VDMxxxStingerea5

Şase

— Mami? zise Claire.
Aruncă o privire spre ceas, îşi muşcă buza şi se pregăti sufleteşte pentru tot ce era mai rău.
— Bună, continuă apoi. Scuză-mă că sun atât de târziu. Tocmai am ieşit de la concert... ştii că Michael a cântat astă-seară? Aşa că sunt acum la Casa Glass. O să rămân peste noapte. Ne vedem dimineaţă, bine? Pa. Te iubesc.
Închise şi scoase un oftat prelung, rezemându-se de pieptul lui Shane.
— Slavă Domnului că s-a inventat mesageria vocală, zise. Nu ştiu cum m-aş fi descurcat dac-ar fi răspuns.
El o sărută delicat pe gât.
— Nu-mi pasă de ce-ar zice părinţii tăi. Eu nu te mai scap din ochi. Cel puţin, în seara asta.
O cuprinse cu braţele, şi ea se destinse, simţind cu toată frica i se scurge din trup. Cu degetele ei micuţe înfăşurate pe antebraţul lui, avea un sentiment de siguranţă atât de puternic, încât îi simţea muşchii lui Shane mişcându-se pe sub pielea catifelată.
Chiar dacă nu era, de fapt, aşa.
— Trebuie să-i mulţumesc lui Michael, zise ea, dar se întrerupse ca să-şi dreagă glasul.
Totuşi, asta n-o făcu să se simtă mai bine.
— Nu era obligat să vină după mine.
— Îl omoram dacă n-o făcea, replică Shane, şi îndărătul cuvintelor lui era o înverşunare care o făcu pe Claire tresară. Dar n-a vrut să mă ia cu el, adăugă.
— Puteai să fii rănit în accident.
— El nu-şi făcea griji pentru tine.
— Ba da. Tocmai eram pe cale să fiu servită la cină.
Shane oftă şi-şi lăsă capul pe umărul ei.
— Aşadar, el a avut dreptate.
— Mi-a salvat viaţa.
— Am înţeles. E posibil să nu mai vorbim despre Michael, măcar o secundă? întrebă Shane, şi vocea îi suna chiar îndurerată.
— Doar nu eşti gelos!
Shane ridică două degete şi le strânse aproape unul de celălalt.
— Doar atâtica, poate. Şi numai din cauza chestiei ăsteia, cu vedeta rock. Voi, fetele, vă daţi în vânt după aşa ceva.
— Taci odată!
— Vorbesc serios, vă aruncaţi chiloţii după ei, şi alte chestii. Am auzit eu.
Ea se răsuci în inelul braţelor lui, întorcându-se să-l privească drept în ochi. Fără o vorbă.
Shane fu atras spre ea ca de o forţă gravitaţională şi-şi lipi buzele calde de ale ei, mai întâi alene, apoi înfierbântându-se, cu respiraţia din ce în ce mai accelerată. Claire îşi simţi creierul explodându-i în mii de gânduri şi de amintiri... pielea delicată de la ceafa lui, felul în care-i pronunţa numele, în şoaptele acelea dulci, înăbuşite, dogoarea nestăvilită a trupului lui, lipit de al ei.
— Hei!
Vocea lui Eve, mai degrabă amuzată, o făcu să tresară. Ştiu, iubire nebună, şi aşa mai departe, dar pot să vă rog să nu v-o trageţi tocmai în living? Eu chiar aş vrea să fiu în măsură să le spun părinţilor tăi că n-am văzut să se fi întâmplat ceva, când or să ne aducă Inchiziţia la masa de prânz...
Shane o mai sărută o dată, uşor şi delicat, apoi îi îndepărtă ciuful căzut peste faţă.
— Va urma, zise.
— Urăsc finalurile cu suspans.
— Ceartă-te cu Eve.
Claire făcu un pas înapoi, şi universul din jurul ei reveni la viaţă: ciudat lucru, cum dispărea totul când era cu Shane. Eve stătea pe canapea, schimbând canalele cu telecomanda, încă îmbrăcată în catifeaua ei neagră. Kim stătea turceşte pe covor, citind ce scria pe spatele cutiilor cu jocuri.
— Hei, exclamă ea deodată. Cine-l joacă pe-ăsta cu zombi?
— Pfui, se scutură Eve. Eu nu.
— Eu m-am jucat, puţin, mărturisi Claire.
— Aşadar, răspunsul e nu, sau poate... haideţi, cineva trebuie să fie maestru în jocuri pe-aici!
Până la urmă, Shane ridică mâna. Kim zâmbi.
— Dă-i bătaie, Collins. Hai să te vedem ce ştii.
Claire încă simţea furnicături în buze, de pe urma sărutărilor, şi în întregul corp, de nerăbdarea aşteptării, însă licărul din ochii lui Kim o făcu să se crispeze. Îşi dădu seama că nici Shane nu avea chef; totuşi, în acelaşi timp Shane chiar nu avea obiceiul să refuze o provocare.
Numai că, de data asta, refuză.
— Nu pot, răspunse. Trebuie să văd ce face Michael.
— M-am ocupat eu de asta, zise Eve, ceea ce aţi fi putut şti, dacă n-aţi fi fost pe Planeta Minunilor, voi doi. Şi afla că el e bine. Vorbeşte la telefon cu Amelie. Eu n-aş intra acolo.
— Aha, mormăi Shane, constatând că pretextul i se spulberase, şi Claire îşi putu da seama că el nu se îndura s-o refuze făţiş pe Kim.
Aşa că-l văzu ducându-se spre canapea; Eve se grăbi să-i întindă o telecomandă pentru jocuri. Kim o şterpeli pe cealaltă, de pe o măsuţă de alături.
— Sunt prins la mijloc, cred, mai zise el.
Claire îl lăsă în pace şi urcă la etaj. Baia era liberă, aşa că se folosi din plin de ea; se spălă, îşi jeli starea în care i se afla faţa, precum şi vânătăile conturate cu repeziciune în jurul gâtului, după care se duse în camera ei, unde-şi găsi o pereche comodă de blugi şi un top. Un top foarte drăguţ.
Şi avu grijă ca topul să-i evidenţieze cruciuliţa primită de la Shane. Îşi mai dădu şi cu un pic de luciu pe buze. Doar un pic.
Când deschise uşa, auzi strigătele şi persiflările celor de jos: Kim şi Shane erau total absorbiţi de întrecere, ceea ce n-o făcea să se simtă mai puţin lăsată pe dinafară.
— Haide acum, înghite-o, îşi zise sieşi, într-o şoaptă aspră, răguşită; îşi lipi un zâmbet pe buze şi porni pe coridor.
Uşa secretă de vizavi de camera lui Eve se deschise cu un uşor ţăcănit, iar în lumina slabă reflectată, Claire zări pâlpâirea imaginii alb-negru a unei femei într-o rochie în stil victorian. Arăta ca un spectru, şi dacă s-ar fi aflat oriunde altundeva, în afară de Morganville, Claire poate c-ar fi ţipat de mama focului şi-ar fi dat fuga să-i cheme pe vânătorii de fantome localnici.
Totuşi, aici era în Morganville, şi Claire o cunoştea mult prea bine pe Ada.
— Ce e? o întrebă ea.
Ada — sau, în orice caz, proiecţia Adei — îi făcu semn să tacă, ducându-şi un deget la buze. Se întoarse, aşa cum se întoarce o siluetă bidimensională decupată din carton, dispărând la jumătatea rotaţiei şi, apoi, dilatându-se până la dimensiunile normale ale imaginii din spate, după care pluti în sus, pe scara de dincolo de uşa secretă, fără să atingă lemnul treptelor.
— Pe bune? oftă Claire. Minunat. Grozav, de-a binelea.
O urmă pe Ada. În spatele ei, uşa se închise cu acelaşi ţăcănit înăbuşit.
Sus, luminile ardeau, ca un caleidoscop de culori prin lămpile din sticlă Tiffany, iar Claire văzu imaginea Adei - din nou, întoarsă cu faţa — stând lângă peretele din apropierea vechii canapele roşii.
— OK, sunt aici, zise. Ce vrei?
Ada făcu din nou gestul care impunea tăcere, ceea ce devenea profund enervant. Ada era un computer: unul inteligent, şi oarecum, discutabil, uman, şi totuşi... Făcea pe secretoasa şi pe deşteapta, iar lui Claire nu-i făcea absolut deloc plăcere genul acela de zâmbet plin de cruzime de pe buzele ei netede, de un cenuşiu-închis.
Ada atinse peretele, şi acesta începu să tremure, căpătând întunecimea unuia dintre acele portaluri pe care le controla ea, prin tot oraşul... un soi de tunel magic, deşi Claire detesta să-l numească magic. Ţinea de fizică, atât. Înspăimântătoare fizică avansată. Asta însemna că era calea primordială, însă una primejdioasă... Claire privi încruntată deschizătura, încercând să simtă ce destinaţie putea să se afle la celălalt capăt. Nimic. Şi arăta mult prea întunecată, ca să nu fie periculoasă.
