VDMxxxStingerea6

A doua zi, Claire lipsi de la primul curs, fiindcă mama ei se ţinu de cuvânt, iar ceasul deşteptător nu-şi făcu datoria; sau poate că, de fapt, Claire îl oprise, înainte de a se trezi de-a binelea.
Până la urmă, se trezi cam pe la ora zece, simţindu-se fericită şi zbârnâind de energie. Starea aceasta ar fi putut să se datoreze somnului, însă Claire ştia că nu era aşa.
Era alimentată de energie solară pură, marca Shane.
Drumul pe jos spre campus fu o încântare: soarele era sus, încălzind străzile şi deşteptând o uşoară briză, cu miros de iarbă proaspătă. Copacii erau toţi plini de frunze noi, verzi, iar florile din grădini îmboboceau.
Claire era într-o dispoziţie atât de bună, încât atunci când o zări pe Kim, înarmată cu camera ei video, nici măcar nu tresări.
Prea tare.
Kim nu-i acorda atenţie, ceea ce nu însemna cine ştie ce noutate: se concentra asupra unui tip în geacă imprimată cu emblema TPU, care tot arunca o minge de fotbal american şi râdea la glumele lansate de Kim în timp ce filma. Kim îi dădea roată, îi făcea semne cu mâna şi continua să filmeze, apropiindu-se între timp de un grup de fete care stăteau pe iarbă sub ramurile unui stejar. Alte râsete, şi zâmbete peste tot.
Chiar să fiu eu singura căreia nu-i place de ea?
Aşa se părea.
Kim o observă cam în clipa în care lui Claire îi sună telefonul. Se întoarse cu spatele spre Kim — şi spre cameră — şi răspunse fără să mai privească ecranul, zăpăcită.
— Alo?
— Căţea, auzi vocea Monicăi. Unde eşti?
— Poftim?
— Eşti în campus?
Claire clipi mărunt şi se îndepărtă din calea unui grup de studenţi care ieşeau din clădirea Catedrei de Engleză.
— Hm, nu. Şi de ce, mă rog, aş fi căţea, la urma urmei?
— M-am exprimat greşit. Eşti o căţea mincinoasă. Aud soneria!
Monica se referea la clopoţelul şcolii, mai precis la acele clopote din turn care intonau o melodie cu clinchet argintiu la fiecare oră fixă. Din cine ştie ce motiv bizar, cânta o melodie de Crăciun. Poate că uitase cineva s-o schimbe… sau, pur şi simplu, îi plăcea prea mult O, noapte sfântă.
— Unde eşti... stai, nu contează. Te văd. Rămâi pe loc.
Monica închise. Claire privi în jur şi observă că era urmată de Kim... iar Monica gonea pe treptele clădirii de Engleză, în direcţia ei, urmată de un alai precum coada unei comete. De data aceasta, nu erau doar Gina şi Jennifer: mai luase după ea două fete necunoscute, îmbrăcate în rochii primăvăratice de la casa de modă, şi vreo doi tipi masivi, probabil fotbalişti: stupizi şi arătoşi şi nu prea inteligenţi, exact aşa cum îi prefera Monica.
Se gândi s-o rupă la fugă, dar nu era cazul, din moment ce Kim filma bucuroasă întreaga scenă. Ar fi putut îndura ruşinea momentului, însă chiar nu credea că ar putea suporta numeroasele vizionări de pe YouTube.
Monica îşi alesese o rochie mini cu imprimeu floral, care-i stătea grozav: nu-şi pierduse bronzul pe perioada iernii, şi pielea îi arăta sănătoasă şi strălucitoare şi elastică.
Se apropie cu paşi mari de Claire şi se opri la vreo doi metri distanţă, înconjurată de armata ei la modă.
Era ca şi cum ar fi fost ameninţată de o gaşcă de păpuşi Barbie şi Ken.
— Tu, rosti Monica, îndreptând spre ea un deget acuzator şi perfect manichiurat.
Claire fixă cu privirea unghia de un roz aprins, apoi şi-o mută spre chipul Monicăi.
— Da?
— Vino încoace.
Şi, până să se gândească măcar să protesteze, Claire se pomeni cuprinsă în îmbrăţişarea Monicăi.
O îmbrăţişare.
Cu Monica.
Până la urmă, Claire izbuti să-şi recapete stăpânirea de sine, cel puţin atât cât s-o apuce pe Monica de braţe şi s-o împingă până la o distanţă sigură.
