claire.
Amelie făcu un scurt semn de încheiere a discuţiei şi se întoarse să plece, împreună cu toată suita ei.
— Staţi! strigă Claire. Eu... ce doriţi să fac?
Amelie nu-i răspunse. Oliver, care mai zăbovi lângă ea doar pentru o clipă, îi zise:
— Să nu ne stai în cale. Şi, dacă ţii la prietenii tăi, ai grijă să nu ne stea nici ei.
Şi dispărură, ieşind rapid şi fară zgomot pe uşa care dădea spre subsol.
Claire rămase pe coridorul pustiu cât să respire adânc de vreo câteva ori, în timp ce auzea profesorii predând în continuare în sălile de clasă, şi vocile elevilor, punând întrebări sau dând răspunsuri.
Viaţa îşi urma cursul.
Ce ciudat.
Vru să coboare şi ea la subsol, însă un vampir pe care nu-i cunoştea îi blocă trecerea.
— Nu, rosti el, categoric. Tu nu vii cu noi.
— Dar...
— Nu, am zis.
— Hannah şi Michael...
— Are cine să se ocupe de ei. Pleacă.
Nu mai era loc pentru negocieri. În cele din urmă, Claire înţelese aluzia şi se întoarse să iasă din clădirea liceului pe drumul clasic: la lumina soarelui, pe unde venise Amelie, cu toată banda ei. Habar n-avea de unde veniseră, nici unde se duceau.
Aşa dorea Amelie.
Claire se aşeză pe treptele liceului şi stătu acolo câteva lungi minute, tremurând în bătaia vântului rece, prea puţin încălzită de soarele strălucitor al unei zile senine. Strada din faţa şcolii părea pustie: doar câteva automobile, croindu-şi drum prin Morganville, dar fară să se-ntâmple mare lucru.
Auzi uşa din spatele ei deschizându-se şi apăru Hannah Moses, tropăind cu ghetele ei grele şi oferindu-i lui Claire o mână mare, dar elegantă. Claire se prinse de ea şi se ridică.
— Amelie se ocupă de el? o întrebă.
Hannah răspunse afirmativ.
— Michael s-a dus cu ei?
— Vine el mai târziu la tine, zise Hannah. Acum, important e să te scoatem de-aici. Am nevoie să mă ajuţi ca să-ţi conving părinţii să se suie în autocarul ăla.
— Bishop o să afle, zise Claire. Ştii asta, nu? O să afle ce faceţi.
Hannah încuviinţă.
— De-asta o şi facem cât mai repede, iubito. Aşa că, hai să mergem.

Mama şi tata tocmai discutau în contradictoriu; Claire îi auzea chiar din locul în care stătea împreună cu Hannah, pe verandă, apăsând pe butonul soneriei. Claire simţi un gol în stomac. Părinţii ei nu se certau prea des, dar şi când o făceau, sigur era vorba despre ceva important.
Strigătele nedesluşite încetară şi, după vreo zece secunde, uşa se deschise cu violenţă. Mama lui Claire îşi făcu apariţia, cu obrajii în culori aprinse. Păru şocată la vederea lui Claire, zărindu-i pe chip evidenta vinovăţie de a fi auzit fără voie cearta, însă se reculese şi, compunându-şi un zâmbet vesel, le invită pe amândouă în casă.
— Şerif Hannah Moses, doamnă, zise Hannah, fară să mai aştepte prezentările. Nu cred că ne-am cunoscut personal încă. Pe fiica dumneavoastră o ştiu deja de ceva vreme. O fată pe cinste.
Îi întinse mâna, şi mama lui Claire i-o strânse la repezeală, în timp ce privirea îi zbura de la Claire la Hannah, şi înapoi.
— A apărut vreo problemă, doamnă şerif Moses?
— Hannah, vă rog.
Era clar că Hannah făcea apel la farmecul personal, şi avea din belşug aşa ceva.
— Aş putea să stau de vorbă cu dumneavoastră şi cu soţul, în acelaşi timp? E o problemă care vă priveşte pe amândoi.
Aruncând o singură privire îngrijorată peste umăr, mama lui Claire porni înainte pe lungul culoar, trecând apoi în living. Parterul avea aceeaşi dispunere ca al Casei Glass, însă era izbitor de diferit, mai ales acum. Claire se cutremură în sinea ei, aşteptându-se să vadă familiara ei napea ponosită şi chitara lui Michael şi voioasele stive de cărţi rezemate de pereţi; în locul acestora, dereticatul nemilos de eficient al mamei făcuse ca încăperea să pară pregătită pentru o şedinţă foto de revistă, totul fiind aliniat şi aranjat cu mare grijă.
Singurul care nu arăta pregătit pentru şedinţa foto era tatăl lui Claire, aşezat pe unul dintre fotoliile din piele, roşu la faţă. Maxilarele îi stăteau încleştate de încăpăţânare, iar în ochi avea văpăi furioase cum nu mai văzuse Claire de... în fine, niciodată. Totuşi, se ridică şi-i strânse mâna lui Hannah, invitând-o cu un gest politicos pe canapea, în timp ce mama lui Claire se aşeza pe locul din celălalt capăt, lui Claire rămânându-i cel din mijloc. În mod normal, mama s-ar fi agitat prin jur, servind cafele şi fursecuri şi sandvişuri, dar nu şi de data aceasta. Acum, doar se aşeză, privindu-le îngrijorată.
— Haideţi să punem toate cărţile pe masă, începu Hannah. Oraşul e sub stare de urgenţă. Domnule şi doamnă Danvers, dumneavoastră va trebui să veniţi cu noi. Luaţi-vă lucrurile trebuincioase pentru câteva nopţi, orice consideraţi că nu poate să vă lipsească. Aş putea să vă dau aproximativ un sfert de oră.
Cam... prea direct. Claire clipi mărunt. Se aştepta la un potop de întrebări din partea părinţilor ei, aşa că tăcerea lor o luă prin surprindere.
Părinţii lui Claire se priviră reciproc, după care tatăl ei făcu un semn aprobator.
— Bun, zise. Oricum voiam s-o fac de o vreme. Claire, du-te cu mama ta şi faceţi bagajele. Vin şi eu într-o clipă.
— Hm...
Claire îşi drese glasul şi se strădui ca vocea să nu-i sune la fel de stângace pe cât se simţea.
— Eu nu merg, tati, zise.
Amândoi o priviră de parcă ar fi vorbit chinezeşte.
— Ba sigur că mergi, zise mama. Doar n-o să rămâi aici singură. Mai ales când ştim cât poate să fie de primejdios.
— Regret, însă dumneavoastră cunoaşteţi despre Morganville exact cât trebuie ca să fiţi în pericol, zise Hannah. Aici chiar nu încape loc pentru discuţii. Trebuie să vă faceţi bagajele, şi trebuie să plecaţi. Iar Claire nu vine cu dumneavoastră; cel puţin, nu încă.
Un lucru se putea afirma cu certitudine despre Hannah: când spunea ceva de genul acesta, era clar că vorbea cât se poate de serios. În tăcerea lăsată, Claire simţi povara privirilor ambilor săi părinţi îndreptate direct spre ea, aşa că-şi coborî ochii spre mâinile ei împreunate.