— Nu, zise. Nu prea cred. Scuze.
De ce-şi cerea ea scuze faţă de o femeie-computer nebună, nu prea ştia. Ada nu-i era prietenă. Adei nici măcar nu-i prea plăcea de ea, cu toate că — din ordinul lui Myrnin — Ada cam trebuia să i se supună.
Ada îşi pierdu zâmbetul de pe buze. Ridică din umeri, se întoarse şi se strecură, plutind, prin portal.
Dispăru în beznă. După câteva secunde, o mână subţire, cenuşie, răsări dintre umbre şi făcu un gest nerăbdător de Hai odată!
— Nu, repetă Claire, şi de data aceasta se aşeză pe canapea. Nici gând. Am înghiţit mult prea multe pe ziua de azi. N-ai decât să-ţi faci mica ta criză bizară de una singură, Ada.
Telefonul ei mobil sună, şi notele melodiei, reverberându-se prin încăperea secretă, o făcură pe Claire să sară ca arsă şi să-şi scoată aparatul din buzunar. Pe ecran scria Shane apelează. Deschise clapeta.
— Shane?
Ceva paraziţi, după care se auzi bizara voce mecanică monotonă a Adei.
— Myrnin are nevoie de tine. Acum. Vino!
Vocea îi suna furioasă, şi rece, însă aşa era de obicei, în afara cazurilor în care se pisicea la Myrnin. Claire închise cu violenţă telefonul, îşi suflă părul de pe frunte, şi-şi încordă privirea spre deschizătura întunecată. Era posibil cu destinaţia să fie laboratorul lui Myrnin. Pur şi simplu, nu putea să-şi dea seama. Myrnin avea năravul acela al vamprilor de a uita să aprindă luminile, ceea ce era naşpa.
— Chiar ar fi cazul să umblu cu lanterna după mine, bombăni ea, şi deodată îi veni inspiraţia.
În colţ, lângă divan, era o lampă cu picior, în stil Tiffany. Claire ridică abajurul greu, din sticlă, îl puse deoparte, rostogoli suportul atât cât îi permitea cablul electric, apoi lăsă becul în jos, dincolo de pragul portalului, spre întunericul care domnea de partea cealaltă.
O văzu pe Ada aşteptând-o acolo, cu mâinile împreunate în faţă, glacială şi inexpresivă, înconjurată de cel puţin zece vampiri palizi ca albinoşii, care ţipară din răsputeri şi săriră înapoi când îi atinse cercul luminos. Aveau colţii exagerat de lungi şi gheare ascuţite, şi nu arătau ca vampirii obişnuiţi... Aceştia erau guzgani de tunel, cei care pândeau prin ungherele întunecoase, ferindu-se de lumină şi existând doar ca să ucidă. Rebuturile, cum îi numise Myrnin.
Ada avusese de gând s-o atragă drept în mijlocul lor.
Claire ţipă, şocată, şi închise portalul prin forţa minţii, după care-şi lipi palma de peretele gol al încăperii, când acesta prinse din nou consistenţă şi redeveni real. Exista o modalitate de a-l fereca — poate — aşa că începu să caute frecvenţa potrivită de declanşare a siguranţei.
Era ca un zăvor, capabil să reziste în faţa Adei, sau a oricui altcuiva ar încerca să treacă prin portal.
Cel puţin, aşa spera.
Închizând portalul, retezase piciorul lampadarului de la jumătate, aşa că lăsă să cadă suportul, care pârâia şi scotea scântei, după care scoase ştecherul din priză. Rămase apoi cu ochii ţintă spre perete, şi spre lampadarul mutilat, multă vreme, cu pumnii încleştaţi; apoi, îşi scoase telefonul şi apelă numărul din laboratorul lui Myrnin.
— Drăguţ din partea ta c-ai vrut să vezi ce fac, îi răspunse el. Întâmplarea face să fiu bine.
— Avem o problemă.
— Zău? Ţepuşa din pieptul meu nu indica nicidecum aşa ceva. Trebuie să-i trimit lui Oliver o factură pentru o cămaşă nouă.
— Ada tocmai a încercat să mă omoare.
Pe moment, Myrnin rămase tăcut. Claire aproape că-l vedea, cocoşat deasupra demodatului telefon cu fir, care arăta de parcă ar fi provenit direct dintr-un magazin de vechituri din epoca victoriană.
— Înţeleg, zise el în cele din urmă, pe un cu totul alt ton. Eşti sigură?
— Mi-a zis că ai nevoie de mine şi a deschis un portal spre o vizuină cu vampiri flămânzi. Aşa că, da. Sunt destul de sigură.
— Vai, vai. O să am o discuţie cu ea. Sunt convins că fost o neînţelegere.
— Ea nu mai ascultă de tine. Tot n-ai înţeles? Face numai ce vrea ea, iar ce vrea ea înseamnă să se descotorosească de concurenţă.
— Concurenţă pentru ce?
— Pentru tine, îi răspunse Claire. Nu că aş fi eu aşa ceva. Dar ea asta crede. Din cauză că tu nu m-ai omorât.
Bătea câmpii, fiindcă rostirea acestor lucruri o făcea să se simtă mai puţin îngreţoşată şi agitată.
— Sigur, ea nu era îndrăgostită de Myrnin, dar tot îl iubea un pic. El era nebun; era periculos; era vampir... şi totuşi într-un fel, nu era nimic din toate astea, în momentele lui cele mai bune.
— Claire, zise el, pe un ton lezat. Eu nu te consider atrăgătoare, decât ca inteligenţă. Sper că ştii asta. Niciodată n-aş fi în stare să profit aşa de tine.
Se opri să se mai gândească vreo câteva clipe.
— Doar dacă mi-ar fi foame, desigur. Dar probabil că nu. Cel mai probabil.
— Mda, asta mă linişteşte, ce să-ţi spun... Ideea următoarea: Ada crede că ţii la mine, şi mă vrea înlătura din cale, ca să ţii mai mult la ea. Am dreptate?
— Ai. Mă duc să am o discuţie cu ea.
— Trebuie s-o deconectezi, Myrnin.
— Pentru asta? Pfui! Nu e decât o hibă în programarea ei. O să mă ocup eu de asta, temeinic. Evident, adăugă după o clipă de ezitare, eu n-aş merge nicăieri cu ea, dac-aş fi locul tău.
— Hai, nu mai spune! Mersi.
— A, n-ai pentru ce, draga mea. Să ai o seară plăcută, şi transmite-i lui Michael că mi-a plăcut concertul.
— Ai fost acolo?
Putu să sesizeze zâmbetul lui Myrnin, doar din voce.
— Toţi am fost, Claire. Toţi vampirii. Ne bucurăm foarte mult de distracţii.
Ideea era, oricât de puţin, înfiorătoare, şi Claire închise telefonul fără să-şi mai ia la revedere.

† † †

Jos, jocul video era în plină desfăşurare; Kim era la fel de bună jucătoare ca Shane, din câte se părea, fapt care n-o surprinse pe Claire, însă o deprimă destul de mult. Shane nici măcar nu-i observă reapariţia: se tot zvârcolea pe canapea, transpunându-şi limbajul trupului în tragere, pe măsură ce personajul lui din joc eschiva atacurile câte unui zombi, apoi izbea cu picioarele, cu pumnii, şi împuşca de zor scăpând din încurcături.
Personajul lui Kim era o fată suplă, cu părul negru prins în coadă, şi doar o jumătate de costumaţie. Şi se lupta încălţată în pantofi cu tocuri înalte.
Minunat.
Claire se aşeză pe trepte, privind printre gratiile balustradei şi îmbrăţişându-şi genunchii la piept. Eve plecase, probabil ca să se schimbe, aşa că nu mai rămăseseră decât Shane şi Kim.
Amândoi păreau indiferenţi faţă de orice, în afara dramei care se derula pe ecran.
Claire începuse să-şi dezvolte un al şaselea simţ când era vorba despre Michael; el nu făcu nici cel mai mic zgomot când coborî treptele, însă ea ştiu că vine, şi întoarse capul, constatând că-şi schimbase echipamentul de star rock cu un tricou gri, vechi şi decolorat, plus, la fel ca şi ea, o pereche de blugi. Aruncă o privire spre scena din living apoi se lăsă pe vine lângă ea.
— Hei, îi zise. Eşti bine?
— N-aş fi fost, dacă nu te-ai fi ciocnit de noi, îi răspunse Claire. Mulţumesc.
Michael făcu o mutră ruşinată.