— Ce naiba ai?
— Căţea, eşti cea mai tare! Vorbesc serios, nu-mi vine să cred!
Monica era... entuziasmată. Fericită. Nicidecum pornită s-o ia la bătaie. Uau!
— Nu mi-o lua in nume de rău, dar ce te-a mai apucat?
Monica izbucni în râs, îşi vârî mâna în geantă şi scoase de-acolo două coli de hârtie capsate. Era testul de la economie.
Şi, într-un colţ, înscris cu roşu, era un A.
— Asta m-a apucat, îi răspunse. Ai idee de când n-am mai luat eu un A? Mai bine zis, dac-am luat vreodată? Fratele meu o să cadă pe spate.
— Felicitări, zise Claire, întinzându-i înapoi lucrarea.
— Mersi, replică Monica, şi deodată buna ei dispoziţie se estompă, lăsând locul mai-normalei expresii de pacoste. Până la urmă, cred că a meritat să dau banii.
Cine ştie de ce, lui Claire îi veni în minte că şi Shane o plătise pe Eve ca să-i facă ordine prin cameră.
— Mai ştiu eu destule cazuri de-astea, crede-mă. Bine, atunci, am terminat?
— Deocamdată, îi zise Monica. Rămâi pe poziţie, am şi alte materii la care stau prost.
Claire îşi muşcă limba înainte să replice Nu mă îndoiesc, şi stătu s-o privească pe Monica îndepărtându-se, cu alaiul gravitând în jurul ei, râzând şi sporovăind ca într-o reclamă personală pentru o marcă de şampon.
Aproape că uitase de Kim, iar când zări cu coada ochiului sclipirea rece a lentilei obiectivului, se întoarse spre ea şi zise:
— Opreşte-o, eşti amabilă?
— Nici gând, replică voioasă Kim, lăsând camera în funcţiune. N-o opresc până nu se termină banda.
— Dar e digitală!
— Tocmai ăsta e şpilul. Hei, atunci, povesteşte-mi despre tine şi Monica. O iubire secretă? Duşmance de moarte? Sunteţi fiecare imaginea în negativ a celeilalte? Haide, mie poţi să-mi spui; nu scap o vorbă faţă de nimeni!
— În afară de toată lumea de pe Facebook?
— Păi, mda, normal. Haide, îmi iroseşti timpul, vorbeşte!
— Am numai două cuvinte pentru tine, zise Claire, iar cel de-al doilea e... mă-tii. Completează-l tu pe primul. Kim îşi lăsă camera în jos şi-o opri, scuturându-şi şuviţele de păr negru căzute peste faţă.
— Uau! Cine s-a trezit cu faţa la pernă?
— Nu-mi place să fiu filmată.
— Nimănui nu-i place. Tocmai asta e ideea. Vreau să-i prind pe oameni aşa cum sunt ei în realitate. De exemplu, îl vezi pe tipul de colo? Pe fotbalistul lu’ Peşte? E un papagal. L-am pus să vorbească îndeajuns încât chiar să-ţi dai seama că e un papagal. E distractiv. Ar trebui să încerci şi tu.
— Nu, mersi, răspunse Claire, gândindu-se că era greu de crezut ca puterile existente în Morganville să primească grozav de bine cineaştii de tip gherilă.
Se întrebă dacă i-o fi spus cineva şi lui Oliver. Nu părea să-i facă prea mare plăcere micile proiecte ale lui Kim.
Poate că era momentul pentru o moca.
— Hei, zise Kim, în clipa în care Claire dădu să plece. În legătură cu Shane.
Asta o făcu să se oprească de-a binelea.
— Ce-i cu el?
— Aş vrea doar să ştiu... zi, e ceva serios între voi, sau ce?
— Mda, e serios, răspunse Claire, pe un ton categoric încercând să nu-şi imagineze ce-ar fi putut să răspundă Shane la aceeaşi întrebare.
Lui nu-i plăcea să-şi declare ataşamentul. El era ataşat, doar că nu agrea să declare în public.
— Ai mai filmat şi pe altundeva? o întrebă ea pe Kim.
— Sigur, peste tot, îi răspunse fata. De ce, vrei să vezi?
— Nu. Eram doar curioasă. Ce-ai de gând să faci cu filmările?
— Ai văzut Borat? Mda, cam aşa ceva: un soi de documentar parodic, zise Kim, ridicând dintr-un singur umăr, cu atenţia concentrată asupra a ceea ce se derula pe micuţul ecran al camerei ei video. Doar că e cu vampiri, preciză ea.
