VDMxxxStingerea3

Lui Claire îi plăceau mult cursurile. A, nu predările în sine, de fapt: profesorii erau, de regulă, nu tocmai atrăgători ca persoane. Ci cunoştinţele. Erau toate acolo, la îndemână, cât de multe erai în stare să acumulezi şi să ţi le însuşeşti; la unele materii, chiar mai multe decât ţi-ai fi dorit vreodată.
Cum era cazul cursului de literatură engleză, pe care nici acum nu ştia de ce trebuie să-l frecventeze, şi de ce era programat ultimul în orarul zilei. Doar nu se putea aştepta ca surorile Brontë să-i schimbe ceva din viaţa ei de zi: corect? Nu ca matematica, aflată în spatele tuturor lucrul lor, de la gătit până la construcţii, sau la călătoriile spre lună. Nu, materiile ştiinţifice erau, categoric, mai atrăgătoare.
Cel puţin, până astăzi, când atenţia îi fu atrasă pentru moment de tema de clasă.

Cei care descifrează simbolistica o fac pe propriul risc. Privitorul, şi nu viaţa, este cel pe care-l oglindeşte arta, în realitate. Diversitatea opiniilor legate de o operă de artă demonstrează că lucrarea este inedită, complexă şi vie. Când criticii sunt în dezacord, artistul este în armonie cu el însuşi. Putem ierta un om pentru faptul că a creat ceva util, atât timp cât el nu-şi admiră creaţia. Singura scuză pentru crearea a ceva inutil este că lumea îl admiră din plin. Toată arta este cu desăvârşire inutilă.

Era extrem de ciudat să citeşti cuvintele acestea ale lui Oscar Wilde, de la începutul romanului Portretul lui Dorian Gray, şi să te gândeşti la ele în lectura lui Myrnin, fiindcă, în mod straniu, semănau cu genul de explicaţii pe care le-ar fi dat el. Ceea ce-i provocă lui Claire o uşoară descumpănire, gândindu-se dacă Myrnin l-o fi cunoscut vreodată pe Oscar Wilde, care, din câte se pare, fusese un veritabil petrecăreţ. Ea niciodată nu se gândise prea mult vieţile vampirilor, însă acum realitatea i se dezvăluia, şi era una stranie.
Pentru Myrnin — ca şi pentru Oliver, sau pentru Amelie, sau pentru majoritatea vampirilor pe care-i cunoscuse ea — istoria nu însemna doar lucruri înscrise într-o carte, sau uneori prinse într-o veche şi rigidă fotografie.
Pentru ei, istoria se întâmpla, zi după zi. Oscar Wilde se întâmplase cu destule zile în urmă.
Putea să pună pariu că Myrnin îl cunoscuse. Poate chiar împrumutase de la el vreo pălărie, sau altceva.
Gândul acesta îi distrase atenţia într-atât, încât la început nici nu-şi auzi telefonul sunând; dăduse soneria la minim, aşa că profesorul care se plimba pe piedestalul amfiteatrului nu observase nimic deosebit. Cei din jurul ei, totuşi, îl auziseră, aşa că le zâmbi în chip de scuză, trecu telefonul pe silenţios şi citi numele de pe micuţul ecran. Era Eve. Claire îi răspunse printr-un SMS: LO, adică la oră. Era limbajul lor codificat standard. Eve îi trimise mesajul: MF CG CDRP MD.
Adică, mişcă-ţi fundul la Common Grounds cât de repede poţi, mamă, Doamne.
911?
Nu.
Shane?
Nu.
Zi!
Nu!
Claire zâmbi, închise clapeta telefonului şi se concentră din nou asupra profesorului, care nu remarcase absolut nimic. Ultimele zece minute ale orei dădură impresia că nu se mai sfârşesc, însă ea tot se strădui să fie foarte atentă. Dacă avea într-adevăr de gând să-l întrebe pe Myrnin despre Oscar Wilde, atunci ar putea să-i fie de folos ceva cunoştinţe despre individ. În afară de faptul că era cinic sau, mai mult sau mai puţin, homosexual.
După ore, Claire traversă în pas alergător curtea interioară a campusului, călcând pe iarbă, apoi ieşi pe poartă. Era încă în toiul după-amiezii, aşa că mai avea o grămadă de timp până la apusul soarelui. Iar asta era bine, pentru că e plăcut să stai la aer curat înainte să devină, aşa cum îi plăcea lui Eve să spună, PÎCST: prea încins ca să trăieşti, aşa cum se întâmpla cam din iunie până în octombrie. Nu-i trebui mult ca să parcurgă drumul spre Common Grounds. Avu grijă să-şi ţină capul în jos, în cea mai mare parte a timpului ascunzându-şi faţa cu cozorocul şepcii, ca nu cumva s-o vadă cei pe lângă care trecea şi să se holbeze la ea oripilaţi.
Abia când ajunse la Common Grounds îi veni în minte că localul putea să fie foarte aglomerat, şi că multă lume se va holba la ea, pe bune.
Minunat. Ei bine, n-avea ce să facă.
Claire inspiră adânc, deschise uşa şi intră. Interiorul i se păru slab luminat după strălucirea soarelui, aşa că fu nevoită să clipească până-şi adaptă vederea, după care îşi roti privirea prin încăpere. Era, într-adevăr, ticsită: poate să fi fost vreo patruzeci de persoane, îngrămădite în jurul micilor măsuţe ale cafenelei, bând moca şi latte şi doze de espresso. Studenţi, la ora aceea. Clientela se schimba după lăsarea întunericului.
Toţi cei pe lângă care trecu se holbară la ea. Claire încercă să-şi închipuie că asta se datora înfăţişării ei incredibil de atrăgătoare, însă era un salt al imaginaţiei de care chiar nu se simţea capabilă, iar acum arsurile de pe faţă arătau încă şi mai rău, fiindcă pielea se şi înroşise, pe deasupra, aoleu!
Eve stătea tocmai în fundul sălii, înghesuită într-un colţ şi apărând eroic scaunul liber de vizavi de ea, cu priviri tăioase şi o atentă desfăşurare de cuvinte grele.
Pe chip i se aşternu o expresie de uşurare când Claire se lăsă să cadă pe scaun, îşi rezemă rucsacul greu de piciorul mesei şi zise:
— Am mare nevoie de cafea.
Eve îi examină faţa timp de câteva lungi secunde, apoi răspunse:
— Şi văd bine de ce. Hei! O moca! strigă, pocnind din degete.
Pocnise din degete spre Oliver, care stătea în spate tejghelei şi turna dozele de espresso. Îşi ridică spre ea privire dispreţuitor-indiferentă.
— Hei, repetă el, cu un sarcasm veninos. Eu nu sunt chelneriţa ta.
— Pe bune? Pentru că dăm şpagă, dacă vrei să ştii. Şi ţi-ar sta tare bine cu un şorţ plisat.
Oliver ieşi de după bar, trântind uşiţa batantă, şi veni lângă masa lor, oferindu-le întreaga onoare a prezenţei sale. Care, ca să folosim o exprimare mai blândă, era intimidantă.
— Ce vrei, Eve?