— Mda, bine, să ştii că nu prea avusesem aşa ceva în plan. Doar încercam să-l opresc. Nu m-am gândit că, până la urmă, o să se ciocnească de mine.
Aproape că-i veni să râdă, fiindcă el părea atât de întristat. Îi luă mâna rece într-a ei şi strânse. El îi răspunse strânsoare.
— Şi totuşi, a fost un plan bun.
— Cu excepţia părţii în care am fost cât pe ce să te omor, i-am distrus limuzina Ameliei, plus propria mea maşină? Mda. Ce să zic, ce plan bun...
— Or să-ţi dea una nouă? O maşină, adică?
— Aşa mi-a spus Amelie.
— Am închis toate portalurile din casă, îi destăinui Claire. Ada se comportă ciudat.
— Eu credeam că ăsta-i comportamentul ei normal.
— Mai ciudat.
— Aha. OK, zise Michael, privind printre gratii, spre Kim şi Shane. Eşti îngrijorată în legătură cu Kim? o întrebă, iar Claire îi răspunse prin acelaşi gest de „un pic”, cu degetul mare şi arătătorul, pe care-l văzuse mai devreme la Shane. Mda, ei bine, află că nu e cazul. Kim nu e genul lui.
— Nu sunt convinsă că eu aş fi genul lui, se plânse Claire.
OK, asta chiar, dar chiar suna a smiorcăială. Îşi muşcă buza.
— Dar, pur şi simplu, ea e prea... excesivă.
— Mhî. Asta aşa e, o aprobă Michael.
Se ridică şi coborî fără zgomot restul treptelor, se duse până în spatele lui Kim şi se aplecă spre ea, spunându-i, cu un fals accent de Dracula:
— Vreau să-ţi beau sângele!
Ea ţipă, bătând aerul cu mâinile, şi un zombi de pe ecran îi devoră creierul.
— Nenorocitule! zbieră Kim, scăpând telecomanda din mână şi izbindu-l cu putere în piept. Nu pot să cred că m-ai sabotat în asemenea hal!
— Nu pot să-l las să piardă, replică Michael, în timp ce Shane înscria scorul obţinut, şi melodia învingătorului începea să răsune. Sunt nevoit să convieţuiesc cu individul ăsta!
Şi bătu palma cu Shane.
— Tu chiar crezi la modul serios că ai câştigat, îl apostrofa Kim pe Shane, când el a trişat grosolan în favoarea ta?
— Da, confirmă Shane. Chiar cred la modul serios.
Opri jocul, lăsă jos telecomanda şi se ridică, întinzându-se şi căscând.
— Fir-ar să fie. E târziu. Tu n-ai unde să te duci cumva?
Pentru o clipă, Kim păru chiar jignită, iar Claire simţi tresărire de... ceva.
Poate, de milă. Totuşi, spera să nu fie aşa.
— Sigur, răspunse Kim. Mă aşteaptă Johnny Deep acasă. Cred c-ar fi cazul s-o întind. Hei, dar unde-i Eve?
— Ce, pleci? strigă Eve, din capul scării, coborând în salturi pe lângă Claire, în nerăbdarea ei de a ajunge mai repede jos. Dar nu se poate! Kim, trebuie să repetăm replicile, şi aşa mai departe!
— Nu, Shane are dreptate. E foarte târziu. Ce zici, mâine? Pot să vin la Common Grounds... îţi convine la trei? Cam până atunci lucrezi, este?
— Mda, răspunse Eve, dar vocea tot îi suna dezamăgită. Sigur, e OK. Hei, n-ai vrea să ieşim mâine-seară? Poate să dăm pe la un film? Ăăă... Claire, nu vrei să vii şi tu?
Grozav. Era, în mod oficial, co-invitată.
— Nu, mersi, îi răspunse. Am alt program.
— Serios? Ce?
Claire întoarse privirea spre Shane, care intră în jocul ei.
— Cinează cu mine, zise. E un fel de sărbătoare.
— Aaaaaaa, pe bune? Ce drăguţ! se entuziasmă Eve, dar imediat îşi îndreptă spre el un deget ameninţător. Să nu cumva s-o duci la un local unde se mănâncă hotdogi cu chili!
— Ba, într-un restaurant adevărat. Cu feţe de masă. Hei, doar nu sunt complet idiot.
Kim îl fixă cu privirea pe Shane şi, în momentul acela, Claire înţelese că nu era o simplă prefăcătorie... ei chiar îi plăcea de Shane... şi încă mult.
Ştia să recunoască durerea, atunci când o avea în faţa ochilor.
— Bun, zise Eve, întorcându-se din nou spre Kim. La film, da? Vreunul de groază?
Kim se reculese înainte ca Eve să vadă acelaşi lucru pe care-l observase Claire.
— Sigur, răspunse. Cum vrei. Alegerea ta. Dar nu filme pentru fetiţe.
Eve făcu o figură profund ofensată.
— Eu? La filme pentru fetiţe? Muşcă-ţi limba! Nu, serios! Chiar acum.
Kim izbucni în râs, iar Eve o conduse până la uşă. Claire se întoarse spre Shane.
— Sărbătoare?
El ridică din sprâncene.
— Depinde de cum socoteşti lucrurile, răspunse. Mda. Trebuie să fie un fel de sărbătoare. Probabil, pentru că unul dintre noi n-a fost omorât.
— Vorbeşte în numele tău, frate, interveni Michael ridicând telecomanda şi pornind din nou jocul. Nu-mi vine să cred că ai fost cât pe ce s-o laşi să câştige.
— Frate, am fost cât pe ce să te las pe tine să câştigi câteodată, protestă Shane, lăsându-se să cadă pe locul lui, de la celălalt capăt al canapelei. Dă-i drumul!


Şapte

A doua zi, Claire stătu la cursuri fără să aibă nici pic de senzaţie veritabilă a împlinirii, dădu un test, la care obţinu punctajul maxim, şi ajunse în laborant lui Myrnin cam pe la amiază. Totul era din nou curat şi îngrijit, ceea ce însemna un al doilea miracol la rând, din punctul ei de vedere. Se duse la rafturi şi începu să parcurgă jurnalele, încercând să le găsească pe cele mai recente, cu toate că-i era extrem de greu să-şi dea seama care erau, dat fiind faptul că el îşi făcuse majoritatea însemnărilor în perioada când era bolnav, şi în cea mai mare parte a timpului, nebun.
Şi totuşi, era curioasă.
Tocmai se lupta cu registrul din vara trecută, când Myrnin răsări prin portal, purtând o pălărie neagră, cu boruri largi şi moi, un soi de pardesiu gen proxenet, demenţialo-stilat, care-l înfăşura de la gât până la glezne, mănuşi negre din piele şi un baston negru cu argintiu, având măciulia de forma unui cap de dragon.
Iar la rever se vedea o insignă pe care scria: DACĂ ŞTII SĂ CITEŞTI AICI, MULŢUMEŞTE-I PROFESORULUI.
Era caracteristic pentru Myrnin, zău aşa. Chiar se mira că-i lipseau papucii cu iepuraşi.
— N-am ştiut că vii azi, îi zise el, aşezându-şi pălăria, haina şi bastonul pe un cuier din apropiere. Şi presupun că nu este o întâmplare aleatorie, ca gravitaţia.
— Gravitaţia nu e aleatorie.
— Aşa spui tu, replică el.
Ocoli masa până pe partea cealaltă şi aruncă o privi spre registru, după care-şi înclină capul într-un ung bizar, ca să-i poată citi titlul.
— A! exclamă. Una dintre cele mai bune lucrări ale mele. Măcar dac-aş putea să-mi dau seama ce semnificaţie are în realitate.
— Eu încercam să aflu dac-ai cunoscut-o vreodată pe o fată, pe nume Kim. Kim...
Care naiba să-i fi fost numele de familie? Oare i-l spusese vreodată cineva?
— Kim nu ştiu cum. Una, gen goth?
— A, aia, răspunse Myrnin.
Nu părea prea impresionat, ceea ce-i produse lui Claire o cât de mică bucurie.
— Da, Kimberlie ne este cunoscută. Ne-a cerut permisiunea să ne filmeze pe câţiva dintre noi, pentru arhive... un fel de permanentă consemnare a istoriei noastre. După cum ştii, noi punem preţ pe astfel de lucruri. Mulţi au fost acord. Ea a fost numită istoricul nostru video, cred.
— Totuşi, tu n-ai participat, aşa e?
— Eu îmi scriu propria istorie. Nu văd nici cel mai mic motiv pentru care să i-o încredinţez unei fiinţe umane dotate cu o cameră video. Hârtia şi cerneala, fetiţo. Hârtia şi cerneala vor supravieţui totdeauna, chiar şi când stocarea electronică va deveni un impuls aleatoriu, pierdut în vremuri.
— Dar vampirii o cunosc, nu?