— Îi filmezi pe vampiri.
— Mă rog, nu oficial. E un hobby.
Un hobby periculos, însă Claire presupuse că nu era o noutate pentru Kim.
— Bine, dar pe mine să nu mă filmezi, ne-am înţeles?
— Vorbeşti serios? Te-aş face vedetă!
— Eu nu vreau să fiu vedetă.
Şi, în timp ce se îndepărta, o auzi pe Kim zicând, pe un ton plângăcios:
— Dar toţi vor să fie vedete!


Opt

În rest, ziua fu destul de liniştită. Claire trecu s-o viziteze pe Eve la cafenea, însă Eve nu ştia să vorbească decât despre piesă, despre cât de super era toţi despre cât de grozavă avea să fie ea, în rolul lui Blanche DuBois, şi despre cum plănuise ea să poarte rochia aia neagră imprimată cu cranii în locul celei albe dorite de costumieri... iar atunci când nu se entuziasma în legătură cu piesa, nu vorbea decât despre Kim. Kim, Kim, şi iar Kim.
— Super, colierul, zise deodată Claire, din pură disperare, arătând spre gâtul lui Eve.
Chiar era super: un fel de dragon, o chestie tribală, numai unghiuri şi curburi sinistre. Eve şi-l atinse cu vârfurile degetelor şi zâmbi.
— Mda, zise. Michael mi l-a luat. Nu-i rău, nu?
— Nu-i rău deloc. Auzi, tu ai făcut curat prin camera lui Shane?
— Sincer? Doar am dat cu aspiratorul şi am şters praful. De partea cu aranjatul s-a ocupat personal. De ce? Ţi-a spus că am făcut eu totul? Băieţii cam mint.
— Când e vorba despre curăţenie?
Eve muşcă dintr-o brioşă cu afine şi luă o gură de cafea.
— De ce nu? După părerea lor, dacă fac curat dau impresia că nu sunt bărbaţi. Haiti, Claire-Jder, tre’ să bag material. Vine bossul, şi lui nu-i place să facem pauze. Ne vedem mai târziu?
— Sigur, confirmă Claire, lăsându-se să alunece jos de pe scaun şi luându-şi geanta cu cărţi. Ne vedem acasă.
— A, zău c-ar trebui să dai pe la repetiţie! La trei, în sala de spectacole. Ştii unde e?
Claire ştia, cu toate că nu fusese niciodată acolo: era într-un fel de centru civic, lângă Piaţa Fondatoarei. Altfel spus, Oraşul Vampirilor. La fel ca majoritatea oamenilor din Morganville, nu fusese niciodată cu adevărat interesată de expediţiile acolo pe timp de noapte.
Trei după-amiaza, totuşi... suna rezonabil.
— Încerc, zise ea. Ia stai... ştiu că-ţi făceai griji în privinţa lui Oliver. E vreo problemă, dacă joacă şi el în piesă?
— A, la drept vorbind, nu. Să ştii că nu e rău deloc! Aproape nici nu-mi vine să cred că e un ticălos manipulator. În cea mai mare parte a timpului.
Eve aruncă o privire peste umăr, făcu o figură speriată când îşi văzu şeful făcându-i semne să vină, şi-şi flutură mâna spre Claire în chip de rămas-bun.
Claire se hotărî să nu mai amâne, şi-şi scoase telefonul mobil. Scrisese şi încărcase un program care-i permitea ca, prin intermediul telefonului, să depisteze şi să afişeze toate portalurile disponibile; în conformitate cu teoria pe care o citise de curând în laboratorul lui Myrnin, nu era prea bine ca oamenii să deschidă cu forţa un portal, aşa cum procedau vampirii fără prea mare efort. Cu timpul, se întâmplau unele lucruri... în cazul oamenilor. Şi Claire ajunsese la concluzia că-i plăcea felul în care-i stăteau ochii, urechile şi nasul; e drept, îi plăcea şi Picasso, dar nu-şi dorea să devină un tablou de-al lui.
În consecinţă, căută un portal care să fie deschis; deschis însemna că se afla la un nivel scăzut de disponibilitate, nu că era activ. Cel deschis în incinta universităţii, în clipa de faţă, se găsea în clădirea administraţiei.