— Păi, aş vrea un meniu special, cu tine azvârlit afară din Morganville, cu garnitură de condamnare la moarte dar deocamdată mă mulţumesc cu o moca, pentru prietena mea, zise Eve, bătând darabana cu unghiile ei de un purpuriu metalic în porţelanul ceştii, fără să-şi abată privirea din ochii pârjolitori ai lui Oliver. Ce-o să faci, Oliver? îl sfidă ea. O să-mi interzici pe viaţă accesul în porcăria ta de cafenea?
— Analizez posibilitatea, răspunse el, însă agresivitatea i se mai risipi, lăsând locul curiozităţii. De ce mă provoci, Eve?
— De ce nu? Doar nu suntem tocmai cei mai buni prieteni, ripostă Eve. Şi, în plus, eşti un ticălos.
Oliver zâmbi, însă zâmbetul lui nu era unul plăcut.
— Şi cu ce te-am mai ofensat în ultima vreme?
— Aveai de gând să ne-o tragi de-a binelea aseară, este? Zâmbetul dispăru de pe faţa lui Oliver.
— Am venit când m-a chemat Amelie. Ca de fiecare dată.
— Până când n-o să mai vii, nu? Mai devreme sau mai târziu, ea o să sune clopoţelul, dar credinciosul ei slujitor Ollie n-o să mai apară ca să-i salveze pielea. Ăsta ar fi planul. Ucidere prin absenţă, şi nici măcar nu-ţi mai murdăreşti mâinile.
— Şi cam de ce ar fi treaba ta, în definitiv? replică Oliver, ai cărui ochi erau acum întunecaţi, foarte întunecaţi, plini de taine pe care Claire nu era convinsă că ar vrea să le cunoască.
— Nu e. Dar, pur şi simplu, nu-mi place de tine, zise Eve, ciocănind din nou cu ghearele în ceaşcă. Moca?
Oliver privi chipul plin de băşici al lui Claire şi zise, fără cine ştie ce compasiune:
— Eşti cam desfigurată.
— Ştiu.
— Într-o săptămână ar trebui să-ţi treacă, aprecie el, ceea ce lui Claire i se păru, ciudat lucru, oarecum reconfortant prin minimalizarea problemelor ei. Foarte bine, o moca, adăugă Oliver, însă nu plecă de lângă masă.
Eve făcu ochii mari, părând iritată.
— Ce mai e? întrebă ea.
— Obiceiul e să plăteşti ceea ce comanzi.
— Hai, mă laşi...
— Patru cincizeci.
Claire scoase o bancnotă de cinci dolari din buzunarul blugilor şi i-o întinse. Oliver plecă.
— De ce faci asta? o întrebă pe Eve, un pic neliniştită.
Fiindcă, stai puţin, era amuzant şi aşa mai departe, să-i râzi în nas lui Oliver, însă în acelaşi timp era şi cam riscant.
— Pentru că l-au distribuit în rolul lui Mitch, ceea ce înseamnă c-o să trebuiască să mă prefac că-mi place de el. Pfui!
— A, în piesă. Mda. Am, hm, am aruncat şi eu o privire. Pare interesantă, zise Claire, dar cam cu jumătate de gură fiindcă ei, cel puţin, nu i se păruse prea interesantă. Cam multe personaje între două vârste, cu melodramele lor.
— Chiar este interesantă, zise Eve, luminându-se imediat la faţă. Blanche cam e, într-adevăr, simbolul felului în care se împovărează femeile: nu poate, pur şi simplu, să trăiască fără un bărbat. Dacă stau să mă gândesc mai bine la faza asta, cred că distribuirea lui Oliver a fost o idee genială.
— Aşadar... tu joci o femeie care nu poate să trăiască fără bărbaţi?
— E cam mult spus, însă regizorul a vrut să aibă o abordare postmodernistă, aşa că şi-a ales fete goth pentru Blanche şi Stella.
— Fete goth, la plural, repetă Claire. Eu cam crezusem că eşti singura din oraş.
— Nu tocmai.
— Eve? Mi-ai zis că e o urgenţă?
— A..., hm, mda. Aşa am zis. Voiam s-o cunoşti pe... a, uite-o! Kim!
Claire îşi întoarse privirea. O fată tocmai apăruse în uşa cafenelei, nu chiar atât de goth ca Eve, dar destul de mult înaintată pe acest drum, faţă de oricine altcineva din încăpere. Avea părul lung şi negru, vopsit ca tuşul, dar cu şuviţe roz, ca de gumă de mestecat. Machiajul fusese, în cea mai mare parte, făcut cu creionul dermatograf. Vestimentaţia îi era ceva mai puţin scandaloasă, însă ceea ce purta arăta destul de întunecat: pantaloni largi negri, cu multe buzunare, bluză neagră, simplă, o brăţară neagră din piele, având pe ea (normal) simbolul unui vampir.
Din câte se părea, Kim semnase un contract cu o femeie-vampir pe nume Valerie. Claire nu cunoştea prea multe despre Valerie, însă presupuse că era de bine. Dacă nu vorbea nimeni despre ea, însemna că, probabil, Valerie respecta regulile. În general.
— Bună, Eve, zise Kim, strecurându-se pe cel de-al treilea scaun de la măsuţa lor. Cine e victima arsurilor?
Claire se crispă, pur şi simplu neputându-se stăpâni.
— Eu sunt Claire, răspunse, cu un zâmbet forţat. Bună.
— Salut, zise Kim, după care o lăsă baltă pe Claire, ca un iubit necredincios, concentrându-şi atenţia asupra lui Eve. O, Doamne, ai auzit că au ales interpretul lui Stanley? întrebă ea.
— Nu! Cine e? se interesă Eve, aplecându-se în faţă, cu ochii măriţi de curiozitate. Dumnezeule, spune-mi că nu băiatul ăla din liceu.
— Nu. Mai ghiceşte.
— Hm... Habar n-am.
— Radovic.
— Ei, taci! exclamă Eve, bâţâindu-se pe scaunul ei după care o prinse de mâini pe Kim şi scoaseră amândouă un ţipăt sălbatic, ascuţit, de entuziasm.
Claire clipi mărunt când văzu că i se trânteşte în faţă moca. Îşi ridică ochii spre Oliver, care o examina cu o privire rece, distantă. Apoi, vampirul ridică din sprâncene fără să spună nimic, şi se întoarse la treburile lui.
— Cine e Radovic? se interesă ea, din moment ce părea să fie cea mai entuziasmantă veste de la descoperirea canalizării încoace.
Nu reuşea să-şi amintească exact care dintre personaje era Stanley, însă bănui că era vorba despre violatorul care-şi bătea nevasta: unul în legătură cu care nu se simţea deloc înclinată să chiţăie.
— Ţine magazinul de moto, îi explică Eve. Genul de biker solid, ras în cap, muşchi, SMDE.
— SMDE? se miră Claire, lăsându-şi capul într-o parte. A! Să mori după el. Şi, e... ştii tu? mai întrebă, mimând o pereche de colţi, însă ambele fete goth izbucniră în râs.
— Da, pe naiba, exclamă Kim. Rad? E un tip super, şi atât. În felul ăla periculos. Cred că e mult mai de speriat decât oricare din ăia pe care i-am cunoscut.
Prin ăia înţelegea să se refere la vampiri.
— Presupun că nu i-am cunoscut pe aceiaşi, zise Claire. Pentru că... ăia pe care-i ştiu eu? De speriat de-a binelea.