— Da. Pentru cei mai vechi, e oarecum ca un animal de companie. Cu excepţia mea, desigur. Mie nu-mi plac animalele de companie. Muşcă... a! Era cât pe-aci să uit! E vremea să-l hrănesc pe Bob.
Şi Myrnin se repezi spre o altă parte a laboratorului, acolo unde probabil că-l depozitase pe păianjenul Bob.
Sau, poate, pe Bob, mecanicul auto... Claire se putea aştepta la orice din partea lui. Mai ales astăzi, când părea uşor maniacal, după licărul din ochi. Iar asta o făcea să se simtă agitată.
Tocmai se pregătea să închidă jurnalul, când zări, cu literele lui negre şi colţuroase, ceva referitor la ea.

O fată nouă. Claire nu ştiu cum. Mică şi fragilă. Fără îndoială, au crezut că asta îmi va crea un instinct protector la adresa ei. Dar pe mine nu mă face decât să mă gândesc cât de uşor mi-ar fi s-o distrug...

Claire se cutremură şi ajunse la concluzia că nu-şi dorea să citească şi restul.
Îl lăsă pe Myrnin să facă mici mutre bizare, prefăcându-se că-l pupă pe păianjenul Bob, în timp ce-i scutura muştele dintr-o cutie în căsuţa lui din plastic, şi se duse la arhivă.
Încă de prima dată când văzuse Arhivele Vampirilor şi atunci fusese pe fugă, în vreme de război, iar locul era cel pe unde treceau ca să se înarmeze — ideea o fascinase. Vampirii erau colecţionari împătimiţi, fără urmă de îndoială: adorau obiectele... lucrurile cu valoare istorică. De asemenea — din câte se părea — şi vechiturile, fiindcă erau acolo tainiţe întregi cu vechituri pe care nu-şi dăduse nimeni osteneala să le grupeze pe categorii, şi probabil că nu şi-o va da niciodată. În schimb, palierele superioare erau incredibile. Biblioteca era aranjată cu meticulozitate, cu o întreagă secţiune care cuprindea absolut toate cărţile, revistele şi broşurile cunoscute că ar conţine orice fel de referire la vampiri, cu referinţe încrucişate sub raportul acurateţei. Dracula era pomenit de şase ori.
În afara acestora, vampirii donaseră, cumpăraseră sau furaseră şase întregi etaje de texte istorice, într-o largă varietate de limbi. Erau acolo până şi pergamente antice, care păreau prea delicate ca să le poţi manevra aşa cum se cuvine, plus câteva tăbliţe din ceară, despre care Amelie îi spusese că datau din vremea romanilor.
Zona rezervată audio-vizualului era nouă, însă cuprindea orice, de la mostre din peliculele pentru automatele de la începutul secolului al douăzecilea, trecând prin filmele mute, filmele sonore, filmele color, şi ajungând până la DVD-uri. Din nou, în cea mai mare parte îi priveau, mai mult sau mai puţin, pe vampiri, dar nu în totalitate. Păreau să existe acolo îngrozitor de multe filme istorice. Şi, cine ştie din ce motiv, filme muzicale.
Claire găsi interviurile filmate cu camera video digitală în computerul pentru informare, înşirate după numele vampirilor şi după datele lor de... naştere? Creare? Oare cum o numeau? În orice caz, data la care se aleseseră cu colţi.
Cel mai nou dintre ei era Michael Glass.
Claire porni playerul şi clipi mirată când îl văzu pe Michael fâţâindu-se în faţa camerei. Nu se simţea în largul lui. Se vedea clar că, pentru el, nu era ca pe scenă. Îşi tot făcea de lucru cu lavaliera, până când vocea din off a lui Kim îi ceru să înceteze, iar atunci el se aşeză, cu o figură care dădea de înţeles că şi-ar fi dorit să nu fi fost de acord cu nimic din toate astea, şi aşteptă până când începură întrebările. La început, cele banale: numele, vârsta actuală, vârsta pe care o avusese in momentul morţii, locul de naştere originar.
— Deodată, Kim îl întrebă:
— Cum ai devenit vampir?
Michael se gândi la răspuns vreme de câteva secund apoi zise:
— Total prosteşte.
— Mda? Povesteşte-mi.
— Am crescut în Morganville. Cunoşteam regulile. Ştiam cât era de periculos, dar atunci când creşti beneficiind de Protecţie, bănuiesc că devii neglijent. Tocmai împlinisem optsprezece ani. Mă gândeam... părinţii mei plecaseră deja din oraş, fiindcă mama era bolnavă şi avea nevoie de un tratament împotriva cancerului, aşa că eram de capul meu. Voiam să-mi vând casa şi să-mi văd mai departe de viaţă.
— Şi cum ţi-a mers?
Michael nu zâmbi.
— Nu aşa cum am sperat. Am devenit neglijent. Am întâlnit un tip care voia să cumpere casa, un nou-venit oraş. Nici prin gând nu mi-a trecut vreo clipă că ar putea să fie vampir. El... nu venise la întâmplare. Numai că din clipa în care mi-a trecut pragul, am ştiut. Pur şi simplu am ştiut, repetă, clătinând din cap.
Kim îşi drese glasul.
— Pot să te întreb cine...
— Oliver, răspunse Michael. El m-a omorât, în prima lui zi petrecută în oraş.
— Uau. De-a dreptul naşpa. Dar n-ai devenit vampir atunci, corect?
— Nu. Am murit. Oarecum. Îmi amintesc că am murit, după care... după care a venit următoarea noapte, şi n-am putut să-mi amintesc absolut nimic din ce s-ar fi întâmplat între timp. N-aveam nimic. Nici găuri în gât, nimic. Mi-am închipuit că poate visasem, dar apoi... apoi am încercat să ies din casă.
— Şi ce s-a întâmplat?
— Am început să plutesc. Ca fumul. Am intrat înapoi înainte să fie prea târziu, dar după ale câteva încercări, mi-am dat seama că nu mai pot să plec. Indiferent pe care uşă, sau de cât de mult mă străduiam. Pur şi simplu... încetasem să mai fiu eu.
În ochii lui Michael apăru o expresie chinuită, şi Claire observă cum îl străbate un fior.
— Era şi-aşa destul de rău, continuă el. Dar apoi, a sosit dimineaţa.
— Şi, ce s-a întâmplat?
— Am murit, răspunse Michael. Încă o dată. Şi m-a durut.
Claire opri aparatul. I se părea oarecum nepotrivit să asculte toate acestea, să-l vadă coborându-şi într-atât garda. Michael mereu încercase să dea impresia că totul e bine, într-un fel sau în altul. Ea nu ştiuse cât fusese de înspăimântat. Şi, acum descoperise, nici nu voia să ştie cu adevărat ce simţise el, când fusese prefăcut într-un vampir veritabil de Amelie, astfel încât să-şi poată duce existenţa şi în afara casei.
Ştia deja prea multe.
Mai erau vreo douăzeci de alte interviuri în folderul acela, însă unul dintre ele o făcu pe Claire să ezite, apoi să dea dublu-clic pe pictogramă.
Camera focaliză înainte, se stabiliză, apoi se aprinseră luminile.
— Vă rog să ne spuneţi numele, data la care aţi devenit vampir, locul naşterii şi vârsta din momentul morţii.
Era vocea lui Kim, numai că de data aceasta suna emoţionată, nicidecum ca a fiţoasei pe care o cunoscuse Claire.
— Vă rog.
Oliver se lăsă pe spătarul scaunului, cu o figură de parcă ar fi simţit un miros neplăcut, şi răspunse:
— Oliver. Numele de familie mi-l păstrez pentru mine dacă nu te superi. Am fost prefăcut în vampir în anul 1658. M-am născut în Huntingdon, comitatul Cambridge, din Anglia de Est, în anul 1599 . Aşa că, după cum vezi, nu eram tânăr când am fost transformat.
— A fost alegerea dumneavoastră?
Oliver o fixă cu privirea pe Kim aflată de cealaltă parte a camerei, atât de îndelung, încât până şi Claire se simţi cuprinsă de agitaţie. Apoi, el spuse:
— Da. Eram pe moarte. Era unica mea şansă de a-mi păstra puterea pe care o dobândisem. Înşelăciunea a constat în faptul că, odată ce-am făcut pactul cu diavolul, n-am mai putut să-mi păstrez puterea, aşa cum căutasem. Prin urmare, mi-am câştigat o nouă viaţă, dar mi-am pierdut-o pe cea veche.
— Cine v-a transformat?
— Bishop.
— A... aţi vrea să ne spuneţi ceva despre Bishop...
— Nu.
Oliver se ridică brusc, cu ochii aruncând flăcări, şi-şi scoase lavaliera, provocând o furtună de pârâituri.
— Am terminat cu iscodeala asta. Trecutul e trecut. Să-l lăsăm să moară.