— N-am cum, zise. E mai complicat.
— Ba nu, nu e, replică tatăl ei, cu o nuanţă oţelită în voce de care ea nu-şi amintea s-o mai fi auzit înainte. E cum nu se poate mai simplu, continuă el. Eu sunt tatăl tău, tu ai mai puţin de optsprezece ani, aşa că vii cu noi. Îmi pare rău, comandant Moses, dar e prea tânără ca să rămână aici de capul său.
— Tati, voi m-aţi trimis aici de capul meu! protestă Claire.
— Şi tu de ce crezi că ne certam adineauri? interveni mama ei. Taică-tău tocmai îmi amintea că eu am fost cea care s-a gândit că, dacă te trimitem la o şcoală mai aproape de casă, doar cât să capeţi ceva experienţă, ar fi o idee bună. El ar fi vrut să te duci direct la MIT, deşi cum am fi putut să plătim pentru aşa ceva, chiar n-am nici...
Tata o întrerupse.
— N-o să luăm iar discuţia de la capăt. Claire, am greşit lăsându-te să vii aici singură, în primul rând, oricât de sigur am fi crezut noi că e locul. Iar acum ne reparăm greşeala. Tu vii cu noi, şi de îndată ce-o să ieşim din oraşul acesta, lucrurile or să meargă mai bine.
Claire îşi strânse pumnii, clocotind de o iritare neputincioasă.
— Ai auzit ce-am spus? E prea târziu pentru toate chestiile astea! Nu pot să merg cu voi!
Ar fi trebuit să-şi dea seama că ei vor înţelege greşit... şi, într-un anume fel, corect.
— E vorba despre băiatul ăla, nu-i aşa? întrebă mama lui Claire. Despre Shane?
— Ce? Nu! se repezi Claire cu o negaţie care, până şi pentru propriul auz, suna stângace şi vinovată. Nu, nu tocmai. E altceva. Cum v-am spus, e mai complicat.
— O, Doamne... Claire, eşti însărcinată?
— Mami!
Îşi dădu seama că arăta la fel de jignită pe cât se simţea, mai ales după privirea lui Hannah.
— Scumpo, băiatul ăla a profitat de tine? se avântă domnul Danvers cu toată viteza pe cărarea greşită; ba chiar se ridică în picioare, pentru un efect mai dramatic. Zi!
Claire se holbă la el, cu gura căscată, incapabilă să încerce măcar articularea vreunui cuvânt. Ştia că ar fi trebuit să spună o minciună, însă pur şi simplu nu-şi putea găsi cuvintele.
În tăcerea aceea vibrantă, tatăl ei zise:
— Doresc ca el să fie arestat.
— Sub ce învinuire, domnule? îl întrebă Hannah.
— Glumiţi? A întreţinut relaţii sexuale cu fiica mea minoră!
Îi aruncă lui Claire o privire parţial furioasă, parţial ofensată, dar total primejdioasă.
— Haide, Claire, spune-mi că mă înşel!
— Dar... n-a fost aşa!
Tatăl ei îşi mută privirea mânioasă spre Hannah.
— Aţi văzut? Depun plângere scrisă, dacă e nevoie.
Hannah părea total în largul ei.
— Domnule, aici nu este cazul să se depună plângere scrisă. Fapt este că, din moment ce a împlinit şaptesprezece ani, după legile statului Texas, Claire este îndrituită la consimţământ propriu. Shane are doar cu un an mai mult decât ea. Nu s-a încălcat nicio lege aici, în afară poate de cea a bunului-simţ, ceea ce, cred că veţi fi de acord, este un rău inerent anilor noştri de adolescenţă. Aici este o problemă de familie, nu una a poliţiei.
Tatăl ei se arătă mai întâi şocat, după care şi mai furios.
— Nu se poate aşa ceva! Trebuie să fie ilegal!
— Ei bine, domnule, nu e, şi nu are nimic de-a face cu motivul pentru care vă spun că e nevoie ca ea să rămână în Morganville. Motivul are legătură cu vampirii.
Hannah abătuse cu multă îndemânare discuţia de la subiectul legat de Shane şi de sex, fapt pentru care Claire îi fu nespus de recunoscătoare.
— Vă spun toate astea pentru binele dumneavoastră, şi pentru binele lui Claire. Ea rămâne aici. N-o să fie fără apărare, v-o garantez. Noi avem obligaţia s-o ţinem teafară.
— Care noi? întrebă domnul Danvers, nevrând să se dea bătut cu una, cu două.
— Toţi cei care avem un cuvânt de spus, replică Hannah, ridicându-şi sprâncenele. Pierdem timpu’, domnule Danvers. E o problemă care chiar nu se discută. Trebuie să plecaţi imediat. Vă rog, duceţi-vă să vă faceţi bagajele.
Până la urmă, se duseră. Claire merse şi ea să-şi ajute mama, fără tragere de inimă; nu voia să se reia subiectul cu ea şi Shane, însă acesta fu reluat de îndată ce se închise uşa după ele. Bine măcar că nu era şi tatăl ei în cameră. Doamne, cât de jenant fusese!
— Scumpo, începu mama ei.
Claire se opri din trasul unei valize de sub patul părinţilor, aruncă o privire spre mama ei, îi evaluă expresia de maximă seriozitate şi reveni la ceea ce făcea.
— Scumpo, chiar nu-mi place ca tu să fii încurcată cu băiatul... cu bărbatul acela. Şi nu e cuviincios ca tu să locuieşti în aceeaşi casă cu el. Pur şi simplu, nu pot permite aşa ceva.
— Mamă, n-am putea, te rog, să ne concentrăm la ce trebuie, ca voi doi să nu fiţi omorâţi astăzi? Îţi promit eu c-o să poţi să-mi ţii discursul de vai-cât-sunt-de-dezamăgi- tă-tine mâine, şi în fiecare zi de mâine încolo, dar acum fă-ţi bagajul!
Mama deschise un sertar al comodei de lângă fereastră, înşfacă vreo câteva braţe de lucruri la întâmplare şi le azvârli în valiza desfăcută. Nu era normal. Mama ei îi făcea pe angajaţii magazinelor de vânzare cu amănuntul a articolelor vestimentare să pară indolenţi când era vorba despre împăturitul hainelor. Trecu apoi la următorul sertar, şi iar la următorul. Claire se strădui să mai atenueze puţin harababura.
— Doar atât să-mi spui, zise mama ei, aruncând pe pat un nou braţ de haine. V-aţi protejat?
Of, Dumnezeule! Claire nu avea chef să poarte discuţia despre barză, partea a doua, cu mama ei. Nu acum. De fapt, sinceră să fie, niciodată; o suportase o dată, stânjenite, şi o dată îi fusese de ajuns.
— Da, răspunse, pe un ton cât de calm şi de hotărât se simţea în stare. El a insistat, adăugă.
Avusese ca intenţie să-l pună într-o lumină favorabilă pe Shane. Dar, evident, mama ei înţelese total pe dos.
