Sfidarea 13

27
Totul pare să erupă în acelaşi timp. Pământul explodează într-o ploaie de noroi şi resturi de plante. Copacii izbucnesc în flăcări. Până şi cerul se umple de flori de lumină în culori strălucitoare. Nu pot pricepe de ce e bombardat până când îmi dau seama că acolo, sus, creatorii-de-joc trag focuri de artificii, în timp ce adevărata distrugere are loc pe pământ. Pentru cazul că nu e destul de distractiv să priveşti distrugerea arenei şi a tributurilor încă în viaţă. Sau poate pentru a ne scălda în lumină sfârşiturile glorioase.
Vor lăsa pe cineva să supravieţuiască? Va exista un câştigător al celei de-a Şaptezeci şi cincea Ediţii a Jocurilor Foamei? Poate că nu. La urma urmelor, ce este acest Jubileu al Pacificării dacă nu… ce a citit preşedintele Snow de pe filă?
― … pentru a li se reaminti rebelilor că nici cei mai puternici dintre ei nu pot înfrânge vreodată puterea Capitoliului…
Nici măcar cel mai puternic dintre cei mai puternici nu va triumfa. Poate că nu s-a intenţionat niciodată ca această ediţie a Jocurilor să aibă un învingător. Sau poate ultimul meu act de revoltă le-a forţat mâna.
Îmi pare rău, Peeta, mă gândesc. Îmi pare rău că n-am reuşit să te salvez. Să-l salvez? Mai degrabă i-am răpit ultima şansă de supravieţuire, l-am condamnat la moarte când am distrus câmpul de forţă. Dacă am fi respectat cu toţii regulile, poate ar fi fost lăsat să trăiască.
Aeronava se materializează deasupra mea fără nici o avertizare. Dacă ar fi fost linişte şi dacă în apropiere s-ar fi aflat o gaiţă-zeflemitoare, aş fi auzit mai întâi jungla amuţind şi apoi acel tril al păsării care precede apariţia unei aeronave a Capitoliului. Dar, în tot acest bombardament, urechile mele n-ar izbuti niciodată să perceapă ceva atât de discret.
Cleştele i se desprinde din pântece şi coboară până când e exact deasupra capului meu. Ghearele metalice se strecoară sub mine. Vreau să ţip, să fug, să le distrug, să scap printre ele, dar sunt paralizată, nu pot decât să sper cu ardoare c-o să mor înainte de a da ochii cu personajele sinistre care mă aşteptă sus. Nu mi-au cruţat viaţa pentru a mă încorona ca învingătoare, ci ca să-mi ofere o moarte cât mai lentă şi mai în văzul întregii lumi cu putinţă.
Cele mai cumplite temeri mi se confirmă când realizez că figura care mă întâmpină în aeronavă e a lui Plutarch Heavensbee, şeful creatorilor-de-joc. În ce harababură am transformat frumoasele lui Jocuri, cu ceasul ingenios ticăind şi cu colecţia de învingători. Va avea de suferit pentru eşecul său, probabil îşi va pierde viaţa, dar nu înainte de a mă vedea pedepsită. Mâna i se întinde spre mine şi mă gândesc că vrea să mă lovească, dar se întâmplă ceva mai rău. Îmi închide pleoapele cu degetul mare şi cu arătătorul, condamnându-mă la vulnerabilitatea întunericului. Acum îmi pot face orice şi nici măcar n-o să văd ce se apropie.
Inima îmi bate atât de tare încât sângele începe să-mi şiroiască din bandajul din muşchi, deja îmbibat. Gândurile mi se înceţoşează. La urma urmelor, e posibil să sângerez până la moarte înainte de a apuca să mă resusciteze. În timp ce leşin, îi adresez în gând o şoaptă de mulţumire Johannei, pentru rana excelentă pe care mi-a făcut-o.