Şi dintr-odată îşi dădu seama că încerca să se arate superioară faţă de Kim, ceea ce reprezenta un gest care nu-i plăcea. Dar, de asemenea, nu-i plăcea că Eve şi Kim erau, deodată, atât de bune prietene, cât timp ea stătea acolo ca un biet cocoloş demn de plâns, lăsată pe dinafară, desfigurată, cu Oliver aducându-i compătimitoarea ceaşcă de moca.
Era o situaţie de-a dreptul tristă.
Kim abia dac-o învrednici cu o privire.
— Mda? zise, dar fără să pară câtuşi de puţin interesată. Hei, E, ai putea să mă duci cu maşina la repetiţie diseară? Te-ar deranja?
— Nţ. Hei, pot să intru la tine şi să văd la ce lucrezi? răspunse Eve, trimiţându-i un zâmbet fugar lui Claire. Kim e un soi de artistă avangardistă, îi explică ea. E super. Îmi plac lucrările ei.
În ochii lui Eve era o strălucire veritabilă, un entuziasm care o făcea pe Claire să se simtă înfrigurată şi puţin iritată. Sunt prietena ta, ar fi vrut să-i spună. Şi eu sunt super, nu? Da, bine, ea nu e genul de artist ciudat care face artă din suluri de hârtie igienică folosită şi oase de pui... şi, ce dacă?
Şi, în definitiv, de ce-ar fi asta o chestie tare?
Eve n-avea cum să-i audă toate aceste argumente mentale. Kim tocmai spunea ceva despre roluri, aşa că amândouă îşi luară exemplarele de text şi începură să răsfoiască paginile, discutând despre teme şi subiecte şi alte lucruri de care, cu toată sinceritatea, lui Claire nu putea să-i pese mai puţin de-atât, fiindcă de-acum era în mod oficial într-o stare de spirit foarte nefavorabilă.
Îşi înghiţi cafeaua cât de repede era omeneşte posibil dat fiind faptul că Oliver o încălzise până la temperatura de suprafaţă a lavei. Se simţea cu adevărat trădată, nu doar din cauză că Eve o atrăsese în îmbulzeala de la Common Grounds, când faţa îi arăta ca un hamburger insuficient preparat, ci şi fiindcă ea stătea acum la taclale cu Kim, ignorând complet prezenţa lui Claire.
Totuşi, când se ridică să plece, Eve îşi ridică privirea spre ea, clipind nedumerită.
— Ce faci, pleci?
— Mda, răspunse Claire, nereuşind să-şi invoce un ton de scuză. Trebuie să ajung acasă.
— A! Îmi pare rău. Eu doar crezusem... crezusem c-o să-ţi facă plăcere s-o cunoşti pe Kim, atât. Pentru că e tipă super.
— Mi-a făcut plăcere să te cunosc, zise Kim.
Dar după ton nu părea chiar atât de sinceră, ci mai degrabă dădea de înţeles că ar prefera s-o vadă pe Claire plecată mai repede, ca să-şi poată continua discuţia cu Eve, ca între cele mai bune prietene.
— Hei, exclamă deodată Kim, dar voi locuiţi în casa aia, împreună cu Michael Glass şi Shane Collins, aşa e? Ce tipi trăsnet!
Lui Claire nu-i făcu plăcere nici măcar faptul că tipa îl remarcase pe Shane, cu atât mai puţin că-i cunoştea şi numele de familie. În schimb, Eve nu se arătă câtuşi de puţin deranjată. Făcu un semn aprobator, cu ochii căscaţi.
— Chiar sunt, nu? Bomboane de băieţi. Ştim!
Claire îşi înhăţă rucsacul.
— Eu chiar trebuie să plec.
— Claire... te simţi bine?
— Perfect, răspunse ea.
O observă pe Kim rânjind spre ea la adăpostul ceştii, şi simţi un imbold teribil de a-i vărsa cafeaua peste ea. Dar n-o făcu.
— Pa? zise Eve, dar pe un ton care-i ieşi ca un soi de întrebare stângace.
Claire nu-i răspunse, ci doar îşi făcu loc pe lângă scaunul lui Kim, fără prea multe menajamente, şi se îndreptă spre uşă. În urma ei, auzi limpede vocea sonoră a lui Kim, întrebând:
— Mamă, dar ce-o fi înţepat-o?
Claire îi aruncă o privire veninoasă peste umăr, şi-l observă pe Oliver, cu ochii pe ea şi o foarte uşoară încruntare încreţindu-i fruntea. Eve arăta îndurerată, evident surprinsă de plecarea ei bruscă. Iar Kim... Kim nici măcar nu-i acorda atenţie. O văzu ridicând doar din umeri într-un gest semnificând de-aia-nu-mai-pot.
Claire ajunse afară şi inspiră adânc aerul uscat, ridicându-şi faţa în bătaia subită, învârtejită, a vântului. Nisipul începu să şuiere pe trotuar, adus de vânt din deşert. Apoi, jalnic de conştientă că se afla într-o dispoziţie lamentabilă, Claire porni spre casă, cu senzaţia că toată lumea, dar absolut toată lumea, o urmăreşte cu privirea.


Patru

Michael cânta la chitară în livingul de acasă când intră Claire, tropăind, în vestibul, îşi trânti rucsacul fără prea multă consideraţie faţă de sentimentele electronice ale laptopului dinăuntru, după care se azvârli cât era de lungă pe divan. Michael se opri la mijlocul acordului, şi-l simţi că o priveşte fix, dar nu-şi întoarse capul spre el. În cele din urmă, el reîncepu să cânte. Muzica se revărsă peste ea, frumoasă şi complicată, şi cum stătea acolo întinsă, concentrându-se numai asupra respiraţiei, Claire simţi cum o parte din groaznica tensiune din interiorul ei începe să se risipească. Tot o zi oribilă era, dar niciodată nu putea să ţină prea multă supărare când cânta Michael.
— Auzi, zise el, fără să-şi ridice privirea de pe coarde, în timp ce încerca un nou şi complicat val de sunete, m-am gândit să trec la chitara electrică. Tu ce părere ai?
— Eve mi-a dat papucii. Cea mai bună prietenă a mea mi-a dat papucii.
Acordurile lui Michael se împleticiră, după care-şi reveniră la curgerea lor lină.
— Hm. Presupun că răspunsul e nu?
— O ştii pe fata aia, Kim? Ai idee cine e?
Michael făcu un semn de încuviinţare, dar fără să spună nimic altceva. Claire îşi simţi pumnii strângându-se şi, conştientă, şi-i desfăcu cu grijă.
— Aşadar, e Kim, e o tipă perfectă şi aşa mai departe. Ooo, şi e artistă. Şi dintr-odată ea şi Eve au totul în comun iar eu nu sunt decât... străina care nu le înţelege glumele.
— Am cunoscut-o pe Kim, zise Michael, pe un ton neutru şi menţinându-şi privirea spre coardele chitarei. E ca o gaură neagră, continuă el; îi scoate pe oameni de pe orbita lor firească. Să ştii că Eve îţi e în continuare prietenă. I s-a pus pata pe Kim doar pentru că până acum Kim nu voia să stea de vorbă cu ea.
— Şi, care-i povestea cu Kim cea fantastică, la urma urmei?
Michael ridică din umeri şi-i aruncă o privire rapidă, indescifrabilă.