— Adică tu n-ai vrut? Of, Claire! E vorba despre corpul tău!
— Mamă, ba sigur că am... Claire trase aer adânc în piept. N-am putea să ne vedem de bagaj? Te rog?
Tresări în clipa în care o ploaie de pantofi se abătu asupra patului.
Hannah le aştepta jos când reuşi, în sfârşit, să coboare, trăgând valiza după ea. Venise şi tatăl lui Claire, pentru vreo câteva minute, suficient cât să mai adauge vreo câteva lucruri la mormanul deja existent, după care voise să care personal voluminosul bagaj, însă Claire insistase s-o lase pe ea. Chestia aia cântărea pe puţin douăzeci şi cinci de kile.
Hannah îşi înălţă sprâncenele spre Claire, în semn de Ce s-a mai întâmplat?
Claire îşi dădu ochii peste cap, adică Nu mă mai întreba.
Drumul până la autocar se desfăşură într-o atmosleia rece şi tăcută.

Richard Morrell rechiziţionase două autocare Greyhound autentice, cu scaune pluşate şi geamuri fumurii. După afşul scris de mână fixat pe parbrizul din faţă, era o cursă specială în direcţia Midland/Odessa, însă Claire bănuia că destinaţia avea să fie cu totul alta.
Primul autocar era deja plin când ajunse Claire, împreună cu părinţii ei; la rând, aşteptau să se îmbarce majoritatea oficialităţilor oraşului şi rezidenţii Caselor Fondatoarei, inclusiv familia Morrell. Şi Eve era acolo, ţinând în mâini un clipboard şi bifând numele într-un tabel.
— A, uite-o pe prietena ta, exclamă mama lui Claire, arătându-i. Nu pare prea bucuroasă.
Nu arăta spre Eve, ci spre Monica. Monica, în mod categoric, nu era bucuroasă. Era nevoie să fie urcată cu forţa în autocar, certându-se întruna cu fratele ei, care părea sâcâit şi nervos. Ea izbutise cumva să-şi strecoare pe lângă ea, pe lista evacuaţilor, şi cele două prietene, însă Gina şi Jennifer păreau mai mult decât mulţumite că li se oferea şansa de a părăsi oraşul. Monica probabil se gândea că ar avea şanse mai bune de ascensiune pe scara socială alături de Bishop, decât cu Amelie la comandă, însă gândea doar pe termen scurt: în eventualitatea în care afirmaţiile lui Myrnin erau adevărate, şi Claire n-avea nici cel mai mic motiv să se îndoiască de acest lucru, atunci întreaga ordine socială din Morganville avea să fie nimicită, iar faptul de a fi cea mai populară nu i-ar atrage nimic altceva decât o mai îndelungă prezenţă faţă-n faţă cu plutonul de execuţie.
Discuţia în contradictoriu dintre Monica şi fratele ei decursese din refuzul lui Richard Morrell de a urca în autocar. Ei bine, pentru Claire nu era o surpriză. Richard nu era genul care să fugă.
— E un întreg oraş aici care nu poate să plece, se răsti la sora lui, care se împotrivea încăpăţânată să se lase împinsă spre autocarul cu motorul pornit. Oameni de care trebuie să aibă grijă cineva. Eu sunt primarul. Sunt obligat să rămân. Şi, în plus, de când nu mai e tata, sunt şi în cosiliul municipal. N-am cum să plec.
— Încrezut mai eşti, Richard! Nimeni nu se bazează pe tine. Majoritatea proştilor din oraşul ăsta s-ar sfâşia cu ghearele să plece, dac-ar şti că se poate.
— Tocmai de-asta şi rămân, insistă el. Fiindcă oamenii au nevoie să trăiască în rânduială. Dar am nevoie ca tu să pleci, Monica. Te rog. Trebuie să ai grijă de mama.
Monica şovăi. Claire, ridicându-şi privirea, o văzu pe doamna Morrell, stând în autobuz şi privind afară pe fereastră, cu o expresie complet rătăcită. Monica îi spusese că maică-sa nu se descurca prea bine şi, într-adevăr, arăta slăbită, şi şubredă, şi nu întru totul pe lumea aceasta.
— Asta nu e altceva decât un grosolan şantaj sentimental! se stropşi Monica.
În spatele ei, Gina şi Jennifer se priviră, după care făcură câţiva paşi înapoi, fără zgomot, şi urcară treptele autocarului, îmbarcându-se şi lăsând-o pe Monica de un singură.
— Vorbesc serios, Richard, continuă ea. Nu pot să cred că mă expediezi aşa!
— Ba trebuie să crezi. Te urci, şi pleci. În clipa asta, am nevoie să te ştiu la adăpost.
Vru s-o îmbrăţişeze, însă ea îl opri cu o privire furioasă după care-i întoarse spatele şi se îmbarcă fără vreo altă vorbă. Se trânti pe un scaun, în spatele Ginei şi al lui Jennifer, lângă mama ei, şi-şi împreună braţele într-o atitudine de protest mut.
Richard răsuflă uşurat, după care se întoarse spre părinţii lui Claire.
— Vă rog, le zise. Trebuie să pornim mai repede autocarele.
Tatăl lui Claire scutură din cap.
— Tati, zise Claire, trăgându-l de mânecă. Tati, hai!
El ezita în continuare, privind fix spre Hannah, apoi spre Richard, apoi spre Claire. Şi continuând să clatine din cap cu o îndărătnicie mută.
— Tati, trebuie să plecaţi! Imediat! strigă, practic, la el.
Simţea că i se face rău, de grijă pentru ei şi de uşurare la gândul că vor ajunge într-un loc sigur, în sfârşit, undeva afară din Morganville. Undeva unde nimic din toate acestea n-ar mai fi putut să-i atingă.
— Mami, te rog, fă-l să plece! Nu vreau să vă mai văd aici: ne staţi în drum!
Erau cuvinte spuse la disperare, şi văzu că pe părinţii ei îi durură un pic. De-a lungul anilor, le aruncase în faţă altele şi mai rele, îşi avusese şi ea porţia de nu pot să vă sufăr şi mai bine-aţi fi murit, dar asta fusese când era mică şi avea impresia că le ştie pe toate.
Acum, ştia că nu ştie, însă în cazul de faţă, tot ştia mai multe decât ei.
Enervant, fiindcă ei n-aveau să privească niciodată lucrurile în acest fel.
— Nu vorbi aşa cu noi, Claire! se răsti mama ei.
Domnul Danvers îi puse o mână pe umăr şi o bătu uşurel, iar ea trase aer adânc în piept.
— Foarte bine, zise tata. Văd că nu vrei să vii de bunăvoie, şi mai văd că prietenii tăi, aici de faţă, nu au de gând să ne ajute.
Se opri puţin, şi Claire înghiţi în sec văzându-i expresia din ochii cu care-i fixă, pe rând, pe Hannah, apoi pe Richard.
— Dacă i se-ntâmplă ceva fiicei mele...