Când plutesc înapoi, spre starea de semiconştienţă, simt că sunt întinsă pe o masă capitonată. Simt pişcături, senzaţie dată de furtunaşele din braţul meu stâng. Încearcă să mă menţină în viaţă, fiindcă, dacă m-aş stinge în tăcere şi în intimitate, aş obţine o victorie. Nu sunt încă în stare să-mi mişc tot trupul, să-mi ridic pleoapele sau să-mi salt capul. Dar braţul meu drept şi-a recăpătat puterea de a se urni încet. Încerc să mi-l apropii de trup, îl simt ca pe o înotătoare de peşte, ba nu, ca pe ceva mai puţin mobil, un soi de bâtă. Nu îmi coordonez cu adevărat mişcările, nimic nu-mi dovedeşte că încă mai am degete. Reuşesc totuşi să-l foiesc încoace şi încolo până când smulg furtunaşele. Ceva începe să piuie, dar nu sunt în stare să rămân trează ca să aflu pe cine va aduce aici zgomotul.
Când îmi revin în simţiri, am mâinile legate de masă, şi tuburile sunt din nou înfipte în braţ, însă pot să deschid ochii şi să-mi salt uşor capul. Sunt într-o încăpere mare, cu tavanul jos, scăldată într-o lumină argintie. Există două rânduri de paturi, faţă în faţă. Aud respiraţia altora şi presupun că sunt ceilalţi învingători. Chiar vizavi de mine îl văd pe Beetee, conectat la zece aparate diferite. Lăsaţi-ne să murim! urlu în gând. Capul îmi recade, izbindu-se cu putere de masă, şi leşin iarăşi.
Când mă trezesc în sfârşit cu adevărat, legăturile au dispărut. Îmi ridic mâna şi descopăr că am degete şi le pot mişca din nou, la comandă. Mă împing, săltându- mă în capul oaselor, şi mă ţin de suprafaţa capitonată până când încăperea mi se conturează clar în faţa ochilor. Am braţul stâng bandajat, dar furtunaşele atârnă de suporturile de lângă pat.
Sunt singură, cu excepţia lui Beetee, care continuă să zacă în faţa mea, susţinut de armata lui de maşinării. Dar unde sunt ceilalţi? Peeta, Finnick, Enobaria şi… şi… încă unul, corect? Când au început detunăturile, mai era în viaţă fie Johanna, fie Chaff, fie Brutus. Sunt sigură că vor să dea un exemplu folosindu-se de noi toţi. Dar unde i-au dus? I-au mutat de la spital la închisoare?
― Peeta…, şoptesc.
Îmi doream atât de mult să-l protejez şi sunt încă hotărâtă s-o fac. Fiindcă n-am reuşit să-l păstrez în viaţă şi în siguranţă, trebuie să-l găsesc şi să-l ucid înainte de a alege Capitoliul tortura prin care să-i ia viaţa. Îmi las picioarele să alunece în jos şi mă uit în jur după o armă. Pe măsuţa de lângă patul lui Beetee sunt câteva seringi sigilate în plastic steril. Perfect. N-am nevoie decât de aer şi de o împunsătură într-una dintre venele lui.
Mă opresc pentru o clipă, întrebându-mă dacă să-l omor pe Beetee. Dar, dacă o fac, monitoarele vor începe să piuie şi voi fi prinsă înainte de a ajunge la Peeta. Făgăduiesc, în tăcere, că mă voi întoarce să-i pun capăt vieţii.
Nu port decât o cămaşă subţire de noapte, aşa că strecor seringa sub bandajul care-mi acoperă rana din braţ. La uşă nu e nici un paznic. Fără îndoială că mă aflu la o adâncime de kilometri sub Centrul de Antrenament sau în vreo fortăreaţă a Capitoliului şi posibilitatea evadării e inexistentă. N-are importanţă. Nu evadez, doar termin ce-am început.
Mă furişez de-a lungul unui coridor îngust, către o uşă metalică, uşor întredeschisă. Dincolo de ea e cineva. Scot seringa şi o strâng în mână. Mă lipesc de perete şi ascult vocile dinăuntru.