— Ea a fost la OLOM, aşa că n-am cunoscut-o prea bine.
— La OLOM? repetă Claire.
— Am uitat că tu n-ai crescut aici. Our Lady of Mystery. Şcoala catolică din cealaltă parte a oraşului, de care se ocupă cele mai înfiorătoare călugăriţe din câte-ai văzut vreodată. Oricum, Kim s-a lăsat de şcoala aia când avea paisprezece ani, cred. Ea e tipul de artist trăsnit din oraş, s-ar spune: e mai probabil să te trimită la plimbare decât să-ţi strângă mâna.
— Pun pariu că face numai chestii naşpa.
După toate aparenţele, Michael se străduia din răsputeri să-şi ascundă zâmbetul.
— Arta e totdeauna subiectivă. Poate să ţi se pară ţie naşpa.
— Şi ţie nu? insistă Claire, cu o senzaţie de prăbuşire.
Of, Doamne, normal că şi lui Michael îi plăcea de Kim. Lui Shane probabil că nu doar îi plăcea, ci şi umblase cu ea, şi era îndrăgostit de ea în secret. Claire Danvers, fata cea nouă, era probabil singura persoană din Morganville care nu credea despre Kim că ar fi cine ştie ce mare scofală.
Michael îşi lipi palma de coardele chitarei, domolindu-le vibraţiile, şi se lăsă pe spate, privind-o în sfârşit drept în faţă.
— Ar trebui să încerci s-o cunoşti, îi zise. E... interesantă. Numai să nu te apropii prea tare.
— S-a purtat cu mine ca un rahat.
— E stilul ei, o aprobă Michael. Ştiai că a scăpat cu viaţă de un atac vampiric când era fără locuinţă, şi avea doar şaisprezece ani?
Claire îşi înghiţi cine ştie ce comentariu îşi pregătise, fără îndoială unul impertinent şi sarcastic. În locul lui, se pomeni întrebând:
— Cum a scăpat?
— L-a omorât pe vampirul care încerca s-o golească de sânge. Putea să fie executată... după legile oraşului. În loc de asta, a fost achitată. Nici măcar închisoare n-a făcut. Brandon n-a fost deloc mulţumit: el era adjunctul Ameliei pe vremea aia... dar a fost nevoit să înghită găluşca. Aşa că, în realitate, există doar doi oameni în Morganville care au omorât vampiri şi au scăpat nepedepsiţi.
— Kim şi mai cine?
Michael înălţă din sprâncene.
— Nu ştiai?
— Ce să ştiu?
— Richard Morrell, zise el.
— Serios? se miră Claire, pentru că Richard Morrell era acum primarul Morganville-ului, şi ei îi stătea minte în loc când se gândea că vampirii îl lăsaseră, pur şi simplu... să scape basma curată. Când? se interesă ea.
Michael nu mai avu timp să-i răspundă, pentru că telefonul lui mobil începu să cânte Born to Be Wild, aşa că şi-l scoase la iveală şi-i cercetă ecranul.
— Trebuie să mă pregătesc, zise. Scuze. Poveştile, nu târziu. Hei, crede-mă, Kim e o forţă a naturii, dar, la fel ca şi furtuna, vine şi pleacă. Eve e posibil să fie fascinată o vreme, dar Kim îşi va găsi cât de curând pe altcineva. Aşa obişnuieşte.
Claire avea o senzaţie destul de acută că el nu-i spunea totul. Sau, în realitate, nu-i spunea nimic. Dar nu-i dădu timp să-l mai ia la întrebări, fiindcă îşi închise chitara în tocul ei şi urcă la etaj.
— Să se pregătească, repetă ea, încă fierbând. Mda, toată lumea trebuie să se ducă undeva, cu excepţia mea. Ar trebui să încerci s-o cunoşti pe Kim; e interesantă, îl maimuţări Claire, punând o doză considerabilă de batjocură în imitaţia ei. Mda, sigur.
Uşa din spate se deschise şi se închise la loc, se auziră scândurile duşumelei din bucătărie scârţâind, şi Claire adulmecă deliciosul miros de friptură la grătar cu lemne. Nu-şi putu stăpâni un zâmbet, fiindcă, ia stai... doar era vorba despre friptură la grătar. Şi, desigur, despre persoana care o aducea.
— Salut, zise Shane, aplecându-se peste canapea ca s-o privească mai îndeaproape.
Părul îi mai crescuse, şi-i stătea încă şi mai alandala, mai dezordonat, de parcă şi-ar fi atacat şuviţele cele mai sâcâitoare cu o pereche de foarfece. Poate chiar din cele pentru grădină. Ar fi trebuit să arate oribil, dar la el, cumva... arăta sexy.
Nu că ar fi avut ea prejudecăţi de vreun fel.
— Salut, îi răspunse, ridicând braţul spre el, ca să bată palma.
Dar, în loc de asta, el i-o luă şi i-o sărută cu delicateţe.
— Ce-i cu faţa asta bosumflată? Am uitat să spun ceva?
— Din partea ta, un salut e suficient, oftă ea.
Faptul că se plânsese în legătură cu Kim nu-i aduse marea uşurare pe care-o scontase: Michael se arătase neutru, în cel mai bun caz, şi nu avea niciun motiv să creadă Shane ar fi reacţionat altfel.
— Nu-i nimic, doar că sunt într-o dispoziţie îngrozitoare, îi explică ea.
— Asta trebuie s-o văd, zise Shane, aplecându-se şi privind-o în ochi. Uau! Mda, e îngrozitor. Observ şi eu că eşti la un pas de explozie. Hannibal Lecter .
Claire oftă din nou.
— Nimănui nu-i e frică de mine.
— Nţ. Nimănui. Şi asta-i o treabă bună, Claire.
— Zice tipul care-i înfricoşează pe toţi.
Shane se gândi un pic şi-şi arcui lent buzele într-un zâmbet. Lui Claire îi plăcea la nebunie felul în care un colţ al gurii i se ridica mai sus decât celălalt, şi gropiţa care se forma acolo.
— Pe tine nu te înfricoşez.
— Mă rog. Un pic, poate.
— Va trebui să muncesc ca să scap de picul ăla, zise el. Apropo de înfricoşat, ce-ţi mai face arătarea de şef?
— Nu ştiu, nu m-am dus, nu mă interesează, răspunse ea. Mă doare faţa.
— Prin urmare, eşti bosumflată din cauză că te doare faţa?
— Sunt urâtă şi nimeni nu mă iubeşte.
— Greşit, replică el; şi greşit rău.
Îi sărută din nou degetele, iar de data asta, buzele lui cade îi zăboviră îndelung pe piele.
— Michael ce face, se pregăteşte?
Claire lăsă să-i scape un oftat iritat.
— Mda. Toată lumea are unde să se ducă, numai eu, nu. Şi... ce ai? întrebă, fiindcă pe chipul lui Shane apăruse o expresie neobişnuită.
— Mai ştii sala de festivităţi de la TPU? Unde cântă el diseară? Cu casa închisă? Ţi-aminteşti?
Of, ce porcărie! De unde, uitase complet, şi acum se simţea — dacă mai era posibil — chiar mai rău.
— Sunt o cretină, zise. Am tot stat să mă scâncesc în legătură cu Kim, ca un copil de doi ani. Am uitat că el încerca să se reculeagă pentru spectacol.