Porni într-acolo, amestecându-se printre ceilalţi studenţi; ca de obicei, acea parte a clădirii administraţiei în care se găsea portalul era pustie. Împătimita fumătoare cu înfăţişare de dragon care juca rolul de secretară la biroul de la intrare îi făcu un semn aprobator cu capul, fără comentarii: după toate aparenţele, primise un soi de instrucţiuni de când începuse Claire să se ocupe cu astfel de treburi; o evoluţie convenabilă.
Trecerea prin portal semănă un pic cu o baie în apă îngheţată pe durata unei microsecunde: se simţi de parcă fiecare celulă din corp i-ar fi supusă unui şoc, trezindu-se, urlând, şi apoi revenind imediat la normal. Nu era ceva tocmai plăcut, dar... memorabil. De obicei, nu se simţea aşa, şi Claire fu cuprinsă de o vădită tulburare. Dacă sistemul portalurilor îşi pierdea echilibrul...
— Myrnin? strigă ea încet, trecând prin portal în laborator şi împingând deoparte o cutie cu cărţi pe care el o lăsase în drum, probabil aşteptând ca ea să le aranjeze în rafturi.
Dar, pe moment, nu vedea nici urmă de el.
Laboratorul arăta şi acum curat şi moderat de organizat, ceea ce nu-i era caracteristic lui Myrnin nici în momentele lui cele mai bune; se întrebă dac-o fi apelat cumva la vreo firmă specializată în curăţenie. În definitiv, cine face curat în bârlogurile savanţilor nebuni? Aceiaşi care se ocupă de ascunzătorile răufăcătorilor şi de peşterile liliecilor?
Myrnin nu era, însă îi lăsase un bilet, scris cu străvechea lui caligrafie colţuroasă, cerându-i — cum era de aşteptat — să trieze cărţile din cutia pe care o lăsase să se împiedice Claire de ea. Şi să-l hrănească pe păianjenul Bob. Pfui! Dar de ce se mai mira? Începu să scoată cărţile, să le trieze şl să le aranjeze pe rafturi, îndeletnicire care i se păru surprinzător de distractivă, mai ales că spera să vină sfârşitul lumii înainte ca ea să fie obligată să hrănească un păianjen.
Era cam pe la jumătatea muncii când fantomatica siluetă bidimensională a Adei prinse contur în faţa ei. Inima lui Claire îşi dublă viteza bătăilor, şi fata se întrebă dacă n-ar fi mai bine să se repeadă spre portal şi să dispară... numai că Ada nu făcu nici cea mai mică mişcare ameninţătoare. De fapt, era chiar politicoasă: făcu să sune telefonul lui Claire. Nu avea neapărat nevoie să recurgă la aşa ceva, decât când se folosea de difuzor. Aşa înţelegea ea să ciocănească.
Claire îşi înghiţi saliva devenită acidă din cauza spaimei, şi privi cu atenţie cotorul decolorat al cărţii grele din mâna ei. Scrisul era în germană. Fără să-şi dea seama de ce, întrebă:
— Ştii germana?
Ada îşi înălţă bărbia şi-i aruncă o privire semeaţă, în timp ce-şi netezea poalele rochiei gri, scorţoase.
— Fireşte, răspunse. Nu prea poate fi considerată o limbă moartă.
Sunt obligată să hrănesc păianjeni şi să suport un computer afurisit şi ucigaş. Serviciul meu e de-a dreptul naşpa. Claire nu-şi rosti aceste gânduri cu voce tare şi, din câte ştia, Adu nu era capabilă să citească în minţile altora. Dar, oricum.
— Bine. Poţi să-mi spui ce înseamnă asta? o întrebă, ridicând cartea cu cotorul îndreptat spre Ada.
Fantoma se aplecă în faţă.
— Experimentele alchimice ale Marelui Magistru Kleiss, citi ea, iar vocea metalică îi sună un pic întristată, vibrând în difuzorul telefonului lui Claire. Myrnin mai are un exemplar. Mi-aduc aminte că eu i l-am cumpărat, dintr-o mică piaţă de lângă Frankfurt.
Claire lăsă cartea deoparte. Ada părea să fie într-o dispoziţie neobişnuită: fragilă, provocatoare şi ciudat de nostalgică.
— Ai încercat să mă omori, îi zise Claire. M-ai minţit, şi ai încercat să mă atragi prin portal, ca să fiu mâncată de vampiri. De ce?
O expresie extrem de neobişnuită traversă chipul plat, nu tocmai uman, al Adei. Dacă n-ar fi cunoscut-o atât de bine, Claire poate ar fi crezut că era... de frică?