― Comunicaţiile au căzut în Şapte, Zece şi Doisprezece, dar Unsprezece deţine acum controlul mijloacelor de transport, aşa că putem cel puţin spera că vor trimite mâncare în afară.
Plutarch Heavensbee. Aşa cred. Deşi nu am vorbit cu el decât o singură dată. O voce răguşită întreabă ceva.
― Nu, îmi pare rău. Nu există nici o cale de a te duce în Patru. Dar am dat ordine speciale pentru a fi găsită, dacă e posibil. E tot ce pot face, Finnick.
Finnick. Mintea mea se străduieşte să dea un sens conversaţiei, faptului că e purtată între Plutarch Heavensbee şi Finnick. Îi e atât de apropiat şi de drag Capitoliului încât i se vor ierta infracţiunile? Sau într-adevăr n-a ştiut ce avea de gând Beetee? El murmură altceva. Ceva plin de disperare.
― Nu fi idiot. E cel mai rău lucru pe care l-ai putea face. Ar fi ucisă cu siguranţă. Atâta vreme cât eşti tu în viaţă, o vor păstra în viaţă şi pe ea, ca momeală, zice Haymitch.
Haymitch! Mă împing în uşă şi intru împleticindu-mă. Haymitch, Plutarch şi un Finnick cumplit de stors de vlagă stau în jurul unei mese îmbelşugate, dar de care nu se atinge nimeni. Lumina zilei pătrunde prin ferestre curbate şi văd în depărtare vârfurile copacilor dintr-o pădure. Suntem în zbor.
― Ţi-ai adunat toate puterile, iubito? spune Haymitch cu iritare în glas.
Dar, când mă înclin în faţă, gata să cad, se ridică şi mă prinde de încheieturile mâinilor, ajutându-mă să-mi recapăt echilibrul. Îmi priveşte pumnul.
― Tu şi o seringă împotriva Capitoliului? Vezi, de-asta nu te lasă nimeni pe tine să faci planurile.
Mă holbez la el fără să înţeleg nimic.
― Arunc-o!
Simt cum i se măreşte apăsarea asupra încheieturii mâinii mele drepte până când palma e silită să mi se deschidă şi dau drumul seringii. El mă aşază pe un scaun de lângă Finnick.
Plutarch îmi pune înainte un castron cu supă de carne. O chiflă. Îmi strecoară în mână o lingură.
― Mănâncă, îmi spune, cu o voce mult mai blândă decât a lui Haymitch.
Acesta ia loc chiar în faţa mea.
― Katniss, o să-ţi explic ce s-a-ntâmplat. Vreau să nu-ntrebi nimic până nu termin. Înţelegi? Dau din cap, amorţită. Şi iată ce-mi spune:
Încă din momentul când s-a anunţat Jubileul a existat un plan pentru a ne scoate din arenă. Tributurile învingătoare din Districtele 3, 4, 6, 7, 8 şi 11 îl cunoşteau într-o mai mare sau mai mică măsură. Plutarch Heavensbee face de mai mulţi ani parte dintr-o grupare secretă care urmăreşte răsturnarea Capitoliului. El a avut grijă ca bobina să se afle printre arme. Beetee trebuia să facă o gaură în câmpul de forţă. Pâinea primită în arenă era un cod, folosit pentru a anunţa momentul salvării. Districtul de unde provenea pâinea indica ziua. Trei. Numărul chiflelor comunica ora. Douăzeci şi patru. Aeronava îi aparţine Districtului 13. Bonnie şi Twill, femeile din Opt pe care le-am întâlnit în pădure, au avut dreptate în privinţa existenţei sale şi a puterii de apărare. Acum ne îndreptăm, pe o rută ocolitoare, către Districtul 13. Între timp, majoritatea districtelor din Panem sunt în plină revoltă.
Haymitch se opreşte ca să vadă dacă-l urmăresc. Sau poate, pe moment, asta-i tot ce-a avut de spus.