— Kim? repetă Shane, deodată extrem de concentrat. Kim. Kim, fata goth?
— Mda, care-o fi numele ei de familie, la urma urmei? Kim Ciudata. Da, aia.
— Unde-ai întâlnit-o pe Kim?
— Cu Eve. Am impresia că joacă împreună în piesă.
— Of, ce prostie, zise Shane, a cărui expresie se schimbă, devenind prudentă. Aşadar, ai vorbit cu ea.
— Nu eram demnă să stea de vorbă cu mine.
Să se fi înşelat, sau zărise o mică licărire uşurată?
— Probabil că e mai bine aşa. Ea e cam sărită.
— Cam? repetă Claire, îngustându-şi ochii. Ai fost cu ea?
Shane făcu ochii mari, şi trecu o fatidică secundă de tăcere înainte ca el să răspundă.
— Nu... tocmai. Nu. Am... nu.
— V-aţi cuplat?
El dădu să-i răspundă, dar apoi scutură din cap.
— Aici n-am vreo variantă favorabilă, zise. Orice ţi-aş spune, tu o să crezi că aşa a fost, nu? Dar, chiar să fi fost, a trecut mult de-atunci şi, în orice caz, acum sunt cu tine. Bine?
— Bine, acceptă Claire.
Se simţea de parcă s-ar fi rupt bucăţi din ea şi, într-u fel, era vina lui Kim. Sunt o persoană adultă, îşi zise. Persoanele adulte nu se stresează din cauza fostelor iubite, sau fostelor cuplaje, sau ce-or mai fi. Numai că şi-ar fi dorit să dea de Kim şi s-o ia la pumni, ceea ce nu era bine, fiindcă avea convingerea că i s-ar fi răspuns cu aceeaşi monedă, încă mai vârtos.
— Sigur, repetă ea. Totul e bine.
Shane n-o crezu nici măcar pentru o clipă, însă ea îl văzu hotărât să se prefacă încrezător.
— Perfect, zise el. Aşa. Grătar. Eşti amatoare?
— Nu pot să cred că mănânci friptură la grătar după ce o serveşti toată ziua. Nu te saturi de ea?
— E grătar, răspunse el. Unde vrei să baţi? Haide, bosumflato. Hai să mâncăm.
Aproape c-o luă pe sus de pe canapea, o gâdilă, făcând-o să chicotească, şi o mână spre bucătărie.
Avea dreptate. Friptura la grătar reprezintă un soi de leac magic pentru bosumflaţi.
† † †

Claire se îmbrăcă de gală pentru concertul lui Michael de la TPU, însă dată fiind faţa ei ca arsă de soare, nu fu convinsă că merita efortul; cel puţin, până când coborî la parter. Shane şi Michael erau acolo, stăteau de vorbă, şi uau! Claire se opri pe scara, admirându-i.
— Ce-i? o întrebă Shane, când o văzu.
— Nimic. Voi doi arătaţi trăsnet.
Michael ridică din umeri, parcă vrând să spună că nu era mare scofală. La fel procedă şi Shane, chiar dacă-şi dăduse osteneala să-şi pună cămaşa neagră bună şi geaca neagră din piele, ba chiar se şi pieptănase, oarecum.
Michael, însă... star rock. Nu ca muzicienii din formaţiile glam, nici vorbă, dar arăta, pur şi simplu... important. Claire se întrebă dacă nu cumva Eve îi alesese hainele; dacă da, era clar că-l iubeşte cu adevărat, fiindcă erau de-a dreptul perfecte. Şi, pentru că veni vorba...
— Eve unde e?
— Întârzie, o informă Michael. Ne întâlnim direct acolo.
Eve, să sară peste friptura la grătar? Asta era ceva neobişnuit. Claire coborî şi restul treptelor, după care făcu o mică piruetă, lăsându-se examinată de Shane.
— E bine? se interesă ea.
— Spectaculos, aprecie el, sărutând-o... dar cu multă precauţie, din cauza arsurilor. Ştii că ador fusta asta, mai adăugă.
Ea se îmbujoră, dincolo de arsuri.
— Da, ştiu.
Era o fustă scurtă, plisată. În carouri.
Pantofii cu care o asortase erau cei cumpăraţi de Eve, pentru ea, anul trecut, de Halloween: năstruşnici dar simpatici şi oarecum sexy. Claire încă era un pic stânjenită de corpul său, în general, însă ceva anume din semnalele pe care le recepta din partea lui Shane o făcea să se simtă mai puţin stângace. Mai... încrezătoare.
— Voi doi veniţi cu mine? îi întrebă Michael, zornăindu-şi cheile automobilului. Dacă da, aflaţi că autobuzul pleacă imediat.
Acceptară, fireşte, Eve fiind de negăsit, şi neavând altă maşină; să fi mers pe jos, pe întuneric, n-ar fi fost prea bine, nici măcar acum, în noul şi ceva mai liniştitul Morganville. Nu era un drum lung, iar Michael tot bătea darabana cu degetele pe volan, parcă vrând să-şi exerseze digitaţia pentru chitară; niciunul dintre ei nu vorbi cine ştie ce. Claire stătea pe bancheta din spate, rezemându-se de Shane, cu capul pe umărul lui, iar prezenţa acestuia o ajuta considerabil să mai uite de cât de rea îi fusese ziua.
Cel puţin, până când îşi aminti că el stătuse tot aşa şi cu Kim, odinioară, în nedesluşite vremuri demult apuse.
— Hei, zise ea. În legătură cu Kim...
— Of, nene, ştiam eu. N-ai de gând s-o laşi cum a picat, nu?
— Vreau doar să ştiu... voi doi aţi ieşit împreună, sau...
— Nu, răspunse Shane, îndepărtându-şi privirea.
Se prefăcea că priveşte afară, pe geam, însă fiind un automobil conceput special pentru vampiri, cu geamuri fumurii, nu prea avea cum să vadă mare lucru.
— OK, reveni el. Am dus-o o dată la bowling. Asta se consideră că am fi fost împreună?
— Da, dacă v-aţi cuplat pe urmă.
După câteva clipe de ezitare, Shane oftă, în cele din urmă.
— Da, zise. Vinovat. Ieşit. Cuplat. Ea, trecut imediat la următorul. Altceva?
Claire era total nepregătită pentru îngrozitoarea senzaţie care i-o provocă mărturisirea lui.
— Dar... dar ţi-a plăcut cu adevărat de ea?
— Chiar trebuie să discutăm despre asta, acum, cu martori?
Michael ridică o mână.
— Vreau să se consemneze că eu nu sunt atent la discuţie.
— Şi... totuşi.
— Gagiule, tu te-ai băgat în asta; eu n-am nicio vină replică Michael, pe un ton evident amuzat, ceea ce însă n-o făcu pe Claire să se simtă mai bine.
— Scuză-mă, zise ea, deznădăjduită. Cred că... ar putea să discutăm altădată. Oricum, n-are importanţă.
Numai că avea. Şi încă multă.
Shane întoarse capul, privind-o în ochi. Pupilele i se vedeau imense în lumina slabă a aparaturii de la bordul maşinii.