— N-a fost aşa, răspunse Ada. Te înşeli.
— Nu e un lucru de genul celor asupra cărora ai puţea te înşeli, insistă Claire. Am ca dovadă un picior de lampă care a fost retezat în două când a trebuit să închid portalul. Acum îţi aduci aminte?
Ada... se decuplă. Nu de-a binelea: fantoma ei încă plutea prin aer, oscilând aproape imperceptibil, de parcă gravitaţia n-ar fi însemnat decât o ipoteză plictisitoare, nu o lege a fizicii. Un licăr ca de electricitate statică îi străbătu imaginea, urmat de un altul.
Pe urmă, zâmbi.
— Ar trebui să te duci la doctor, zise. Eşti bolnavă, femeie.
— Nu-ţi aminteşti...
Claire îi sesizase tonul categoric neîncrezător al vocii, însă ceea ce simţea în realitate era... frica. O frică pură, rece. Ada era capabilă să mintă — mai minţise şi altădată — însă ceea ce simţea ea acum nu era viclenie.
Simţea ceva foarte, foarte nelalocul lui. Şi, dacă era ceva nelalocul lui cu Ada, era nelalocul lui cu întregul Morganville.
— N-am ce să-mi amintesc, replică Ada, cu răceală. Mai doreşti vreo traducere, sau pot să-mi văd acum de însărcinările mele?
— Nu, am terminat. Myrnin unde e?
Ada se opri din mişcarea de întoarcere cu spatele — se opri pe muchie, aproape dispărând din vederea lui Claire — şi reveni cu încetineală la loc. Ochii ei negri păreau găuri arse în faţa ei palidă.
— Asta nu te priveşte pe tine, îi zise.
— Ce?
— Myrnin e al meu. Şi nu se poate să mi-l iei. Mai întâi te omor!
După care, pur şi simplu... dispăru.
Claire rămase cu gura căscată, privind locul în care fusese Ada până acum câteva secunde, aproape aşteptându-se s-o vadă că reapare; cu toate acestea, Ada nu se mai întoarse. Claire puse la loc pe masa de lucru cartea pe care o ţinea în mână, şi porni spre partea din spate a laboratorului. Covorul persan gros fusese rulat de la locul lui, iar trapa instalată de Myrnin — vopsită cu iscusinţă, astfel încât să semene cu restul podelei din piatră — era închisă. Claire scrâşni din dinţi şi acţionă mecanismul, ascuns într-o carte despre broaşte de pe un raft din apropiere. Încuietoarea sări cu un pocnet, iar Claire săltă trapa până în poziţia de fixare.
Myrnin nu ţinea niciodată lumina aprinsă jos, în pivniţa/grota care constituia adevărata locuinţă a Adei. Claire înşfăcă o lanternă, îi verifică bateriile, după care-i îndreptă fasciculul spre întunericul de jos.
— Myrnin? strigă ea.
Nu primi răspuns. Auzi doar apa picurând în depărtare.
— Myrnin, unde eşti? strigă din nou.
Grozav. Asta făcea ca păianjenul Bob să i se pară acum floare la ureche.
Nici gând să cobor acolo de una singură, îşi zise, şi deschise clapeta telefonului. Michael îi răspunse la al doilea sunet de apel.
— Noroc, zise el. Bănuiesc că nu vrei să mergi la un film, sau la vreo altă distracţie asemănătoare.
— De ce spui asta?
— Pentru că asta ar fi treaba lui Shane. Când mă suni pe mine, de obicei e o urgenţă.
— Ei bine... OK, ai dreptate. Dar nu e cazul. Adică, nu e o urgenţă, în orice caz. Doar că am nevoie de... o mână de ajutor. Ai putea să vii până la laboratorul lui Myrnin?
Tonul lui Michael deveni cu mult mai serios.
— E vorba despre îngrijirea nebunilor, sau e ceva cu adevărat în neregulă?
— Nu ştiu, la drept vorbind, mărturisi Claire, oftând. Doar că nu vreau să mă aventurez prin întuneric fără un vampir mare şi puternic alături.
— Adică nu poţi să coborî fără ajutorul meu.
— Ei bine, de fapt, nu pot să ies de-aici fără ajutorul tău, din moment ce Ada nu mă lasă să fac faza cu portalul când e ea pe-aproape. Tot un compliment este, nu?