— Domnule, îl întrerupse Richard. Dacă nu vă urcaţi mai repede în maşina aia, o să se-ntâmple ceva cu noi toţi, şi ceva foarte, foarte rău. Va rog. Plecaţi.
— Trebuie să faceţi asta, pentru fiica dumneavoastră, adăugă Hannah. Cred că sunteţi amândoi conştienţi că avem dreptate, în adâncul sufletului. Aşa că lăsaţi în seama mea grija faţă de Claire, şi dumneavoastră urcaţi-vă în autocar. Vă garantez că toate astea se vor sfârşi curând.
Fu un rămas-bun trist, plin de lacrimi (din partea mamei şi a lui Claire) şi de o îmbrăţişare cam prea energică, semn că tatăl lui Claire era cam la fel de îndurerat, însă nu voia s-o arate. Mama îi netezi părul, aşa cum îi facea încă de când era fetiţă, şi o sărută cu blândeţe pe obraz.
— Tu să fii cuminte, îi zise, privind-o adânc în ochi. Mai discutăm noi altădată.
Adică, despre Shane, desigur. Claire încuviinţă, oftând, şi-o mai îmbrăţişă pentru ultima oară. Îi urmări apoi cu privirea, urcând treptele autocarului şi intrând în el.
Îşi ocupară locurile mai în faţă, mama ei stând la fereastră. Claire le mai făcu un semn trist cu mâna, iar mama ei îi răspunse la fel. Doamna Danvers încă plângea. Tata privea înainte, în gol, cu dinţii încleştaţi, şi nu-i răspunse la salut.
Autocarul îşi închise uşile cu un ultim şuierat, după care se puse în mişcare, îndepărtându-se de depozitul părăsit care servea ca punct de reper pentru plecări. Maşinile de poliţie porniră în urma lui, conduse de oameni aleşi pe sprânceană de Hannah.
Claire se cutremură, chiar dacă stătea în plin soare.
Pleacă. Uite-i că pleacă de-a binelea.
Autocarul părea atât de vulnerabil...
— Ţi-e frig?
O geacă îi ateriză pe umeri. Mirosea a Shane.
— Ce-am pierdut? auzi întrebarea.
Se întoarse, şi iată-l acolo, într-un vechi tricou gri şi o pereche de blugi. Îi simţea geaca din piele ca pe o îmbrăţişare, însă nu-i ajungea: se cuibări în căldura braţelor lui, şi stătură aşa, înlănţuiţi, o vreme. El o sărută pe creştet.
— E bine, îi zise. Or să fie bine.
— Nu, nu e bine, replică ea, cu o voce care sună înfundată de pieptul lui. Chiar nu e.
El n-o contrazise. După câteva clipe, ea întoarse capul, şi urmăriră amândoi cu privirile caravana care se îndrepta spre hotarele oraşului Morganville.
— Cum se face, zise, cu o voce mică şi plângăcioasă, că pot să mă lupt cu vampirii, riscându-mi viaţa, şi ei pot să accepte asta, dar nu pot să accepte că sunt femeie, şi că am viaţa mea, proprie?
Shane se gândi o clipă la întrebarea ei: îl vedea cum încearcă să deducă răspunsul, prin prisma mărturisitei lui copilării bizare.
— O fi vreo chestie de-a fetelor?
— Mda, aşa o fi, probabil.
— Prin urmare, presupun că le-ai spus.
— Hm... nu cu intenţie. Nu m-am aşteptat ca ei să fie atât de... furioşi din cauza asta.
— Eşti fetiţa lor mică, zise Shane. Ştii ceva, dacă stau să mă gândesc mai bine, la fel aş simţi şi eu pentru fata mea.
— Aşa? se miră ea.
Era ceva delicios de cald în faptul că lui nu-i era teamă să-i spună aşa ceva.
— Aşadar, zise, încercând să pară nepăsătoare cu un efort, probabil, mult prea vizibil, să înţeleg că ai vrea o fată?
El o sărută pe creştet.
— Ia-o mai încet, fetiţo.
Dar nu părea supărat, nici agitat. Doar — aşa cum era obiceiul lui Shane — concentrat asupra a ceea ce se afla în faţa lor în clipa aceea. O senzaţie de calm se răspândi lent prin ea, pătrunzând tot mai adânc cu fiecare respiraţie. Se simţea mai bine când era cu el. Totul era mai bine.
— Dar familia Goldman? se interesă Shane. Au fost şi ei în autocar?
— Nu i-am văzut pe Goldmani, îşi dădu seama Claire. Hannah?
Hannah Moses era încă prin apropiere, semnând tot felul de hârtii dintr-o mapă pe care i-o întindea un alt tip îmbrăcat în uniforma poliţiei Morganville. Aruncă o privire spre ei doi.
— N-am putut să dau de ei, le zise. Era vorba să aranjeze Myrnin treaba asta, însă în clipa de faţă n-avem cum să-i scoatem din mâinile lui Bishop. Timpul trece, şi nu e decât o chestiune de minute până ca Bishop să afle ce-am făcut, dacă n-o fi şi aflat deja.
În acel moment, lui Richard Morrell îi sună telefonul mobil. Şi-l desprinse de la centură şi verifică numărul, apoi deschise clapeta şi se îndepărtă să vorbească în linişte. Claire îl privi plimbându-se, cu umerii lăsaţi, în timp ce-şi desfăşura conversaţia. După ce-şi închise telefonul şi se întoarse la ei, încordarea i se vedea limpede pe chip.
— Ştie, le zise. Bishop convoacă o întrunire a municipalităţii pentru diseară, în Piaţa Fondatoarei. Toată lumea trebuie să participe. Nimeni nu poate să rămână acasă.
— Hai, lasă! N-ai cum să aduci toată lumea din oraş la o întrunire, protestă Claire. Dacă unii nu primesc mesajul? Sau dacă, pur şi simplu, nu vor să meargă?
La urma urmei, chiar şi în Morganville, să-i faci pe oameni să respecte regulile — indiferent care ar fi fost acelea — era ca şi cum ai vrea să mâni pisicile în turmă.
Richard şi Hannah avură un schimb de priviri.
— Bishop nu e genul care să accepte scuze, zise ea. Dacă el spune că toată lumea trebuie să fie prezentă la întrunire, înseamnă că deschide sezonul de vânătoare la oricine nu apare acolo. Ăsta-i e stilul.
Richard deja clătina din cap, aprobând-o.
— Noi trebuie să anunţăm. Să batem la fiecare uşă, la fiecare prăvălie. Să închidem campusul şi să-i ferim pe studenţi de toate astea. Mai avem şase ore până la lăsarea soarelui. Nu trebuie să mai pierdem o clipă.

Shane fu repartizat să ajute o întreagă mulţime de oameni la transportarea proviziilor în depozit: alimente, apă, îmbrăcăminte, staţii radio, toate lucrurile necesare supravieţuirii. Claire nu ştia precis ce rost au, şi nici nu era convinsă c-ar vrea cu adevărat să ştie; atmosfera era tăcută, hotărâtă, dar tensionată. Nimeni nu punea întrebări. Nu acum.