— Eram în căutarea unei fete, zise el. Iar Kim nu era aceea. Tu eşti, aşa că încetează să-ţi mai faci griji pe tema asta. Dar, ca să-ţi răspund la întrebare, mda, mi-a plăcut de ea. Dacă mi-a plăcut cu adevărat? Probabil că nu. N-aş putea să spun că am fost dărâmat când a trecut la altul. Mai degrabă, uşurat.
Claire clipi mărunt.
— Aha, zise, neştiind cum să primească informaţia.
O făcea să se simtă mai bine, dar în acelaşi timp şi un pic derutată, şi infantilă, şi ruşinată. Să fie geloasă pe o fată de care el se bucurase că s-a despărţit? Părea ceva nepotrivit, oarecum.
— Hei, zise el, urmărindu-i cu degetele contururile obrajilor, cu grijă să ocolească porţiunile arse. Îmi face plăcere că-ţi pasă. Zău că da.
Claire trase aer adânc în piept.
— Nu vreau să te împart cu nimeni, mărturisi. Niciodată. Chiar dacă a fost înainte să te cunosc. Ştiu că pare absurd, dar...
— Pare, o întrerupse el, sărutând-o. Chiar pare.
Michael zâmbea, după cum observă Claire, privind în oglinda retrovizoare. El o remarcă şi clătină din cap.
— Ce e? îl provocă ea.
— Norocul vostru că locuim împreună, răspunse el, fiindcă altfel puneam scena pe YouTube. Şi făceam mişto de voi.
— Eşti un măgar!
— Ai uitat să menţionezi: măgar sugător de sânge.
— Mai bine zis, măgar mort-viu sugător de sânge, comentă Shane. Şi asta ar fi o chestie critică.
Michael opri maşina.
— Am ajuns, anunţă, după care-şi luă chitara şi coborî, le aruncă o privire şi-i gratulă cu un zâmbet semnificativ. Încuiaţi voi când terminaţi, le mai zise. A, şi nu uitaţi: vampirii pot să vadă prin geamurile fumurii. Zic şi eu aşa.
— Uff, oftă Claire. Uite cum piere cheful.
Michael dispăru înăuntru, pătrunzând pe la intrarea artiştilor cu o alură de parcă ar fi luat deja scena în stăpânire; Claire şi Shane porniră, ţinându-se de mână, prin spaţiul de parcare, spre intrarea din faţă. Mai era multă lume pe-acolo, coborând din maşini, discutând, îndreptându-se spre intrarea principală a sălii. La fel ca majoritatea clădirilor din campusul TPU, nu era una prea drăguţă: un produs butucănos al anilor ’70, din sticlă şi beton, solid, auster şi funcţional, cel puţin pe dinafară.
Foaierul crea o senzaţie mai caldă, cu covorul lui de un roşu-închis şi draperiile din lateral care arătau ieşite din modă de numai un deceniu. Claire îi văzu pe mulţi privind-o şi se gândi că mai bine şi-ar fi luat şapca; dar, din moment ce n-o luase, ţinu fruntea sus şi-i strânse cu mai multă putere mâna lui Shane, în timp ce el arăta biletele, sau pe urmă, când o conduse spre balconul sălii. Pe drum, Claire văzu o mulţime de chipuri cunoscute: de exemplu, pe părintele Joe, pe care-l ştia de la biserică, ieşind în evidenţă cu cămaşa lui neagră, gulerul alb şi părul roşu. Tineri pe care-i cunoştea de la cursuri, veniţi probabil fără să aibă habar că vor asculta un vampir cântând la chitară. A, şi o grămadă de vampiri, amestecându-se destul de bine în mulţimea spectatorilor, excepţie făcând numai licărul din ochi şi privirile un pic flămânde cu care-i cercetau. Unii dintre ei se îmbrăcaseră chiar destul de bine.
Pe Amelie n-o văzu nicăieri, nici pe Myrnin, nici pe Oliver, toţi aceştia fiind destul de remarcabili prin absenţa lor. În schimb, îl văzu pe dezagreabilul domn Pennywell, totuşi, arătând infatuat şi distant şi asexuat în sacoul şi pantalonii de culoare neagră. Stătea la o măsuţă, lângă scară, urmărindu-i cu privirea pe toţi cei care treceau. Claire avu puternica senzaţie că era de genul celor care se postează în faţa bazinului cu homari ca să-şi aleagă ce urmează să li se pună în farfurie.
Brrr!
— E totul în regulă? o întrebă Shane, şi ea înţelese că nu se referea la vampiri, sau la altceva de genul acesta. Mai ales că şi adăugă aproape imediat. Ştii tu, între noi?
— A... Hm... mda. Aşa cred.
Probabil că nu sunase prea convingătoare, fiindcă el se opri din urcatul scării, privi în jur, după care o conduse către un mic grup de scaune de pe o latură a palierului. Nu era nimeni în preajmă. Alesese un colţ mai întunecat, oarecum intim la lumina aplicei de pe perete. Lumea trecea şuvoi pe lângă ei, dar nimeni nu părea să le acorde atenţie.
— Am nevoie să fiu sigur, zise el. Pentru că nu vreau ca tu s-o crezi pe Kim o concurenţă. Fiindcă nu e. Până azi, nu m-am mai gândit la ea de două ori.
Dar, prin deducţie, asta însemna că se gândea la ea acum... comparând-o cu Claire. Iar Claire nu se putea convinge în totalitate că ar ieşi câştigătoare.
— E vorba doar că toată lumea o consideră atât de interesantă. În timp ce eu sunt... ştii tu.
— O super-inteligentă ucenică a unui vampir cu tulburări bipolare, ca să nu mai adaug că ai fi cam singura persoană din oraş de care ascultă Amelie în vremurile noastre? Mda. Eşti groaznic de anostă.
Mâinile calde ale lui Shane îi cuprinseră obrajii şi-i ridicară bărbia, astfel încât să-şi poată întâlni privirile în lumina aceea estompată.
— Gata! Aşa e mai bine, zise el.
— De ce?
Întrebarea îi tremură pe buze, ca o înfrânată jeluire de amărăciune.
— Ca să vezi mai bine cât sunt de urâtă, în comparaţie cu Kim?
— Ai vreo câteva straturi de piele arsă, zise el. Mare brânză. Într-o săptămână, o să ai un bronz năucitor, şi toată lumea o să se întrebe unde-ai găsit loţiunea. Nu contează. Nici măcar un pic. Ai priceput?
Claire nu voia să plângă şi, printr-o minune, reuşi. Înghiţi o gură lacomă de aer, îl ţinu puţin înăuntru, apoi expiră lent, şi îi fu de ajuns.
Apoi, zâmbi.
— Am priceput.
— E foarte bine atunci. Fiindcă te iubesc. Îţi mai aminteşti?
O senzaţie de căldură îi zbârnâi prin toţi nervii şi se stabili într-un punct de fierbinţeală, undeva în adâncul stomacului.
— Îmi mai amintesc, răspunse. Şi te iubesc şi eu.
Shane o sărută pe vârful nasului.
— Eşti geloasă. Asta îmi cam place.
Apoi, mână în mână, porniră spre sala în care urma să desfăşoare concertul.
Însă domnul Pennywell le blocă trecerea.


† † †

Era ceva cu adevărat neplăcut de nepotrivit la Pennywell, din mai multe puncte de vedere pe care Claire nu prea reuşea să le identifice: vampirul părea construit cu stângăcie, pe de-o parte femeie, şi bărbat pe de cealaltă, însă nu acest aspect îl făcea să arate înfricoşător.