— Dar l-aţi ucis, insistă, pe un ton foarte liniştit, Kim. Nu-i aşa? Dumneavoastră şi Amelie?
Ochii lui Oliver se înroşiră complet.
— Tu nu ştii nimic despre asta, fetiţo, cu jucăriile tale prosteşti. Şi roagă-te la Dumnezeu să nu afli vreodată.
Zicând acestea, Oliver dărâmă camera video, Kim scoase un ţipăt, şi cu asta se termină. Ecranul se înnegri.
— Te distrezi? se auzi vocea lui Oliver, şi, pentru o clipă, Claire avu impresia că venea tot dinspre monitor, abia apoi dându-şi seama că era chiar din spatele ei.
Întoarse capul, încet, şi-l văzu stând lângă uşa cămăruţei, rezemat de perete. Purta un tricou imprimat cu emblema Common Grounds, pantaloni bufanţi, fără să semene câtuşi de puţin a vampir bătrân de cinci secole. Ba avea chiar şi un cercel cu semnul păcii într-una dintre urechi.
— Am... am vrut să aflu mai multe despre proiectul cu interviurile pentru istorie, atât. Scuze, zise Claire, închizând computerul şi ridicându-se. Ce-o să faci, o să încerci iar să mă omori?
— De ce? Vrei să fii pregătită? o întrebă, înclinându-şi capul spre ea.
— Aş prefera să ştiu când e să fie.
Replica îi atrase un zâmbet subţire.
— Nu beneficiem chiar toţi de un asemenea lux. Dar, nu e cazul. Am fost dădăcit de suzerana mea. Nu mai ridic un deget împotriva ta, micuţă Claire. Nici măcar dacă mi-o ceri tu însăţi.
Claire începu să se retragă încet, centimetru cu centimetru, în direcţia uşii. Zâmbetul lui Oliver deveni mai larg, şi privirea lui o urmări în permanenţă... însă o lăsă să plece.
Când îşi întoarse privirea, îl văzu aşezat în faţa computerului pentru informare, clicăind din mouse. Auzi începutul interviului, apoi vocea neînregistrată bombănind un blestem. Înregistrarea se întrerupse.
Apoi, întregul computer fu smuls şi trântit de podea cu suficientă forţă încât să spargă un geam aflat la trei paşi în faţa ei.
Cineva nu era mulţumit de cum arăta pe filmare.
Claire o rupse la fugă, evitând un alt şir de cărţi, făcu la stânga pe lângă standul de carte germană, îndreptându-se spre ieşire...
Şi se împiedică de Kim, care stătea pe podeaua bibliotecii, fixându-şi cu privirea ecranul telefonului mobil, de parcă ar fi deţinut secretele întregului univers.
— Hei! protestă Kim, în timp ce Claire se prăbuşea, capul înainte, pe covor.
Izbuti să se redreseze din cădere, se descotorosi de picioarele lui Kim şi se târî înapoi.
— Ai păţit ceva? se interesă cealaltă.
— Nimic, răspunse Claire, ridicându-se şi scuturându-se de praf. Ce naiba faci aici?
— Cercetări, zise Kim.
— În germană?
— N-am spus că aş căuta prin cărţi, toanto. Dar aş putea să citesc în germană. E posibil.
— Chiar?
Kim zâmbi larg.
— Numai înjurăturile. Şi unde e toaleta, pentru eventualitatea în care m-aş trezi blocată prin Berlin. Hei, dar ce-a fost cu zgomotul ăla?
— A! Oliver. Tocmai a dat peste interviul luat de tine.
Zâmbetul lui Kim părăsi clădirea.
— Mi-a distrus computerul; aşa e? Pur şi simplu, s-a jucat cu el de-a „Hulk sparge” .
— Nu era deloc bucuros.
— Nu, confirmă Oliver, apărând de după colţul intervalului.
În ochi avea licăriri roşiatice, iar degetele albe ca varul şi le strânsese în pumni.
— Nu, Oliver nu e absolut deloc bucuros. Mie mi-ai spus că ai distrus interviul.
— Te-am minţit, răspunse Kim. Ascultă, gagiule, eu nu lucrez pentru tine. Consiliul mi-a dat o misiune, cu permisiunile necesare şi tot tacâmul. Iar eu mi-o îndeplinesc. În timp ce tu, acum, îmi datorezi un computer nou. Mă gândesc că, poate, mi-ar trebui un laptop.
Părea mult prea calmă. Oliver observă şi el.
— Asta nu era singura înregistrare.
— Trăim în era digitală. E o lume tristă, foarte tristă, de-a dreptul plină de duplicate care pot fi descărcate.
— O să mi le aduci pe toate.
— Hoo, nu, răspunse Kim, şi-şi închise telefonul. Sunt destul de convinsă că n-o să fac asta. Şi mai sunt destul de convinsă că tu va trebui să te împaci cu ideea, fiindcă e vorba despre proiectul favorit al Ameliei. Oricum, nici măcar n-am ajuns chiar atât de departe. Doar nu mi-ai mărturisit că faci colecţie de figurine, sau alte chestii jenante. Las-o baltă.
Îşi privi ceasul ei mare, grosolan, de la încheietură, şi sări în picioare.
— Hopa, a sosit vremea să plec. Am repetiţie peste o jumătate de oră. Şi, ia stai, e valabil şi pentru tine, Mitch. Fără ranchiună, bine?
Oliver nu-i răspunse nicicum. Kim ridică din umeri şi porni spre ieşire.
— Nu-mi place de ea, mărturisi Claire.
— În sfârşit, avem ceva în comun, replică Oliver. Dar dintr-un singur punct de vedere, îi dau dreptate: trebuie să merg la repetiţie.
Suna extrem de... normal. Mai normal decât majoritatea lucrurilor spuse de Oliver. Claire simţi cum o parte din încordare i se risipeşte.
— Şi, cum merge? Chestia cu piesa?
— Habar n-am. Eu n-am mai jucat în vreo piesă de o sută de ani, iar ideea că Eve şi Kim ar fi personajele principale feminine nu e de natură să mă umple de încredere. Remarca lui mustea de sarcasm, şi Claire avu o uşoară tresărire.
— O sută de ani... Şi care-a fost ultimul rol pe care l-ai jucat?
— Hamlet.
Normal.
† † †

Cum s-o fi desfăşurat repetiţia, Claire n-avea de unde să ştie: se îndreptă spre Common Grounds, unde stabilise întâlnirea cu (pfui!) Monica. Bine măcar că era o întâlnit profitabilă.
— Banii înainte, zise, în timp ce se strecura pe scaun, faţă în faţă cu sora preferată — şi unică — a primarului.
Monica îşi făcuse ceva drăguţ la păr, care-i încadra acum faţa în onduleuri bogate. Măcar de data asta, era singură: nici urmă de Gina şi de Jennifer, nici măcar în chip de aducătoare de cafele.
Monica îi aruncă o privire duşmănoasă, dar se scotoci prin rucsacul ei de firmă, îşi scoase din el portofelul de firmă, şi numără cincizeci de dolari, pe care-i împinse peste masă.
— Ai face bine să-i meriţi, zise. Detest de-a binele materia asta.
— Atunci, renunţă la ea.
— Nu pot. E materie de bază pentru specializarea mea.
— Care ar fi?
— Comerţul.
Ca să vezi.
— Aşadar, de unde vrei să începi? Ce-ţi dă cele nu multe bătăi de cap?
— Profesorul, din moment ce ne tot dă testele alea fulger, iar eu le pic în serie, zise Monica, vârând din nou mâna în rucsac şi azvârlindu-i trei teste capsate şi adnotate cu verde: profesorul probabil citise pe undeva că roşul îi enervează pe studenţi, sau cine ştie ce altceva; totuşi, Claire fu de părere că, având atât de multe corecturi, culoarea cu care fuseseră făcute reprezenta cea mai neînsemnată dintre problemele Monicăi.
— Uau, zise, frunzărind foile. Prin urmare, tu chiar eşti tufă la economie.
— Nu ţi-am plătit cincizeci de dolari ca să te ascult cum afirmi ceea ce e evident, îi atrase atenţia Monica. Aşa că, mda. Sunt tufă, nici nu vreau să învăţ, dar am nevoie. Aşa că dă-mi odată ce-mi trebuie pentru o notă de trecere, în valoare de cincizeci de dolari.
— Păi... economia este, în realitate, teoria jocurilor, numai că e cu bani.
Monica nu făcu decât s-o fixeze cu privirea.
— Asta ar fi varianta simplă.
— Dă-mi banii înapoi.