— Dacă lăsăm deoparte faptul că mă târăşti într-o primejdie potenţial mortală? Da. Stai pe loc. Sunt acolo în zece minute.
— Ai grijă, îl preveni ea.
Habar n-avea de ce o făcuse: doar nu se putea aştepta ca Michael să aibă prea multe de care să se teamă, mai ales în Morganville. Însă era un lucru pe care mama ei i-l spunea totdeauna, şi se simţea mai bine dacă-şi exprima puţină preocupare faţă de prietenii ei.
— Fără explorări pe cont propriu, Dora , o avertiză Michael, la rândul lui.
Claire se simţi singură şi expusă, până şi aici, unde toate luminile străluceau aprinse, imediat cum nu-i mai auzi vocea în receptorul telefonului. Se gândi să-l sune pe Shane, dar, sincer vorbind, ce rost ar fi avut? E adevărat, el ar fi venit fuga, însă avea nevoie să-şi păstreze serviciul, iar Michael era deja pe drum.
Zece minute.
Claire se hotărî să scape de corvoada cu Bob. Cuşca păianjenului era aşezată pe ruloul biroului lui Myrnin, printre stive de cărţi şi ustensile pentru scris: pene, stilouri cu rezervor şi pixuri ceramice. Bob părea mai mare decât şi-l amintea. Şi mai negru. Şi mai păros. Claire fu străbătută de un frison în timp ce-l privea: toţi cei opt ochi ca mărgelele ai păianjenului o priveau, la rândul lor. Şi Bob stătea extrem de nemişcat.
Pe masă era o sticluţă în care se aflau insecte: vii. Claire scoase un sunet de parcă ar fi vomat şi se strădui să nu privească prea atent; deschise doar capacul cuştii şi răsturnă conţinutul sticluţei înăuntru.
Bob îi sări pe braţ.
Claire scoase un ţipăt strident, şi sticluţa îi zbură din mână, prefăcându-se în cioburi la contactul cu peretele. Bob nu se clinti nici când îşi scutură mâna cu violenţă, încercând să se descotorosească de el: se agăţa de ea ca scaiul, şi îl simţea altfel, cumva... mai greu. Da, era şi mai mare. Claire încercă să-l lovească, plesnindu-l cu mâna dreaptă, şi-i văzu colţii sclipind în timp ce se năpustea spre ea, gonindu-i pe braţul stâng.
Apucă o carte cu mâna dreaptă.
Bob sări de pe braţul ei, îndreptându-se spre faţă.
Ea îl pocni din zbor cu cartea, şi păianjenul ateriză pe spate, zvârcolindu-şi toate cele opt picioare în gol. Dar, până să-l poată strivi cu cartea, Bob se rostogoli în poziţia normală şi se repezi sub masă.
Nu era o festă pe care să i-o fi jucat propria imaginaţie: într-adevăr, Bob devenea din ce în ce mai mare. Într-un interval de numai câteva secunde, crescuse de la dimensiunile unei nuci, când era în palma ei, ajungând acut aproape cât cartea cu care-1 pocnise din zbor.
— Ada! ţipă ea. Ada, am nevoie de tine!
Telefonul ei mobil se puse în funcţiune, scoţând un zgomot nepământean, ca un soi de scrâşnet... urmat de un râs înfundat, fantomatic.
Ceva dărâmă un teanc de hârtii de pe marginea mesei şi Claire văzu un picior lung şi negru agitându-se prin aer. Făcu repede câţiva paşi înapoi.
Când se căţără pe tăblia mesei, Bob era cât un căţeluş. Colţii i se vedeau clar şi, dacă atunci când era mic, i se păruse oribil, acum era înspăimântător.
— Bună... Bob..., îngăimă Claire.
Îi tremura vocea, şi abia i se auzea.
— Bob, băiat cuminte. La picior...
Bob sări jos de pe masă, ateriză uşor pe podea şi se năpusti în direcţia ei, alergând incredibil de repede. Claire scoase un ţipăt şi-o rupse la fugă, doborând orice găsea în urma ei, ca să-i încetinească păianjenului înaintarea. Nu că i-ar fi folosit la ceva; totuşi, când ajunse la picioarele scării şi privi înapoi, observă că Bob încetase s-o mai vâneze.
Stătea pe o masă din mijlocul laboratorului, tremurând. Claire chiar putea să-i vadă corpul zguduindu-se, ca şi cum fi fost pradă unui soi de criză... şi, deodată, îl văzu rostogolindu-se pe spate, încovrigându-şi picioarele şi...