Cei dintâi vampiri de-ai lui Bishop apărură cam după două ore, trecând încet prin apropierea perimetrului într-una dintre maşinile standard, cu geamuri fumurii. Echipa de control a lui Hannah opri maşina, şi Claire se miră să-i vadă pe poliţişti azvârlind o pătură peste un vampir, după ce-l scoaseră din locul lui ferit la soare, ducându-l pe sus ca să-l închidă la adăpost.
— Cei mai mulţi dintre oamenii lui Bishop sunt, în realitate, ai Ameliei, le explică Hannah. Amelie ar prefera să-i menţinem în viaţă, pe cât posibil. Ea va putea să şi-i întoarcă la loc, când Bishop n-ar mai fi. S-o numim o alienare temporară... fară cea mai mică intenţie ofensatoare, nici măcar pentru vampiri. Noi doar trebuie să-i ţinem afară din joc, atâta tot.
Ei bine, aşa ceva suna înşelător de simplu în urechile lui Claire; ea nu credea că recruţii lui Bishop — chiar şi cei convertiţi fară voia lor — vor fi atât de dornici să fie trecuţi pe linie moartă. Şi totuşi, Hannah părea să ştie ce face, Aşa spera.
— Şi-atunci, ăsta-i planul? Înhăţăm oricare vampir vine să vadă care-i treaba?
— Nu chiar, îi răspunse Hannah, cu un început de zâmbet. Dar ştii că n-o să-ţi spun ţie care e planul, da?
Da. Claire se afla încă de partea cui nu trebuia. Îşi privi mânioasă foarte-decoloratul ei tatuaj, care tot i se mai mişca pe sub piele, dar slab, ca nişte fâlfâiri de aripi ale unui fluture căzut. Şi-i dădea mâncărimi.
— Ce-aş fi vrut ca prostia asta să fi pierit deja!
— A mai încercat Bishop să dea de tine prin intermediul lui?
— Nu, în ultimul timp. Sau, dac-o fi încercat, înseamnă că nu-l mai simt.
Ceea ce ar fi nemaipomenit, dacă într-adevăr legătura s-ar fi întrerupt. Poate că se afla acum într-o zonă moartă, fără semnal pentru magie...
— Şi-atunci, eu ce pot să fac? întrebă Claire.
— Să te duci să baţi pe la uşi, zise Hannah. Avem o listă cu persoane pe care le căutăm încă, pentru al doilea autocar. Poţi să mergi cu Joe Hess.
Claire făcu ochii mari.
— E teafar?
Pentru că instantaneu îi veni în minte imaginea acelui mandat de condamnare la moarte din mâinile ei, cel pe care i-l dăduse lui.
— Sigur, răspunse Hannah. De ce n-ar fi?
Claire habar n-avea ce se petrecuse, dar ştia că-i place de detectivul Hess, şi drumul împreună cu el i-ar da cel puţin o senzaţie de mers înainte, că face şi ea ceva util. Toţi ceilalţi păreau să aibă o ţintă. În timp ce ea nu se putea gândi decât că părinţii ei se aflau într-un autocar, îndreptându-se spre ieşirea din oraş, şi nu ştia ce avea să li se-ntâmple. Sau ce putea să li se-ntâmple.
Ar fi vrut să-şi fi putut lua un rămas-bun mai frumos de la ei. Ar fi vrut ca ei să nu fie atât de supăraţi pe ea cu privire la Shane. Ei bine, n-au ce face, trebuie să se obişnuiască până la urmă cu asta, gândi, sfidătoare, însă până şi ei i se păru o reacţie destul de slabă şi un pic cam egoistă.
Şi totuşi, faptul că era cu Shane nu constituia o greşeală. Ştia că nu era.
Joe Hess venise cu maşina proprie, însă avea toate echipamentele poliţieneşti corespunzătoare în ea: o staţie radio, unul dintre acele girofaruri magnetice care se pun pe capotă, ca şi o puşcă de vânătoare, încuiată într-un rastel din spate. Era un tip înalt şi liniştit, care avea aşa, un talent, de a o face să se simtă în largul ei. În primul rând, că n-o privea niciodată ca pe cine ştie ce puştoaică enervantă, ci, pur şi simplu, ca pe o persoană normală. Una mai tânără, e drept, dar pe care o lua în serios. Nu-şi dădea seama prea bine cum de-şi câştigase statutul acesta în ochii lui, mai ales gândindu-se la transmiterea mandatului de condamnare la moarte.
— Vezi c-o să încui portierele, îi zise, în timp ce ea se suia pe scaunul din dreapta, cu o jumătate de secundă înainte ca zgomotul de clic-buf să răsune prin toată maşina. Mă bucur că te văd, Claire.
— Mersi. Şi eu mă bucur că te văd. Şi, cum e cu autocarele? se interesă apoi. Au ieşit deja din oraş?
— Amelie în persoană le-a escortat printr-un baraj, acum câteva minute, o informă el. Au existat ceva probleme la graniţă, dar nimic de nerezolvat. Acum sunt pe drum. Nimeni rănit.
Vestea îi mai slăbi nodul strâns din gât, despre a cărui prezenţă acolo nici măcar nu ştiuse.
— Încotro se duc... Ba nu, nu-mi spune. Probabil că nici nu trebuie să ştiu, nu?
— Probabil că nu, o aprobă el, aruncându-i o privire piezişă. Eşti bine?
Ea privi afară pe geam şi ridică din umeri.
— Părinţii mei sunt într-unul dintre autocarele alea, atât. Sunt doar îngrijorată.
El îşi tot întorcea privirea spre ea în timp ce conducea, şi pe frunte îi apăru o cută.
— Şi obosită, îi zise. Când ai plecat de la mine, te-ai întors la Bishop? Ţi-a făcut vreun rău?
Aici, chiar nu exista vreun răspuns uşor.
— Nu, mie nu mi-a făcut rău, zise. Nu... personal.
— Bănuiesc că asta se referă parţial la ce te-am întrebat, medită el. Dar nu-mi răspunde cu adevărat la întrebare.
— Adică, dacă am nevoie de terapie intensivă psihologică din cauza tuturor ăstora? tălmăci ea, şi consideră de cuviinţă să mai ridice o dată din umeri. Mda, probabil.
— Dar suntem în Morganville. Nu e tocmai cel mai rău lucru care mi s-ar fi putut întâmpla.
Întoarse capul şi-l privi drept în ochi.
— Ce era pe pergamentul pe care ţi l-am dat eu?
Hess tăcu atât de mult timp, încât Claire avu impresia că face uitată întrebarea, dar deodată îi zise:
— Era un mandat de condamnare la moarte.
Asta o ştia deja.
— Totuşi, nu despre tine era vorba.
— Nu, confirmă el. Despre altcineva.
— Cine?
— Claire... Nu mai contează. L-am anulat. Nu mai constituie o problemă.
— Eu l-am transmis. Am dreptul să ştiu.
Ca răspuns, Joe se scotoci prin buzunarul jachetei sale sport şi scoase de-acolo o bucată de hârtie împăturită, încă răsucită pe la colţuri, cu fragmente de ceară atârnând la exterior. I-o întinse ei.