Sunt îngrozitor de multe de priceput, tot acest plan complicat în care am fost un pion, aşa cum trebuia să fiu şi în Jocurile Foamei. Folosită fără să mi se ceară aprobarea, fără să am habar. Măcar în Jocuri ştiam că sunt una dintre jucării. Presupuşii mei prieteni au fost mai secretoşi.
― Nu mi-ai spus nimic.
Vocea îmi e la fel de aspră ca a lui Finnick.
― Nici ţie, nici lui Peeta nu vi s-a spus nimic. Nu puteam risca asta, se amestecă Plutarch. Mi-a fost chiar teamă să nu pomeneşti cumva în timpul Jocurilor de¬spre indiscreţia mea cu ceasul.
Îşi scoate ceasul de buzunar şi îşi trece degetul mare peste geamul de cristal, aprinzând gaiţa-zeflemitoare.
― Bineînţeles că, atunci când ţi l-am arătat, nu făceam altceva decât să te avertizez în privinţa arenei. În calitate de mentor. Credeam că putea fi un prim pas ca să-ţi câştig încrederea. Nu-mi trecea nici măcar prin vis că ai putea ajunge iarăşi tribut.
― Tot nu înţeleg de ce mie şi lui Peeta nu ni s-a dezvăluit planul, spun eu.
― Pentru că, după aruncarea în aer a câmpului de forţă, pe voi doi ar fi încercat să vă captureze în primul rând şi era cu atât mai bine cu cât ştiaţi mai puţin, îmi explică Haymitch.
― În primul rând? De ce? întreb, încercând să prind firul raţiunii.
― Din acelaşi motiv pentru care noi, ceilalţi, am fost de acord să murim ca să vă ţinem pe voi în viaţă, spune Finnick.
― Nu, zic eu, Johanna a-ncercat să mă omoare.
― Johanna te-a pocnit ca să-ţi scoată cipul de urmărire din braţ şi ca să-i îndepărteze de tine pe Brutus şi Enobaria, spune Haymitch.
― Cum? Mă doare capul atât de tare şi aş vrea să nu-mi mai vorbească fără să ajungă nicăieri. Nu ştiu ce tot…
― Trebuia să te salvăm pentru că tu eşti gaiţa-zeflemitoare, Katniss, spune Plutarch. Cât timp trăieşti tu, trăieşte şi revoluţia.
Pasărea, broşa, cântecul, fructele de pădure, ceasul, biscuitul, rochia care a izbucnit în flăcări. Eu sunt gaiţa-zeflemitoare. Cea care a supravieţuit în ciuda planurilor Capitoliului. Simbolul rebeliunii.
E aşa cum am bănuit în pădure – când le-am găsit pe evadatele Bonnie şi Twill –, deşi n-am înţeles niciodată cât de mare era amploarea. Pe de altă parte, nici nu trebuia să înţeleg. Mă gândesc la Haymitch, luându-mă în râs când i-am vorbit de¬spre planul meu de fugă din Districtul 12, de¬spre stârnirea propriei mele revolte, ba chiar şi de¬spre însăşi ideea existenţei Districtului 13. Subterfugii şi amăgiri. Şi, dacă sub masca sarcasmului şi a beţiei a fost în stare să facă asta, atât de convingător şi atât de multă vreme, în ce altă privinţă m-a mai minţit? Ştiu.
― Peeta, şoptesc, cu o împunsătură în inimă.
― Ceilalţi l-au ţinut pe Peeta în viaţă fiindcă ştiam că n-ai mai fi rămas în nici un caz în alianţă după moartea lui, spune Haymitch. Şi nu puteam risca să te lăsăm neprotejată.
Cuvintele sună prozaic, expresia feţei îi e neschimbată, dar nu poate ascunde tenta cenuşie care îi acoperă obrajii.
― Unde e Peeta? şuier către el.
― A fost luat de Capitoliu, împreună cu Johanna şi Enobaria, îmi răspunde.
Şi are în sfârşit decenţa de a-şi coborî privirea.