Şi, apoi, murind.
— Fir-ar a naibii! exclamă Ada.
Claire sări ca arsă, îşi înghiţi o înjurătură, şi o văzu pe Ada desprinzându-se de un perete solid din stânga ei. Imaginea Adei se duse drept spre corpul nemişcat al lui Bob, se aplecă peste el, apoi clătină din cap.
— Ce dezamăgire! Crezusem cu adevărat că va putea reziste schimbării.
— Ce schimbare? întrebă Claire, înghiţind în sec. Ada, ce tot faci? Ce i-ai făcut lui Bob?
— Din nefericire, cred că i-am făcut să-i explodeze organele interne. Tare mai sunt fragile, fiinţele astea vii. Mai uit uneori.
— Tu ai făcut-o. Tu l-ai făcut să crească.
— A fost un experiment, replică Ada, şi imaginea ei se roti lent către Claire, cu un mic zâmbet rece, înfiorător. Doar ne ocupăm amândouă cu ştiinţa, nu?
— Asta numeşti tu ştiinţă?
— Tu nu?
Cu mâinile cuviincios împreunate în dreptul mijlocului, Ada părea întruchiparea uneia dintre învăţătoarele acelea de pe vremuri.
— Orice ştiinţă cere sacrificii, continuă Ada. Iar ţie nici măcar nu-ţi plăcea de Bob.
Ei bine, aici avea dreptate.
— Doar pentru că nu mi-ar plăcea ceva, nu înseamnă că aş vrea să-l văd murind în chip oribil!
— Zău? Mi se pare... nu foarte interesant, câtuşi de puţin, de fapt. Sentimentalismul nu are ce căuta în ştiinţă.
Şi, uite-aşa, puf! Ada se prefăcu în pixeli şi în abur, şi dispăru. Claire se hazardă cu încetineală înainte, spre locul în care zăcea Bob, păianjenul uriaş, ghemuit pe masă. Aproape că se aştepta să-l vadă sărind brusc în picioare, în veritabilul stil al filmelor de groază, însă el rămase nemişcat.
Claire nu avea de gând să-i cadă în cursă. Nici pomeneală. Se retrase spre treptele care duceau spre ieşirea din laborator şi se aşeză pe piatra lor rece, cuprinzându-se în braţe ca să se mai încălzească.
Minutele trecură, unul după altul.
Păianjenul mort nu se clinti, ceea ce însemna că, ori nu se prefăcea, ori se pricepea foarte, foarte bine la asta.
— Claire?
Ţipă şi sări cât colo, iar Michael, aflat la circa un pas în spatele ei, sări, la rândul lui, înapoi. Fiind vampir, făcu cumva ca mişcarea să-i pară graţioasă. A ei, nu prea mult.
— Dumnezeule, nu mai face asta! Anunţă-mă!
— Te-am anunţat! se apără el, pe un ton ofensat. Te-am strigat pe nume.
— Data viitoare, strigă-mă din cealaltă parte a camerei.
Însă Michael nu mai era atent la Claire: privea cu atenţie dincolo de ea, spre păianjenul mort.
— Ce naiba mai e şi asta?
— E Bob; îi răspunse ea. îţi povestesc mai târziu. Haide.
— Unde?
— În grota Adei.
Acesta era şi motivul pentru care-l chemase, deoarece, fireşte, nu exista o scară. Vampirii nu aveau nevoie de aşa ceva. Erau capabili să sară de la trei metri şi jumătate înălţime, pe piatra solidă, fără să simtă nici măcar un junghi; Claire îşi închipui că ea şi-ar rupe cel puţin un os, şi asta în cazul cel mai fericit. Nu era un super-erou, un omorâtor de vampiri dotat cu puteri magice, şi nici măcar o sportivă, cu o bună coordonare a mişcărilor. Michael reprezenta calea ei de intrare... şi, spera ea, de ieşire.
Sigur, faptul că se avânta în întuneric împreună cu un prieten era un avantaj suplimentar.
Spre norocul ei, Michael nu păru prea deranjat că i se cere să joace rolul unei scări; stătu timp de câteva clipe să privească prin întunericul de jos, lungindu-şi gâtul să examineze fiecare amănunt din ceea ce, în ochii lui Claire, era o beznă de nepătruns.
— Terenul pare să fie liber, anunţă el. Eşti sigură că vrei să faci asta?