De fapt, Claire avea nevoie de ei... în fine, avea nevoie s-o oblige pe Monica s-o plătească, mai bine zis, aşa că inventă vreo câteva explicaţii atractive, îi arătă Monicăi cum dă memoreze formulele şi când să le întrebuinţeze... şi până să termine, deja se strânseseră pe puţin zece alţi clienţi, aplecându-se să audă mai bine şi, în diverse momente, să ia notiţe. Era ceva plăcut, numai că Monica le tot cerea câte cinci dolari de fiecare, ceea ce însemna că se alegea cu o lecţie pe gratis.
Totuşi, nu se dovedi o după-amiază rea. Claire termină, simţindu-se un pic mai mulţumită; când învăţa pe cineva — chiar şi pe Monica — întotdeauna se simţea mai bine.
Se simţi mult mai bine văzându-l pe Shane, care veni s-o conducă până acasă.
— Salut, o întâmpină el, când ajunse în dreptul lui. Ai avut o zi bună?
Stătu să se gândească mai bine la ce anume să-i răspundă şi, până la urmă, zise:
— N-a fost rea.
În definitiv, până acum nu fusese nimeni omorât. Ceea ce, în Morganville, probabil că însemna o zi bună.
— Monica m-a plătit cu cincizeci de dolari pentru meditaţie particulară, îi mărturisi ea.
Shane ridică braţul, şi ea sări să bată palma cu el, fără să-şi încetinească mersul.
— Dar tu? îl întrebă, la rândul ei.
— Multă carne. Am tăiat-o cu un cuţit mare, ascuţit. Extrem de masculin.
— Sunt impresionată.
— Normal că eşti. Aşadar, e sărbătoarea noastră...
— Ba nu e!
— Păi, eu asta i-am spus lui Kim, după care ţi-am promis că te duc la un restaurant drăguţ.
— Cu feţe de masă, îl aprobă Claire. Asta cu feţele de masă mi-o aduc aminte în mod special.
— Principalul e că te scot în oraş. Bine?
— Nu prea cred. Faţa abia începe să mi se vindece. Am vânătăi pe tot gâtul. Ultimul lucru pe care mi l-aş dori ar fi să merg într-un restaurant drăguţ şi toată lumea să se holbeze la noi, întrebându-se dacă mă baţi. Nu mi-ar mai prii deloc mâncarea.
— Gândeşti prea mult.
— Probabil, acceptă ea, luându-l de mână.
— Bine, atunci. Ce-ai zice despre un sandvici, servit pe un şerveţel drăguţ, curat, în camera mea?
— Cât eşti de romantic!
— Am zis, în camera mea.
Erau cam la două străzi de Common Grounds — cam pe la jumătatea drumului spre casă — când lămpile iluminatului stradal se stinseră, una după alta, începând din urma lor şi depăşindu-i în viteză. Încă nu era întuneric de-a binelea, dar se lăsa cu repeziciune, ultimele urme de roşeaţă ale soarelui topindu-se la orizont.
— Claire? zise Shane, privind în jur; ea făcu la fel, simţindu-şi instinctele pregătite să urle un avertisment.
— Ceva e în neregulă, zise ea. E ceva pe-aici.
O siluetă sângerie apăru din întuneric şi se îndreptă, nesigură, în direcţia lor; Shane o împinse pe Claire în spatele lui. Era un vampir: ochii roşii, colţii scoşi, sânge împroşcat pe chipul şi mâinile palide.
Claire îl cunoştea, după cum îşi dădu seama când trecu secunda de adrenalină pură şi de şoc. Purta aceleaşi straie zdrenţuite şi unsuroase ca ultima oară când îl văzuse: era Morley, vampirul din cimitir, cel care încercase s-o prindă în capcană pe Amelie.
O recunoscu şi el pe Claire şi icni:
— Frumoasă domniţă, spune-i suzeranei tale... spune-i că...
Se avântă spre Claire, dar se dezechilibră, iar Shane îl blocă fără probleme. Morley se pomeni trântit pe caldarâm, rostogolindu-se ca o minge.
Înfricoşat.
— E OK, zise Claire, prinzându-l de braţ pe Shane. Apoi, se ghemui precaută lângă corpul pătat de sânge al lui Morley.
— Domnule Morley? întrebă ea. Ce s-a întâmplat?
— Tâlhari, răspunse el, în şoaptă. Persecutori. Diavoli. Ceva anume îl făcu să tresară: ascultă pentru o clipă, după care se rostogoli, dureros, punându-se pe picioare. Claire făcu un salt înapoi, pentru orice eventualitate, însă Morley nici măcar n-o privi.
— Uite-i că vin. Fugi!
Într-adevăr, venea cineva, era clar. Morley se îndepărtă cu paşi împleticiţi, deplasându-se cu doar o mică parte din viteza vampirilor, iar Claire auzi sunetul îndepărtat al paşilor alergând, a vocilor strigându-se între ele, şi al chiuiturilor înfierbântate.
După alte câteva secunde, îi văzu: erau şase tineri, cel mai mulţi nefiind mai mari ca vârstă decât Shane. Doi dintre ei aveau geci cu emblema de la TPU. Cu toţii erau beţi, înrăiţi şi căutând harţă, şi cu toţii erau înarmaţi: bâte de baseball, leviere, ţepuşe. Încetiniră când îi zăriră pe Claire şi Shane, şi-şi schimbară traseul, îndreptându-se spre ei.
— Hei! zbieră unul dintre ei. N-aţi văzut un boşorog fugind pe-aici?
— De ce? Ţi-a furat poşeta? ripostă Shane.
Claire îi înfipse unghiile în braţ, în semn de avertisment, însă el nu-i acordă atenţie.
— Ce Dumnezeu, continuă, sunteţi tâmpiţi, ce credeţi faceţi?
— Curăţenie pe străzi, îi răspunse altul, învârtindu-şi a de parcă ar fi şi ştiut cum s-o folosească. Trebuie să se ocupe cineva şi de asta. Poliţiştii nu vor.
— Am auzit că unul a omorât o fetiţă, zise cel dintâi; din câte putea să-şi dea seama Claire, era cel mai puţin beat, dar, în acelaşi timp, poate şi cel mai înrăit.
Nu-i plăcea deloc felul în care-l privea tipul pe Shane, şi nici pe ea.
— A secat-o de sânge, continuă bătăuşul, chiar pe terenul pentru joacă. Iar asta n-o lăsăm să treacă aşa, prietene, trebuie să plătească.
— Ai vreo dovadă?
— Fac ceva pe dovezile tale. Monştrii ăştia umblă şi omoară pe-aici de o sută de ani. Dacă-i prindem, le dăm o lecţie pe care n-or s-o mai uite vreodată.
Izbucni în râs, îşi vârî mâna în buzunar şi scoase ceva acolo. Aruncă la picioarele lui Shane ceea ce scosese.
La început, Claire nu putu să-şi dea seama ce anume e obiectele acelea împrăştiate; pe urmă, însă, ştiu.
Erau dinţi: colţi de vampir, smulşi din rădăcină.
— Eşti invitatul meu, prietene, îi zise Shane. Pe-acolo a luat-o.
Făcu semn cu capul spre o cu totul altă direcţie faţă cea în care fugise Morley.
— Continuaţi să faceţi treabă bună, le ură el.
— Tu eşti Collins, aşa-i? Taică-tău a fost un tip al naiba de straşnic. Ne-a ţinut partea.
Tatăl lui Shane fusese un ticălos samavolnic, căruia nu-i păsa de nimeni, din câte-şi putuse da seama Claire, mod sigur, de Shane nu-i păsase. Ideea că Frank Collins era pe cale să devină eroul clandestin al Morganville-ului îi provocă lui Claire o senzaţie de vomă.
— Mersi, rosti Shane.
Tonul îi era neutru, şi foarte stăpânit.
— Acum, o să-mi duc fata acasă.
— Pe ea? E de-a lor. De-a lu’ Renfield . Lucrează pentru vampiri.
— Nu-i cu nimic mai bună decât vampirii, se amestecă un altul.
— Am auzit că a lucrat pentru Bishop, zise al treilea care ţinea pe umăr un levier. Că-i transmitea ordinele de condamnare la moarte. Cum făceau colaboraţioniştii ăia, ai naziştilor.
— Ai auzit greşit, îl contrazise Shane. E fata mea. Şi acum, valea!
— S-o auzim chiar de la ea, ceru şeful haitei, privind-o drept în ochi pe Claire. Lucrezi pentru vampiri?
Shane îi aruncă o privire rapidă, de prevenire. Claire trase aer adânc în piept şi răspunse:
— Categoric.
— Of, fir-ar a naibii, răsuflă Shane. Bine, atunci. Fugi.