Claire o desfăşură. Hârtia era rigidă şi trosnea, hârtie veche, cu un slab iz de mucegai. Caligrafia — lui Bishop era ascuţită şi greu de descifrat, însă numele fusese scris mai mare şi subliniat.
Eve Rosser.
Nici nu se pune problema, o asigură Joe. Am vrut doar să ştii. Dacă se-ntâmplă ca el să-ţi spună ceva, vreau să fii sigură că Eve nu va păţi absolut nimic, bine? Nimeni n-o să se atingă de ea. Claire, înţelegi ce-ţi spun?
Îi dusese lui un ordin de a o omorî pe cea mai bună prietenă a ei.
Claire era incapabilă să mai gândească. Nu mai simţea nimic, în afara unui val imens, reverberat, de şoc. Încercă să citească şi restul documentului, însă ochii îi tot fugeau spre numele lui Eve, citindu-l încă o dată, şi încă o dată.
Înfăşură la loc hârtia şi-o ţinu strâns într-o mână. Respiră. Se simţea ameţită şi puţin îngreţoşată.
— De ce ţie? întrebă, cu un glas slab. De ce ţi-a trimis-o ţie?
— Pentru că aşa e stilul lui Bishop. Alege persoanele cel mai puţin dispuse să-i facă pe plac, astfel încât să le poată pedepsi dacă refuză să-i ducă ordinele la îndeplinire. Ca o lecţie pentru toţi ceilalţi din Morganville. El ştie că n-aş omorî-o pe Eve. Nici cea mai mică şansă. Aşa că era mai puţin vorba să fi vrut să se descotorosească de Eve, cât de mine.
Claire încă se simţea îngheţată. Sigur, detectivul Hess n-ar fi făcut-o, dar dacă ar fi trebuit să-i ducă altcuiva mandatul? Monicăi, poate?
Eve putea să fi fost moartă acum, şi totul, numai din vina ei.
Simţi cum mandatul de condamnare îi este tras din mână. Când deschise ochii, încercând să-şi stăpânească lacrimile, detectivul Hess şi-l strecura la loc în buzunar.
— Am vrut doar ca tu să înţelegi cu ce ne luptăm, îi zise. Şi să mai înţelegi că, orice s-ar întâmpla, unii dintre noi nu vor face în veci ceea ce vrea el.
Claire îşi dădu seama că nu se putea include şi pe ea în această categorie. Deja făcuse ceea ce voise Bishop.
Şi nu doar o dată.
Dumnezeule, ea chiar nu-şi dorea să se gândească la cât de mult se afundase în acea mlaştină, însă era, categoric, cufundată până la fund între crocodili.
— Bine, să revenim la treburile noastre, o trezi Hess din meditaţie, dându-i o coală de hârtie. Aici sunt persoanele pe care mai trebuie să le găsim, îi explică el. Am auzit ce s-a întâmplat cu Frank Collins. Tu şi cu Shane aţi fost acolo?
Chiar nu avea chef să discute despre asta.
— Doctorul Mills e cu Amelie, îi zise. Poţi să-l tai de pe listă. Pe el n-o să-l trimită afară din oraş.
Peste tot, prin Morganville, în timp ce treceau, vedeau semne că se întâmplă anumite lucruri: oamenii se adunau în grupuri, şuşoteau pe lângă garduri, sau se opreau să arunce priviri încordate spre maşina în mers. Nu se vedea vreun vampir prin preajmă, dar, în definitiv, Claire nici nu s-ar fi aşteptat la aşa ceva, la o oră atât de apropiată de amiază.
— Asta ce mai e? îl întrebă pe Hess, care clătină din cap.
— Avem încă o destul de puternică mişcare anti-vampiri prin oraş, zise. Şi a devenit mai puternică în ultimele câteva luni. Am tot încercat să-i potolesc, fiindcă dacă-i apucă tocmai acum, nu fac decât să-şi caute moartea. Şi majoritatea nu consideră tabăra Ameliei decât ca pe o altă ţintă. Ceea ce nu ne-am putea permite, până nu dispare Bishop.
— Şi-atunci, ce-o să facem?
— Nimic. Deocamdată, nu putem să facem nimic. Bishop e cel care impune ordinea de zi, nu noi. Şi, dacă vrea o bătălie pentru diseară, o să şi-o capete. Poate chiar mai mare decât vrea.
Cea de-a patra adresă de pe listă era a unui apartament; nu existau prea multe clădiri de apartamente prin Morganville, cea mai mare parte a populaţiei locuind în case familiale, însă tot mai erau câteva. Ca în oricare oraş mic, complexele variau de la mizerabile la ceva mai puţin mizerabile; n-aveai să găseşti vreun ansamblu rezidenţial de lux.
Complexul de apartamente în faţa căruia se opriră se situa la marginea de maximă mizerie a îngustului spectru. Era din cărămidă cu tencuială din ghips, vopsit într-un roz decolorat de soare, cu două niveluri de apartamente clădite într-un pătrat deschis spre un spaţiu central... în fine, Claire bănui că se putea numi şi curte, dacă-ţi făcea plăcere o privelişte care să cuprindă un bazin de înot secat, cu o spumă închisă la culoare într-un capăt, câteva tufişuri ţepoase, netunse, şi un container din care gunoiul dădea pe-afară.
Joe Hess verifică numerele apartamentelor. Dacă aspectul dărăpănat al blocurilor îl deranja cumva, cert e că n-o arătă. Când ajunseră la numărul douăzeci şi doi, bubui cu putere în uşă.
— Poliţia, deschideţi! urlă el, şi-o împinse deoparte pe Claire, când ea încercă să stea lângă el.
Îi făcu un gest mut de stai acolo şi se opri să asculte. Claire nu auzea absolut nimic de dinăuntru.
Nici el, din câte se părea. Clătină din cap, însă când se întoarseră să plece, Claire auzi distinct pe cineva din interiorul apartamentului rostind: „Ajutor.”
Încremeni, fixându-l cu privirea pe detectivul Hess. Auzise şi el, şi-i făcu semn să se retragă şi mai în spate, în timp ce-şi scotea pistolul din tocul de sub jachetă.
— Willie Combs? Eşti acolo? Sunteţi bine? Sunt Joc Hess. Răspunde, Willie!
— Ajutor, se auzi din nou vocea, mai slab de această dată.
Hess încercă uşa, însă era încuiată. Trase aer adânc în piept.
— Claire, tu stai aici. Nu intri. M-auzi?
Ea încuviinţă. El se răsuci şi izbi uşa cu piciorul, iar lemnul ieftin şi gol pe dinăuntru se despică şi cedă la a doua încercare, făcând să zboare aşchii lemnoase şi metalice.
Detectivul Hess dispăru înăuntru. Claire văzu perdelele mişcându-se şi transperantele ridicându-se uşor la ferestrele altor oameni care voiau să vadă ce se-ntâmpla, însă nimeni nu ieşi.
Nici măcar în miezul zilei.