— Ea n-a vrut să-mi spună unde e Myrnin. Ei bine, aici sus nu e, şi covorul era rulat de deasupra trapei. Înseamnă că el a coborât aici.
— Şi există vreun motiv pentru care n-am putea să aşteptăm aici?
— Mda. Ada a încercat să mă omoare de două ori, deja şi cine ştie ce-o fi încercat să-i facă lui. E ceva în neregulă cu ea, Michael.
— Atunci, poate c-ar trebui să chemăm pe cineva ajutor.
Claire izbucni într-un hohot de râs puţin cam sălbatic.
— Cum ar fi cine, Amelie? Doar ai văzut-o la cimitir. Chiar crezi că am putea să ne bazăm pe ea, în clipa asta?
Fie că era sau nu de acord cu Claire, Michael probabil ajunse la concluzia că discuţia în contradictoriu nu duce la niciun rezultat. Aşa că ridică din umeri şi zise:
— Foarte bine. Dac-o să mor din cauza ta, să ştii c-o să te bântui.
— N-ar fi pentru prima oară.
El îi făcu semn cu ochiul şi se apropie de marginea deschizăturii, după care se lăsă să cadă, fără zgomot, în întuneric.
Claire se repezi înainte, înhăţând din mers lanterna, pe care o aprinse şi-i îndreptă fasciculul prin deschizătură. Cu vreo trei metri şi jumătate mai jos, chipul palid al lui Michael era ridicat, privind-o. Ochii lui albaştri păreau supranatural de strălucitori, când i se contractară, în contact cu strălucirea luminii.
— Bun, zise el. Sari.
Mai trecuse o dată prin asta, când era cu Myrnin, dar ei nu i se părea tocmai confortabil.
Şi totuşi, era Michael, şi dacă exista vreun vampir în care să poţi avea încredere...
Închise ochii, inspiră adânc, şi se prăbuşi drept în braţele lui reci şi puternice. Michael o lăsă să alunece uşurel în jos, privind deja dincolo de ea prin întuneric.
— Sunt unele chestii pe-aici, îi zise.
— Vampiri.
— Nu... nu sunt sigur că le-aş zice vampiri. Chestii ar o denumire destul de adecvată, preciză Michael, care după voce părea puţin cam agitat. Şi ne... supraveghează.
— Sunt un fel de câini de pază. Fii şi tu atent la ei, bine?
— Mda, asta şi fac. Încotro?
— Pe-acolo.
E uşor să te rătăceşti prin întuneric, însă Claire avea o memorie destul de bună, şi în pereţii stâncoşi se găseau destule forme stranii pe care şi le alesese ca puncte de reper. Fasciculul lanternei ei ricoşă şi făcu să sclipească muchiile granitului, ca şi câteva cioburi de sticlă spartă, risipite pe jos. Mai erau şi câteva oase. Nu i se păru că ar fi de om, deşi probabil era vorba despre autosugestie.
— Hopa, exclamă Michael, prinzând-o de umăr atunci când încăperea se lărgi.
Claire ştia ce vedea el: grota cea mare, care o găzduia Ada. Şi el mai fusese acolo, dar nu intrând prin tunel: era într-un fel şocant să vezi cum se deschide în spaţii acela vast, plin de ecouri.
— Lumina, zise Claire. La stânga, pe perete.
— Am văzut. Stai aici.
Ea se conformă, strângând cu putere metalul lanternei Maglite, până când se auzi deodată zumzetul curentului electric, urmat de aprinderea orbitoare a luminilor de deasupra. Claire clipi ca să-şi alunge stelele verzi şi văzu că Ada — computerul, nu imaginea plată, generată de fi prin care-i plăcea să se înfăţişeze — funcţiona la toată capacitatea, cu mecanismele clănţănindu-i ca o uriaşă dantură, cu aburii şuierând din ţevi şi lichidul bolborosind ici şi colo, în uriaşe retorte din sticlă.
Iar Myrnin era prăbuşit, cu faţa în jos, peste gigantica tastatură.
— O, nu se poate, exclamă Claire, dând fuga spre el, dar, înainte să-l poată atinge, Michael se repezi ca fulgerul spre ea şi-o prinse de braţ.
— Nu, zise, după care se aplecă să ridice o bucăţică de metal rătăcită de pe podea; o aruncă pe spinarea lui Myrnin, iar în locul în care căzu, se produse un arc electric şi metalul începu să sfârâie. Simt mirosul ozonului, explică el lui Claire. L-a legat la curent. Dacă-l atingi, mori.