O luară la sănătoasa, prinzând mica bandă pe picior greşit: alcoolul le încetinea reflexele, îşi zise Claire, în sinea ei. În plus, izbucni şi o ceartă, cu privire la prăzile pe care ai trebui să le vâneze: oameni, sau vampiri. Shane o apucă de mână şi o trase după el, alergând ca şi cum de asta ar fi depins rămânerea lor în viaţă. Becurile de pe stradă erau stinse toate, şi Claire avea probleme cu zărirea bordurilor şi a crăpăturilor din pavaj, în slaba lumină a stelelor.
Aproape că ajunseră la următoarea stradă, când auziră un urlet în urma lor. Haita pornise în urmărire.
— Haide, icni Shane, trăgând-o şi mai tare.
Lui Claire îi venea greu: ea era şoarece de bibliotecă, nu de câmp. Şi, în plus, avea picioarele cu vreo cincisprezece centimetri mai scurte decât ale lui.
— Haide, Claire! insistă el. Nu încetini!
Plămânii deja îi luaseră foc. Trebuie să fac mai multe exerciţii fizice, se gândi, înnebunită. Notă pentru mine însămi: să exersez sprinturile.
Ceva o lovi în spinare, şi Claire îşi pierdu echilibrul, izbindu-se cu putere de caldarâm. Shane scoase un urlet, se opri şi se întoarse s-o apere. În câteva secunde, haita tăbăra deja pe ei, şi Claire îl văzu pe Shane smulgând o bâtă din mâinile unui atacator şi întrebuinţând-o ca să-i zboare levierul altuia.
O umbră se profilă deasupra ei, şi-şi ridică privirea: văzu un tip care părea să aibă vreo trei metri înălţime, ridicându-şi o bâtă deasupra capului şi ţintind drept spre al ei.
Claire îşi strecură mâinile pe după genunchii lui şi smuci cu putere. Tipul urlă, luat prin surprindere, în clipa în care picioarele i se îndoiră sub el, şi se prăbuşi pe spate. Bâta izbi caldarâmul, zăngănind, şi Claire o culese de jos în timp ce se ridica. Shane îşi rotea propria bâtă cu mare precizie, făcând să zboare armele atacatorilor şi, poate frângând câte un braţ, două, la nevoie. Tot ce trebuia ea să facă era să stea pe loc, şi să arboreze o înfăţişare ameninţătoare.
În câteva secunde, se isprăvi totul. Întorsătura era defavorabilă pentru haită, şi cam toţi se săturaseră. Claire rămase pe poziţie, tremurând, dar cu bâta încă în poziţia de aşteptare, când cel din urmă dintre atacatori se ridică anevoie de pe caldarâm şi se îndepărtă, nesigur pe picioare.
Shane îşi lăsă bâta să cadă şi-o prinse de amândoi umerii.
— Claire? Uită-te la mine. Ai păţit ceva? Te-a lovit vreunul?
— Nu, îi răspunse.
Tremura toată, şi avea ceva julituri pe palme şi pe genunchi ca urmare a căzăturii, însă asta era tot.
— Dumnezeule, zise. Voiau să ne omoare. Un grup de oameni voia să ne omoare. Din cauza mea.
— N-avea importanţă, îi zise Shane, sărutând-o pe frunte cu buzele lui înfierbântate. Erau porniţi să se ia de mi oricine le-ar fi ieşit în cale. Chestia cu vampirii nu era decât un pretext. Doamne, Claire! Bună treabă!
N-am făcut decât să ţin bâta în mâini.
Dar ai ţinut-o ca şi cum aveai de gând s-o foloseşti, spuse Shane.
O cuprinse pe după umeri cu un braţ, în timp ce culese ambele bâte cu celălalt. Şi le azvârli pe umărul stâng, apoi zise:
— Hai să mergem acasă.

† † †

Când ajunseră acasă, după ce primiră câte o muştruluială zdravănă din partea lui Michael, apoi a lui Eve, se văzură nevoiţi să răspundă în faţa Fondatoarei. N-aveau de ales: Claire era întru totul dispusă să dea un telefon scurt la poliţie şi să lase ca informaţia să parcurgă toate canalele fireşti, însă Michael se gândi că Amelie ar putea vrea să mai pună câteva întrebări.
Probabil că avu dreptate, fiindcă de îndată ce închise telefonul, un val de senzaţii străbătu casa: ca o rafală de vânt, numai că una senzorială. Claire simţi chiar cum se dau brusc în lături zăvoarele cu care ferecase portalurile, şi cum se redeschid căile de legătură.
Amelie sosea în persoană.
Şi Michael simţi acelaşi lucru: el şi Claire păreau să aibă o legătură mai intensă cu casa decât Shane şi Eve, în general.
— Rapid a mai fost totul, comentă el. Cred că ar fi cazul să mergem sus.
— Sus, unde? întrebă Shane, încruntându-se.
— La Amelie, îi răspunse Claire, oftând. Şi eu sperasem la o baie fierbinte.
Aşa că toţi patru, din spirit de solidaritate, urcară, târşâindu-şi picioarele, spre camera secretă.
Lămpile Tiffany — minus acel lampadar cu picior, trecut la pierderi — ardeau, umplând pereţii de culoare şi lumină, însă cumva nimic din toate acestea n-o atingea pe Amelie, care arăta palidă ca marmura, şi tot la fel de dură. Era îmbrăcată într-un alb imaculat, rece, iar buzele îi păreau aproape albastre. Ochii i se vedeau mai degrabă arginti decât cenuşii, dar asta poate că se datora luciului metalic al bluzei pe care o purta pe sub sacoul mulat pe corp.
Claire se miră că-şi dăduse atâta osteneală cu o astfel de vestimentaţie meticuloasă, din moment ce Amelie părea să iasă destul de rar din casă, în ultima vreme; presupuse că, datorită educaţiei regale, din trecutul îndepărtat căpătase un obicei de care nu se putea dezbăra.
Amelie primi veştile despre bandele care-i ciomăgeau vampirii fără să se arate cine ştie ce şocată, avu impresia Claire; stătu acolo, cu răceală şi calm, cu mâinile împreunate, ascultând păţania lui Shane şi Claire fără vreo schimbare a expresiei. Totuşi, apăru ceva pe faţa ei atunci când Claire descrise mâna de colţi smulşi de la vampiri, văzută la atacatori, însă ce anume să fi fost, Claire nu reuşi să ghicească. Dezgust, poate, sau suferinţă.
— Asta este tot? întrebă, în cele din urmă, Amelie.
Vocea îi suna mult prea distantă.
— Ce s-a întâmplat cu Morley, aţi văzut încotro s-a dus.
— Nu ştim, mărturisi Claire. Părea... rănit. Grav rănit, poate.
— Mi-era teamă de aşa ceva, zise Amelie, şi se ridică, începând să patruleze prin încăpere.
— Teamă de ce? se interesă Michael, care stătea sprijinit de perete, cu braţele încrucişate şi o înfăţişare extrem de sobră. De pierderea controlului?
Amelie se opri, încruntându-se spre lampadarul rupt şi plimbându-şi degetele pale peste ruptura netedă a metalului.
— Teamă că oamenii ar putea să-şi piardă frica de represalii, dacă le ofer prea multă îngăduinţă, răspunse ea. Regulile din Morganville au existat cu un motiv. Erau menite să-i apere pe puţinii puternici de mult mai numeroşii fragili. Chiar şi un uriaş poate fi nimicit de înţepăturile insectelor, dacă sunt destul de multe.
— Nu asta au avut ca efect regulile voastre, interveni Shane. Ele n-au făcut decât ca vampirilor să le fie mai uşor să ne omoare, fără ca oamenilor să le fie permisă riposta.
Amelie îi aruncă o privire îngheţată, dar nu avu vreo altă reacţie.
— Am mai primit rapoarte despre alte incidente, mai puţin grave decât acesta. Se pare că bandele acestea de bătăuşi devin tot mai îndrăzneţe, şi trebuie să li se pună capăt.
— Spuneau ceva, cum că Morley ar fi ucis un copil, zise Shane. Se ştie ceva despre asta?
— Mă îndoiesc, îi răspunse Amelie, susţinându-i privirea timp de câteva secunde, după care-şi continuă plimbarea. Nu am primit rapoarte despre vreo molestare a unui copil. După cum ştiţi, aceasta contravine categoric tuturor legilor noastre, atât omeneşti, cât şi vampirice. Nu pot afirma că nu se întâmplă niciodată, dar se cunosc astfel de cazuri şi în societatea omenească. Aşa este?
— Poate, dar de ce i-au pus-o în spinare lui Morley?
Amelie ridică din umeri.
— Morley este o ţintă facilă, la fel ca toţi vampirii care aleg să nu-şi declare credinţa. Sunt puternici prin ei înşişi, însă vulnerabili. Morley a dus o existenţă aspră şi singuratică pentru o bună bucată de vreme. Nu mă surprinde faptul că oamenii îşi îndreaptă răzbunarea spre cei mai lesne de hăituit. În alte oraşe, îi ţintesc pe cei fără adăpost, de asemenea, am dreptate?