Sunt practic dezarmată. Dar nimeni n-ar trebui să subestimeze vreodată răul pe care-l pot face unghiile, mai ales când ţinta atacului e luată prin surprindere. Mă întind peste masă şi greblez cu ale mele faţa lui Haymitch, umplându-l de sânge şi vătămându-i un ochi. Şi apoi urlăm amândoi, spunându-ne unul altuia lucruri cumplite, îngrozitoare. Finnick încearcă să mă tragă deoparte şi ştiu că Haymitch face tot ce poate ca să nu mă sfâşie, pentru că eu sunt gaiţa-zeflemi-toare. Sunt gaiţa-zeflemitoare şi, aşa cum stau lucrurile, e greu să fiu ţinută în viaţă.
Alte mâini îl ajută pe Finnick şi sunt din nou pe patul meu de spital, cu trupul imobilizat, cu încheieturile mâinilor legate, aşa că îmi izbesc furioasă capul de tăblie, iarăşi şi iarăşi. Un ac mi se înfige în braţ şi capul mă doare atât de tare încât renunţ la luptă şi urlu pur şi simplu, înfiorător, ca un animal în pragul morţii, până când nu mai am glas.
Medicamentul mă sedează, nu mă adoarme, şi sunt aşadar captivă într-o nefericire confuză, monotonă şi dureroasă, pentru o vreme care pare să fi existat dintotdeauna. Îmi reintroduc furtunaşele şi îmi vorbesc cu voci liniştitoare, dar care nu îşi ating ţinta. Nu mă pot gândi decât la Peeta, întins undeva, pe o masă similară, pentru a i se smulge informaţii pe care nu le are.
― Katniss. Katniss, îmi pare rău.
Vocea lui Finnick vine din patul de alături şi pătrunde în conştiinţa mea. Poate fiindcă avem aceeaşi durere.
― Am vrut să mă întorc după el şi după Johanna, dar nu mă puteam mişca.
Nu-i răspund. Bunele intenţii ale lui Finnick Odair nu înseamnă pentru mine nici cât negru sub unghie.
― E mai bine pentru el decât pentru Johanna. Se vor convinge repede că nu ştie nimic. Şi nu-l vor ucide dacă se vor gândi că-l pot folosi împotriva ta, zice Finnick.
― Ca momeală? spun eu, către tavan. Aşa cum o vor folosi pe Annie, Finnick?
Îl aud plângând, dar nu-mi pasă. Probabil că pe ea nici măcar nu se vor obosi s-o interogheze, mintea ei e atât de departe. Dusă cu ani în urmă, în adâncul Jocurilor ei. Sunt foarte multe şanse să mă îndrept în aceeaşi direcţie. Poate am şi început să-nnebunesc şi nimeni n-are inima să-mi spună asta. Mă simt suficient de nebună.
― Aş vrea să fie moartă, spune el. Aş vrea să fie morţi cu toţii şi noi alături de ei. Ar fi cel mai bine.
Ei bine, pentru asta nu am nici un răspuns potrivit. Mi-e greu să-l contrazic, de vreme ce eu însămi am plecat cu o seringă, cu intenţia de a-l ucide pe Peeta dacă i-aş fi dat de urmă. Aş vrea cu adevărat să fie mort? Ceea ce vreau… ceea ce vreau e să-l am înapoi, dar acum n-o să-l mai recapăt niciodată. Chiar dacă forţele rebele vor reuşi cumva să răstoarne Capitoliul, oricine poate fi sigur că ultimul gest al preşedintelui Snow va fi să taie beregata lui Peeta. Nu. N-o să-l mai am niciodată înapoi. Aşa că moartea e soluţia cea mai bună.
Dar el îşi va da seama de asta sau va continua să lupte? E atât de puternic şi e un mincinos atât de bun. Oare crede că are vreo şansă de supravieţuire? Oare îi pasă măcar de şansa asta? Oricum nu conta pe ea. Renunţase deja la viaţă. Dacă ştie că eu am fost salvată, poate e chiar fericit. Simte că şi-a îndeplinit misiunea de a mă menţine în viaţă.