Ci totala şi inumana lipsă de simţire din expresia feţei lui şi din ochi. Chiar şi când zâmbea, pe jumătatea superioară a feţei lui nu se petrecea nici cea mai mică schimbare. Nu existau decât muşchi, şi nici urmă de emoţie.
— La o parte, ceru Shane, şi Claire simţi cum mâna cu care i-o ţinea pe a ei se contractă involuntar. Gagiule, doar eşti într-atât de nebun, încât să te dai la noi în plin teritoriu neutru, de faţă cu martori. Am dreptate?
— Depinde în totalitate de ceea ce mi-am planificat să înfăptuiesc, replică Pennywell. Dar nu mă aflu aici ca să vă ameninţ. Am venit să vă conduc.
— La locurile noastre? Mersi. N-avem nevoie de plasator.
Cu toate acestea, Pennywell nu se urni din calea lor. Iar mulţimea din preajmă se subţia tot mai mult.
Ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit Claire ar fi fost să rămână acolo, singură cu el, în timp ce toţi ceilalţi s-ar afla în sală, ovaţionând şi aplaudând şi acoperindu-i foarte probabilele ţipete. Schimbă pe furiş o privire cu Shane.
— Oliver ar vrea să vă spună câteva cuvinte, zise Pennywell, făcând un gest graţios spre stânga lui. Dacă sunteţi amabili.
— Acum?
— El nu obişnuieşte să facă programări. Da. Acum.
Nu păreau să aibă prea multe variante la dispoziţie, însă Claire îl vedea pe Shane ispitit să-i spună lui Pennywell să-şi ia valea. Şi asta n-ar fi fost bine. Pennywell nu era genul care să accepte respingerile.
Nu se ajunse la aşa ceva, şi asta, din motivul cel mai rău cu putinţă.
— Shane? Shane Collins? Vorbeşti serios?
Vocea unei fete străbătu peste umărul lui Pennywell fiind urmată de apariţia respectivei fete, care se strecură pe lângă vampir şi se aruncă de-a binelea peste Shane, care luat prin surprindere, scăpă mâna lui Claire, prinzând-o pe fată înainte de a se răsturna amândoi.
Claire avu nevoie de o secundă până să pună cap la cap părul vopsit în negru şi roz cu vocea, însă ştiu cine era până să-i furnizeze propriul creier numele căutat.
Era Kim. Of, asta mai lipsea!
Şi Kim îl săruta pe Shane.
El nu părea să-i răspundă la sărut... mai degrabă încerca s-o dezlipească de buzele lui. Dar, oricum. Buzele ei. Atingându-le pe-ale lui Shane.
Până şi Pennywell arăta descumpănit.
— Hei! protestă Claire, neştiind precis ce ar trebui să facă, dar cuprinsă de o dorinţă extrem de aprigă de a înşfăca o mână bună din părul acela negru şi de a smuci cu toată puterea.
Totuşi, nu fu nevoită. Shane o desprinse energic pe Kim şi o îndepărtă la o lungime de braţ, menţinând-o astfel.
— Kim, zise el. Ăăă... bună.
— Cum îţi mai merge, Collins? Uau, a trecut ceva vreme, hm? Îmi pare rău pentru fazele cu familia ta, e naşpa, omule. A, ai auzit că am magazin acum? Vând pe internet. Foarte tare.
Ochii mari ai lui Kim rămăseseră fixaţi pe faţa lui Shane, în timp ce pe a ei zăbovea o expresie greţos de încântată.
— Pur şi simplu, nu-mi vine să cred că te văd, Shane. Uau! Tare bine îmi pare.
— Mda, răspunse el, şi-şi întoarse faţa spre Claire, doar pentru o scurtă (şi panicată) privire. Kim, ţi-o prezint pe Claire. Iubita mea, adăugă el, accentuând cuvintele.
Nu păru să obţină vreun efect, sau, chiar să fi fost vreunul, Kim îl îndepărtă cu o ridicare din umeri. Abia dac-o învrednici pe Claire cu o privire fugară.
— Super, zise ea. Hei, tu eşti aia de la cafenea, nu? Prietena lui Eve. Ce mică e lumea, nu crezi?
— Claustrofobic de mică, ripostă Claire. Tu ce cauţi aici?
Îşi dădu seama că tonul îi era unul nervos, dar chiar nu se putea stăpâni. Pennywell îşi tot plimba privirea de ea la Kim şi înapoi, evident încercând să se hotărască pe care dintre ele ar trebui s-o omoare prima. După expresia feţei înclina spre Kim, ceea ce n-o deranja absolut deloc Claire.
— Am venit să-l ascult pe Michael Glass, răspunse Kim. Adică, Eve mi-a făcut capul mare cu asta. Michael a fost totdeauna cel mai tare tip din oraş... persoanele de faţă fiind excluse, adăugă ea, făcându-i cu ochiul lui Shane.
Făcându-i cu ochiul! Lui Claire îi veni să vomite.
— Şi am vrut doar să-i arăt că sunt alături de el, mai zise Kim.
— Persoana ta nu mă interesează, i se adresă Pennywell. Pleacă.
Kim clipi mirată şi-şi întoarse pentru prima oară privirea spre vampir. Apoi, reacţionă ca şi cum nici măcar n-ar fi fost conştientă până acum de prezenţa lui acolo. Pe bune? Chiar a primit un rol în piesă? se întrebă Claire, în sinea ei fiindcă era cea mai ridicolă reacţie din câte văzuse, poate în afara celor din filmele mute, foarte vechi.
— O, Doamne! Tu ce naiba mai eşti? Adică, da, evident...
Ridică două degete, în ceea ce Claire avu impresia că reprezintă semnul păcii, abia apoi înţelegând că, probabil era un V: de la vampir.
— ... Dar, ce naiba, eşti înfricoşător, continuă Kim.
Pennywell habar n-avea cum să procedeze, judecând după cuta care-i brăzda fruntea aceea netedă şi înaltă. Îşi înclină capul într-o parte şi o privi pe Kim, fără să scoată o vorbă, doar studiind-o. După ceva timp, zise:
— Tu eşti cea care se ocupă cu istoria.
— Bingo, gagiule, exclamă Kim, zâmbind. Eu sunt cea care se ocupă cu istoria. Iar tu eşti cam nou pe-aici, am dreptate? Musai să te aduc în faţa camerei. Programăm o întâlnire, bine? Uite. Ai aici numărul meu de telefon.
Se scotoci prin poşetuţa neagră agăţată de încheietura mâinii, scoase de-acolo un soi de carte de vizită şi i-o întinse. Pennywell o luă — mai degrabă dintr-un instinct de autoapărare — şi şi-o vârî în buzunarul de la haină.
— Vrei un sfat? continuă Kim. Tunicile Nehru s-au dus de prin excentricii ani şaizeci. Bune pentru fraţii Brooks . Doar nu vrei să rămâi în posteritate cu o imagine proastă, nu? În plus, poate mai lucrezi puţin la tunsoare, mai tai ceva. Mai gândeşte-te.