— N-aveţi de gând să luaţi vreo măsură? întrebă Claire.
— Există legi. Presupun că ele vor fi puse în aplicare. Până când bătăuşii aceştia vor fi capturaţi şi pedepsiţi, îi voi preveni pe toţi vampirii să fie precauţi.
Amelie îşi destinse chipul într-un zâmbet lent.
— Şi le voi acorda libertatea de acţiune în situaţii de legitimă apărare, desigur. Astfel, se va ajunge repede la o încetare a situaţiei conflictuale.
Claire nu prea era convinsă că va fi aşa. Mai întâi, Morley şi vampirii lui fuseseră destul de impertinenţi faţă Amelie, după care Oliver dăduse impresia că e gata să se desprindă de tabăra ei şi să se proclame pretendent la tron. Acum, apăruseră şi oameni care bântuiau şi căutau gâlceavă. În timp ce Amelie părea, pur şi simplu... ruptă realitate.
Avea impresia că, oricât ar fi încercat ei să păstreze unitatea în Morganville, totul se dezmembra în jurul lor.
— Consider că am auzit destule, zise Amelie. Puteţi să plecaţi. Toţi.
În schimb, ea îşi continuă patrularea, semn că n-avea gând să plece. Claire mai rămase în urmă, urmărind-o privirea, în timp ce prietenii ei coborau treptele, iar în cele din urmă, o întrebă:
— Vă simţiţi bine?
Amelie se opri din mers, dar fără s-o privească.
— Desigur, îi răspunse. Sunt... tulburată, dar altfel, mă simt foarte bine. De ce mă întrebi?
Din cauză că ai vrut să te sinucizi acum două nopţii, îi veni lui Claire să replice, dar, cumva, nu i se păru o continuare prea inteligentă a discuţiei.
— Doar că... dacă aveţi nevoie de ceva...
De data aceasta, Amelie o privi, şi în expresia feţei sale apăru ceva cald şi aproape omenesc.
— Îţi mulţumesc.
După care iarna se aşternu din nou peste faţa Ameliei făcând-o să redevină rigidă şi rece.
— Tu nu poţi să faci nimic, Claire. Nimeni dintre voi nu are ce să facă. Şi acum, du-te.
Cea din urmă frază nu sună ca o rugăminte, şi Claire interpretă ca pe un ordin. Shane o aştepta la picioarele scării, privind în sus cu un început de încruntare îngrijorată, care dispăru, lăsând locul uşurării, când o văzu că vine spre el.
— Să nu faci asta, îi zise el.
— Ce să fac?
— E ceva în neregulă cu ea, în clipa asta. Nu-ţi dai seama? Nu încerca s-o ajuţi. Nu trebuie decât să stai de parte.
— Mda, c-o să se şi poată, zise Claire, lovindu-şi uşor brăţara din aur de la încheietură.
Shane o trase afară din casa scării şi închise uşa secretă după ei. Michael şi Eve coborau deja la parter, mână-n mână.
— Începe să se facă târziu, zise el. Pleci, sau rămâi?
— Trebuie neapărat să fie ori una, ori alta? Dar dacă aş rămâne o oră, după care să plec?
— Din partea mea, e bine, răspunse el, luând-o de mână. Am o surpriză pentru tine.
Surpriza consta în faptul că-şi făcuse curat prin cameră,
Nu numai că adunase la întâmplare vreo câteva lucruri, ci chiar făcuse curat: toate puse la locurile lor, patul făcut, totul. Dar dacă...
— Ia spune, ce i-ai oferit la schimb lui Eve?
Shane arboră o expresie ofensată şi mult prea nevinovată.
— Ce vrei să spui?
— Hai, mă laşi! Fără discuţie că ai făcut un târg cu Eve, ca să-ţi facă ordine prin cameră în locul tău.
Shane oftă.
— Avea nevoie de bani pentru ceva, aşa că, da. Dar e bine, nu? Nu eşti impresionată că m-am gândit la asta?
Claire îşi stăpâni râsul.
— Da, sunt impresionată că un băiat s-a gândit să cheltuiască bani ca să aibă camera curată.
— Merită, atât timp cât eşti impresionată, concluzionă Shane, trântindu-se pe pat, în aşa fel încât să-i lase loc şi ei, iar Claire i se ghemui alături, în arcul de cerc descris de braţul lui.
Îşi rezemă capul pe pieptul lui, ascultându-i bătăile viguroase şi regulate ale inimii. Oare lui Eve i-o lipsi senzaţia asta? se întrebă ea deodată. Oare mai uită, după care...
— Hei, zise Shane, începând s-o gâdile.
Claire se zvârcoli.
— Aici nu se gândeşte, îi atrase el atenţia. Aici este zona negândirii.
— Nu pot să mă abţin.
— Atunci, bănuiesc că trebuie să te distrag.
Ea tocmai se pregătea să spună Da, chiar te rog, însă el deja începuse s-o sărute, iar mâinile lui mari îi alunecau spre mijloc, şi tot ce-i mai trecu prin minte lui Claire fu un da, pe măsură ce sângele îi curgea tot mai repede, mai fierbinte şi mai năvalnic prin vene.
Trecură mai degrabă vreo două ore până ca ea să îndure măcar gândul la plecarea spre casă. Ispita de a rămâne acolo, pentru totdeauna, ghemuită în braţele lui Shane, era aproape irezistibilă, însă Claire ştia că trebuia să-şi respecte promisiunile.
Şi Shane ştia, la rândul lui, acest lucru, aşa că-i înlătură cu blândeţe părul căzut peste faţă, oftă şi-o sărută pe frunte.
— Trebuie să pleci, îi zise. Altfel, ne trezim cu părinţii tăi, înarmaţi cu furci şi torţe.
— Îmi pare rău.
— Hei, şi mie. Mă duc să iau cheile.
Se prelinse jos din pat, şi Claire privi cum îi luceşte pielea, în timp ce-şi ia tricoul şi-l îmbracă. Abia se abţinu să nu întindă mâna şi să i-l scoată la loc.
— Iar tu chiar ar fi cazul să te îmbraci, fiindcă dacă mă mai priveşti aşa, nu mai plecăm nicăieri.
Claire îşi recuperă pantalonii şi tricoul, şi le îmbrăcă, dar între timp îşi zări imaginea reflectată în oglindă: pentru prima oară, în camera lui Shane, nu mai era împiedicată de mormane alandala de lucruri. Arăta... altfel. Matură. Îmbujorată, şi fericită, şi plină de viaţă, şi nu semăna absolut deloc a tocilară.
El mă face să fiu mai bună, îşi zise în gând, dar fără să se exprime şi cu voce tare, fiindcă se temea că lui i se va părea ciudat.
Shane împrumută maşina lui Eve ca s-o ducă înapoi acasă la părinţii ei — acasă la ea? — şi, cam pe la miezul nopţii, era la fereastra propriei camere, privind cum maşina berlină neagră demarează de lângă trotuar şi se îndepărtează, accelerând prin noapte.
Mama ei bătu la uşă. Claire putea să-şi deosebească părinţii după felul în care ciocăneau.
— Intră!
Văzând că mama ei nu spune nimic, Claire se întoarse s-o privească. Arăta obosită, şi îngrijorată, şi Claire chiar se întrebă dacă dormea suficient. Probabil că nu.
— Am vrut doar să-ţi spun că ţi-am lăsat o farfurie în frigider, dacă ţi-e foame, o anunţă mama ei. Ai avut o zi bună?
Claire nu avea habar cum ar putea să-i răspundă, astfel încât să nu pară total dementă, aşa că până la urmă se hotărî în favoarea unui: „A fost OK.” Spera că eşarfa cu care-şi înfăşurase gâtul îi acoperea complet vânătăile, care începeau să capete bogatele culori ale apusului de soare.
Mama îşi dădu seama că era un non-răspuns, însă făcu doar un semn de încuviinţare.
— Atât timp cât eşti nevătămată...
Numai că nu se referea atât la vampiri, cât la Shane. Claire îşi dădu ochii peste cap.
— Mami!
— Vorbesc serios.
— Ştiu.
— Atunci, încetează să mă priveşti de parcă aş fi o tâmpită. Îmi fac griji ca nu cumva să păţeşti ceva. Nu mă îndoiesc că Shane îţi vrea binele, numai că eşti atât de...
Mama îşi căută cuvântul potrivit, dar până la urmă alese pe cel mai la îndemână.
— Atât de tânără.
— Dar nu atât de tânără pe cât eram când am început conversaţia asta.
— Claire!
Scuză-mă, zise ea, căscând. Sunt obosită.
— Mama o îmbrăţişă, o sărută pe obraz şi-i zise:
— Atunci, odihneşte-te. O să te las să dormi.