Mă gândesc că-l urăsc chiar mai mult decât pe Haymitch.
Mă dau bătută. Nu mai vorbesc, nu mai răspund, refuz mâncarea şi apa. Pot să-mi pompeze tot ce vor în braţ, dar e nevoie de mai mult decât atât pentru ca un om să meargă mai departe odată ce şi-a pierdut dorinţa de a trăi. Am până şi ideea stranie că, dacă eu mor, Peeta ar putea fi lăsat să trăiască. Nu ca om liber, dar ca un soi de avox, aşteptând viitoarele tributuri din Districtul 12. Şi poate o să găsească o cale de evadare. De fapt, moartea mea încă ar mai putea să-l salveze.
Iar dacă n-o să se poată, nu contează. Va fi suficientă ca să moară alţii de ciudă. Ca pedeapsă pentru Haymitch, care, din toată lumea asta plină de putrezi-ciune, ne-a transformat tocmai pe mine şi pe Peeta în pioni ai Jocurilor lui. Am avut încredere în el. Am pus în mâinile lui tot ce-aveam mai de preţ. Şi el m-a trădat.
― Vezi, de-asta nu te lasă nimeni pe tine să faci planurile, a spus.
E adevărat. Oricine are mintea-ntreagă nu m-ar lăsa pe mine să fac planuri. Fiindcă e evident că nu sunt în stare să deosebesc un prieten de un duşman.
O mulţime de oameni vin să-mi vorbească, dar cuvintele îmi sună aidoma păcănitului insectelor din junglă. Lipsite de sens şi îndepărtate. Periculoase, dar numai de aproape. Ori de câte ori devin distincte, gem până când mi se dau mai multe calmante, ceea ce readuce imediat lucrurile la locul lor.
Până când se întâmplă să deschid ochii şi să văd pe cineva de a cărui privire nu mă pot feri. Cineva care n-o să mă roage, n-o să-mi dea explicaţii, n-o să-şi închipuie că-mi poate schimba planurile ispitindu-mă, pentru că e singurul om care mă cunoaşte cu adevărat.
― Gale, şoptesc.
― Salut, Catnip!
Întinde mâna şi îmi dă la o parte o şuviţă de păr din ochi. O parte a feţei i-a fost arsă de curând. Are un braţ într-o eşarfă şi îi zăresc bandajele de sub cămaşa de miner. Ce-a păţit? Şi cum de e aici? Acasă s-a-ntâmplat ceva foarte grav.
Nu e vorba atât de¬spre a-l da uitării pe Peeta, cât de¬spre a-mi aduce aminte de ceilalţi. Nu e nevoie decât de o singură privire spre Gale şi dau cu toţii buzna în prezent, cerând să fie recunoscuţi.
― Prim? întreb, cu răsuflarea tăiată.
― Trăieşte. Ca şi mama ta. Le-am scos de-acolo la timp, răspunde el.
― Nu sunt în Districtul 12?
― După Jocuri, au trimis avioane. Au aruncat bombe incendiare. Ezită. Ei, ştii ce s-a-ntâmplat cu Vatra.
Ştiu. Am văzut-o explodând. Vechiul depozit cufundat în praf de cărbune. Întregul district acoperit cu aşa ceva. Un nou soi de spaimă începe să crească în mine când îmi imaginez bombele incendiare lovind Filonul.
― Nu sunt în Districtul 12? repet.
Ca şi cum aş putea respinge cumva adevărul.
― Katniss, spune blând Gale.
Recunosc vocea asta. Vorbeşte aşa când se apropie de animalele rănite, să le dea lovitura de graţie. Ridic instinctiv mâna, vrând să-i opresc cuvintele, dar el mi-o prinde şi mi-o strânge cu putere.
― Nu, şoptesc eu.
Dar Gale nu poate păstra un secret faţă de mine.
― Katniss, Districtul 12 nu mai există.

SFÂRŞITUL CĂRŢII A DOUA