I se păru că trecuse mult timp până când ieşi detectivul Hess, ţinând în braţe pe cineva. Era o fată cam de vârsta lui Claire, drăguţă, îmbrăcată într-un tricou cu emblema liceului din Morganville şi pantaloni de trening, ca şi cum abia ar fi sosit de la ora de sport.
Nu mişca, iar el îi ţinea un prosop la gât.
— Sună la salvare, îi ordonă lui Claire. Spune-le că e urgenţă, şi să ia cu ei trusa pentru cazuri de muşcătură.
— Ea...
— Trăieşte, zise Hess, întinzând-o pe fată pe podeaua din beton, fară să mişte prosopul din loc.
Îşi ridică spre Claire ochii care scânteiau de furie.
— Ea e Theresa, îi zise. Theresa Combs. Cea mai mare dintre cei trei copii.
Claire simţi că îngheaţă, şi aruncă o privire spre uşa apartamentului.
— Ei nu...
— Hai să ne concentrăm asupra celor vii, o întrerupse el. Ţine-i asta la gât, uite-aşa.
Claire îngenunche lângă el şi-şi apăsă degetele ei mici pe locul indicat de el. Avu impresia că apasă prea tare, însă el îi făcu un semn aprobator.
— Bun. Ţine-o aşa. Eu mă duc să mai dau o raită înăuntru, doar ca să fiu sigur.
După ce păşi pe deasupra fetei şi intră din nou în apartament, pleoapele Theresei tremurară, şi ochii o priviră pe Claire. Ochi mari, negri. Disperaţi.
— Ajutor, şopti ea. Ajutaţi-l pe Jimmy. N-are decât doisprezece ani.
Claire îi luă mâna într-a ei.
— Şşt. Tu odihneşte-te doar.
Ochii Theresei se umplură de lacrimi.
— Am încercat, zise ea. Zău c-am încercat. De ce ni s-a întâmplat asta tocmai nouă? Doar n-am făcut nimic rău. Am respectat toate regulile.
Claire n-avea cu ce s-o ajute, putea doar s-o ţină de mână şi să-i apese prosopul pe gât, exact cum îi ceruse detectivul Hess. Când acesta din urmă reveni în cadrul uşii, atras de urletul îndepărtat al unei sirene, ea îşi ridică spre el privirea, plină de speranţă şi nefericire.
El clătină din cap.
Nu vorbiră deloc până când o luă ambulanţa pe Theresa, Claire rămase aşa cum era, îngenuncheată, privind fix sângele care-i pătase degetele tremurătoare. Detectivul Hess se lăsă pe vine lângă ea şi-i întinse un şerveţel umed, cu gesturile cuiva care trecuse de multe ori prin astfel de situaţii. O bătu uşurel pe umăr.
— Respiră adânc, o sfătui. Îmi pare rău că a trebuit să vezi aşa ceva. Te-ai descurcat foarte bine cu Theresa. Probabil că i-ai salvat viaţa.
— Cine le-a făcut asta? întrebă Claire.
Începuse să-şi şteargă mâinile, şi acum parcă nu se mal putea opri.
— Şi de ce?
— S-au întâmplat cazuri prin tot oraşul, îi răspunse Hess. Oameni ai căror Protectori au trecut de partea Iul Bishop. Oameni care şi-au pierdut Protectorii în lupte Oameni ai căror Protectori nu s-au sinchisit de ei de la început. Jumătate din oraş nu mai e acum decât o bancă de sânge mobilă.
Expresia feţei lui, pe care o zări când îşi ridică privirea, fu suficientă ca s-o facă să se cutremure.
— Poate că nebunii ăia au dreptate, gândi el cu voce tare. Poate că aşa ar trebui, să-i omorâm pe toţi vampirii,
— Mda, zise Claire, foarte, foarte încet. Pentru că oamenii nu se omoară niciodată între ei, nu-i aşa?
Hess avea în buzunar mandatul de condamnare la moarte pe numele lui Eve.
N-o contrazise.

Mai găsiră cinci persoane de pe lista lui Hannah, cu toţii vii şi nevătămaţi; în fine, un individ era beat mort la Barfly, una dintre cele mai înfiorătoare bombe din localitate, însă măcar respira şi n-avea urme de colţi. Îi urcară, unul câte unul, în autocar.
Pe la patru după-amiaza, cel din urmă autocar ieşea din Morganville, îndreptându-se spre locuri neştiute (de Claire, cel puţin), şi ea se pomeni singură cu cei rămaşi. Richard Morrell. Hannah Moses. Shane şi Eve, stând împreună şi discutând în şoaptă. Joe Hess, vorbind prin staţia maşinii de poliţie. Mai erau şi alte persoane prin preajmă, însă ele rămâneau în umbră, şi Claire avea puternica bănuială că erau vampiri. Vampiri de-ai Ameliei, care se organizau pentru ceva important.
Deodată, Claire simţi o arsură pe braţ.
Ridicându-şi mâneca, văzu că tatuajul i se zvârcolea, precum cerneala dintr-o călimară scuturată, pe sub piele. Bishop încerca s-o atragă la el. Simţea imboldul de a ieşi din depozit şi de a porni spre Piaţa Fondatoarei, însă i se împotrivi.
Când începu să se teamă că nu va mai putea rezista, îi spuse lui Shane. El o cuprinse cu braţele.
— Nu te las să pleci nicăieri, îi promise el. Nu pleci fără mine.
Impulsul părea o coardă care îi strângea măruntaiele trăgând-o întruna. Apoi, începu s-o doară. Până la urmă, se desprinse din îmbrăţişarea lui Shane şi începu să se învârtească în cerc prin spaţiul din depozit rămas liber, cel în care fuseseră autocarele, descriind rotocoale tot mai largi. El o prinse când o văzu apropiindu-se de ieşire, iar ea îi aruncă o privire de o deznădejde mută.
— Nu pot să sufăr chestia asta! rosti pe nerăsuflate. Vreau să înceteze!
Şi izbucni în lacrimi, fiindcă se simţea copleşită de senzaţiile acestea de disperare şi de suferinţă, de a nu fi acolo unde trebuia să fie. De data aceasta, nici măcar prezenţa lui Shane n-o mai putea ajuta. Deznădejdea tot venea, în valuri, zdrobind-o. Îl auzi pe Shane urlând la Richard Morrell, după care Hannah apăru acolo, spunând ceva despre ajutor.
Claire simţi o pişcătură usturătoare în braţ, după care liniştea începu să i se răspândească prin vene ca o apă aproape îngheţată. Era o alinare, însă nu-i influenţa arsura din braţ, nici neliniştea care-i clocotea în abdomen. Trupul încă nu-i aparţinea.
— O să doarmă o vreme, auzi vocea lui Hannah, de la mare distanţă. Shane, am nevoie de tine.
Claire nu putu să deschidă ochii, nici să le spună că, în realitate, nu era deloc adormită. La suprafaţă, aşa părea — din câte înţelese — însă de fapt era disperat de trează pe dinăuntru. Dureros de trează.
Shane o sărută, cu căldură şi blândeţe, şi-i simţi mâna netezindu-i părul şi coborând pe obraji. Nu mă lăsa, ar fi vrut să-i spună, însă nu reuşea nici să se mişte, necum să vorbească.