Între timp, Shane profită de ocazie: o prinse de cot pe Claire şi o conduse fără zgomot pe lângă Pennywell, rămas cu privirea fixată asupra lui Kim, care turuia mai departe. Până ce vampirul să-şi dea seama şi s-o îmbrâncească deoparte pe Kim, Shane şi Claire se strecurau deja pe uşi, intrând în sală, unde el nu mai putea să-i ajungă.
Cel puţin, aşa sperau.
— O fi făcut-o intenţionat? întrebă Claire.
— Nu ştiu, recunoscu Shane. Dar nu puteam să ratez ocazia. Sună-l pe Oliver. Află dacă într-adevăr voia să stea de vorbă cu noi.
Claire îi răspunse printr-o înclinare aprobatoare a capului. Mulţimea din sală zumzăia mai departe, aşa că nivelul zgomotului era destul de ridicat. Nimeni n-avea s-o observe că vorbeşte la telefon: se vedeau cel puţin o sută de telefoane mobile strălucind ca giuvaierurile printre rândurile de scaune, lumea discutând cu prietenii, bârfind, stabilind întâlniri.
Claire apăsă pe tasta de apelare rapidă, însă îi răspunse mesageria vocală. Oliver nu se sinchisise să ofere elemente de identificare, cerându-i doar apelantului să lase mesaj, ceea ce ea şi făcu, după care-şi trecu telefonul pe vibraţii.
Shane rămăsese cu privirea îndreptată spre uşile închise prin care intraseră. Claire îşi reprimă imboldul de a scrâşni din dinţi.
— Eşti îngrijorat pentru ea? îl întrebă, străduindu-se si păstreze un ton neutru.
— Am lăsat-o singură cu Pennywell, răspunse Shane. Fir-ar să fie. Am crezut c-o să vină după noi.
Ei bine, Kim nu venise după ei. Claire încercă să fie şi ea ceva mai îngrijorată, însă cel mai potrivit sentiment pe care izbuti să-l obţină fu o vagă iritare. Iar asta chiar nu era ceva caracteristic pentru ea: totdeauna căuta să le găsească scuze până şi celor mai rele fiinţe; totuşi, fără să-şi dea seama de ce, nu putea, pur şi simplu, să treacă de partea lui Kim, indiferent despre ce-ar fi fost vorba. Cu toate acestea, ştia ce trebuia făcut.
— Să mergem s-o căutăm, propuse.
— Ba nu, se împotrivi Shane. Tu rămâi aici. Eu doar scot capul să văd dacă mai e pe-afară. Nu vreau decât să mă conving că e teafără.
Da, şi asta pentru că nu-ţi pasă absolut deloc de ea, replică în gând Claire, însă avu destulă minte încât să-şi păstreze re marca doar pentru ea. Se rezumă să facă un semn de încuviinţare. Shane îi eliberă mâna şi porni spre uşă, pe care o întredeschise şi privi afară. După o clipă de ezitare, o lăsă să se închidă la loc şi reveni lângă Claire.
— Nu mai e acolo, zise.
— Care dintre ei?
— Amândoi.
Tonul vocii îi era încordat, fapt pentru care Claire nu putea să-i găsească vreo vină. Shane avea tendinţa de a lua foarte multe asupra lui, iar dacă până la urmă Kim păţea ceva, el ar fi considerat că s-a întâmplat din vina lui. Absurd, dar aşa era Shane.
— Trebuie să...
— Să ce?
Din nou, Kim, apărută ca din senin în spatele lui Claire, care închise ochii strâns şi fu cât pe ce să scape un strigăt disperare — nicidecum de uşurare — însă izbuti să se stăpânească, să se întoarcă şi să spună, cu tot calmul posibil:
— Să se asigure că eşti bine. Ceea ce aşa şi este. Evident.
Kim o privi pentru o clipă; apoi, pe buze i se întinse lent un zâmbet, unul cunoscător.
— Evident, răspunse, cu o voce care aproape semăna a tors de pisică.
Pe urmă, îşi mută privirea spre Shane. Cu zâmbet tot.
— Ai fost îngrijorat pentru mine? Drăguţ din partea ta dar vampirul ăla hermafrodit nu putea să-mi facă nimic rău.
— De ce nu? se interesă Claire.
— Ei, ştii tu, răspunse Kim, ridicând din umeri. Fir-ar să fie, Collins, chiar că nu te-am mai văzut de o veşnicie. Ce-ai mai învârtit?
— Nu mare lucru, zise el, întinzând din nou mâna spre Claire. Ştii, noi avem locurile acolo. Ne scuzi. Mersi pentru intervenţia de-afară.
— Sigur, zise Kim. Atunci, ne vedem după.
Locurile lor erau în primele rânduri, aşa că, până să ajungă la ele, luminile începură să se estompeze. Claire întoarse capul, dar nu reuşi s-o mai vadă pe Kim prin penumbră.
— Cred că s-ar putea chiar să prind ură pe fata asta, zise ea.
Shane îi sărută uşor degetele.
— Nu fi geloasă. N-am treabă cu ea. Nici acum, nici mai târziu.
Claire îşi dori să-l poată crede, însă tot îi mai rămăsese o mică şi dificilă parte din ea care era mult prea conştientă de propriile defecte.
Şi atunci, se aprinseră reflectoarele, luminile din sală se stinseră, iar Michael apăru pe scenă, într-o explozie spontană de aplauze, şi nu mai era acel Michael pe care-l cunoştea Claire: nu mai era cel pe care-l văzuse pierzând vremea prin living, sau distrându-se cu jocurile video, sau făcându-şi de lucru cu chitara, sau alegând westernuri îngrozitoare pentru serile de vizionări.
Era cu totul altcineva.
Cineva aproape înfricoşător, după cum capta şi menţinea lumina reflectoarelor asupra sa. Mai devreme, i se păruse că arată bine, însă abia acum îl vedea Claire aşa cum fusese sortit dintotdeauna să fie văzut: în centrul scenei. Lumina reflectoarelor îi transformase culoarea părului într-un auriu strălucitor, iar pe el, într-o fiinţă exotică, fabuloasă şi intangibilă... dar, în acelaşi timp, în cineva pe care-ţi doreai să-l atingi. Şi încă rău de tot.
Cineva se trânti pe scaunul de lângă Claire. Era Eve. Îşi pusese cea mai bună rochie neagră din catifea a ei, aproape complet fără spate, îşi strânsese părul într-o pălărie şic, tot neagră, iar atunci când îşi puse picior peste picior, crăpătura rochiei scoase la iveală o suprafaţă impresionantă de picioare, încălţate în pantofi cu tocuri cui.
Era cu sufletul la gură.
— Of, Doamne, credeam că nu mai ajung, îi mărturisi în şoaptă lui Claire, după care-şi desfăcu un evantai din mătase neagră, făcându-şi vânt ca să se răcorească. Doar e iubitul meu, ştii?
— Ştiu, îi răspunse Claire.
Avusese de gând să nu stea de vorbă cu Eve, însă după doar două propoziţii ale prietenei ei, se pomeni zâmbind. Era o senzaţie extrem de plăcută să-i împărtăşească bucuria.
— El e OK, presupun, adăugă.
Eve o plesni peste braţ cu evantaiul închis.
— Muşcă-ţi limba. Iubitul meu e un zeu al rockului, puişor.
Ceea ce, încă de la primele acorduri ale celui dintâi cântec al său, Michael Glass i-o dovedi, în chip strălucitor, sălii întregi.