Inima îi bătea cu putere, dar într-un ritm lent şi liniştit, chiar dacă simţea panica acumulându-se în ea.
Se simţi purtată pe sus, dusă undeva, aşezată într-un pat cald şi învelită cu pături.
Apoi, tăcere.
Ochii i se deschiseră, ca şi cum altcineva i-ar fi comandat şi, după ce se ridică în capul oaselor, văzu că era cineva în colţul încăperii întunecoase în care o lăsaseră.
Ada.
Fantoma îşi duse un deget palid, pâlpâitor, la buze, şi-i făcu semn lui Claire să se ridice şi mai bine în şezut. Claire se supuse, cu toate că n-avea habar de ce.
Ada se apropie, plutind. Încă o dată, nu era tridimensională, ci doar o proiecţie plană prin aer, ca un personaj de la televizor, dar fără ecran. Chiar nu semăna a om; practic, arăta mai degrabă cu un personaj dintr-un joc video, fară pic de relief şi cu trăsături artificiale.
Undeva, prin întuneric, se auzi sunând un telefon mobil, Claire se îndreptă spre o stivă de lăzi etichetate cu ECHIPAMENTE DE COMUNICAŢII PENTRU URGENŢE şi sfâşie banda adezivă, găsind acolo telefonul care suna. Avea bateria complet încărcată, după cum arăta simbolul de pe ecran. Şi-l duse la ureche.
— Bishop încearcă să te atragă spre el, auzi vocea metalică, artificială, a Adei. Dar eu am nevoie de tine altundeva.
— Tu ai nevoie de mine?
— Normal. Myrnin fiind dezactivat, cer asistenţa altcuiva. Foloseşte portalul şi vino la mine.
— Există un portal?
Claire se simţea înceată şi ameţită, dar nu credea că motivul ar fi fost somniferul administrat de Hannah. Fantomatica întruchipare a Adei îi adresă o privire de un dispreţ pârjolitor.
— Am creat un portal, zise ea. Cu asta mă ocup, prostuţo. Du-te, chiar acum. Şase paşi înainte, patru la dreapta ta. Hai!
Legătura din telefonul de împrumut al lui Claire se întrerupse, cu un piuit de pierdere a semnalului. Îi închise clapeta şi şi-l strecură în buzunar, după care constată că, între timp, cineva — Shane, presupuse — îi scosese pantofii din picioare. Şi-i încălţă şi făcu şase paşi înainte prin întuneric, urmaţi de alţi patru spre dreapta.
Cel de-al patrulea pas se sfârşi cu o prăbuşire printr-o beznă îngheţată, şi deodată atinse pământul cu tălpile, şi se pomeni într-un loc cunoscut.
Ajunsese în zona celulelor în care-i închideau Myrnin şi Amelie pe vampirii prea bolnavi ca să se mai poată descurca prin forţe proprii. Era o temniţă veche, întunecată şi umedă, clădită numai din piatră solidă şi oţel. Tornada care devastase oraşul Morganville cu câteva luni în urmă deteriorase şi o parte din această clădire. Claire nu fusese implicată în depistarea bolnavilor evadaţi, însă ştia că se desfaşurase, iar clădirea fusese reparată. Nu că lui Bishop i-ar fi păsat, desigur. Amelie se ocupase de asta.
Însă acum toate celulele erau goale.
Claire se opri, poticnindu-se, şi îşi încrucişă braţele peste stomac, fiindcă simţea încă smuciturile voinţei lui Bishop, ca pe o sârmă incandescentă trecându-i prin carne şi provocându-i tulburări. Se încordă, rezemându-se de perete şi respirând greu.
— Sunt aici, zise, către aerul gol. Ce vrei să fac, Ada?
Fantoma Adei îşi făcu apariţia, plutind pe coridor în faţa ei: tot bidimensională, numai că de data aceasta o vedea din spate. Crinolina ei bogată plutea la câţiva centimetri deasupra podelei din piatră; la un moment dat, privi peste umăr spre Claire, cu o expresie poruncitoare inconfundabilă. Grozav, îşi zise Claire. Nu-mi ajungea că sunt legată de Bishop, acum mai sunt şi de computerul ţăcănit al lui Myrnin. Am mult prea mulţi şefi.
Eve i-ar fi spus că ar avea nevoie de o slujbă mai bună, categoric în care s-ar fi inclus şi munca la canalizare.
— Unde mergem? o întrebă pe Ada; nu că s-ar fi aşteptat să-i şi răspundă.
Şi nu se înşelă. Temniţa era dispusă pe coridoare lungi, şi ultima dată când trecuse Claire pe-acolo, celulele fuseseră, în majoritatea lor, ocupate de victime ale maladiei. Ea le împărţise hrana — în fine, sângele — ca să se asigure că nu flămânzeau. Unii se manifestaseră violent; cei mai mulţi rămăseseră doar absolut nemişcaţi, incapabili să facă mare lucru.
Acum, unde puteau să fie?
În capăt, se afla celula în care-şi petrecea Myrnin zilele, din timp în timp, atunci când devenea prea periculos ca să mai stea în laborator, sau în preajma oricui; până şi a altui vampiri. Fusese dotată cu unele dintre elementele de confort de acasă, cum era cazul unui covor persan gros şi a teancului de pături şi perne moi, a jerpelitului său fotoliu şi a stivelor de cărţi.
Nici urmă de Myrnin, de asemenea.
Ada pluti spre capătul coridorului, după care se întoarse cu faţa spre Claire, trecând de la pâlpâitoarea imagine din spate la una frontală ca într-o bruscă tăietură de montaj dintr-un film.
— E de-a dreptul sinistru, zise Claire. Ştii asta, nu?
Telefonul din buzunar îi sună. Îl scoase şi-i deschise clapeta.
— Îl căutai pe doctorul Mills, îi zise Ada. Aici e.
— Unde?
— Urmează. Necesită asistenţă.
Claire îşi lăsă telefonul lipit de ureche în timp ce-o privea pe Ada întorcându-se din nou şi risipindu-se ca o ceaţă prin peretele din piatră. Ea se opri cu vârful nasului la cinci centimetri distanţă de suprafaţa obstacolului. Îşi întinse încet mâna spre el, şi cu toate că piatra i se părea cât se poate de reală — chiar şi mirosul era unul real, de praf şi mucegai — nu simţi cu degetele altceva decât aer. Şi totuşi, creierul ei îi repeta cu încăpăţânare că nu trebuie să mai facă un pas, fiindcă se va alege, în cel mai bun caz, cu faţa plină de vânătăi. De fapt, întregul ei trup se împotrivea comenzii de a merge mai departe.
Îşi sili piciorul să se ridice, să înainteze, centimetru cu centimetru, şi să păşească în piatră. Apoi, celălalt picior, tărându-l lângă primul. Nu-i fu deloc mai uşor, cale de vreo doisprezece, cincisprezece centimetri, după care deodată presiunea dispăru, şi ea ajunse într-o încăper