Sfidarea11

23
Un ceas. Aproape că văd limbile ticăind pe suprafaţa secţionată în douăspre-zece sectoare a arenei. Fiecare oră e începutul unei noi orori, aduce o nouă armă a creatorilor-de-joc şi pune capăt ororii precedente. Fulgerele, ploaia de sânge, ceaţa, maimuţele – astea sunt primele patru ore ale ceasului. Şi, la zece, valul. Nu ştiu ce se întâmplă în celelalte şapte intervale, dar ştiu că Wiress are dreptate.
În momentul de faţă cade ploaia de sânge şi noi ne aflăm pe plajă, sub segmentul maimuţelor, mult prea aproape de ceaţă după gustul meu. Oare diversele atacuri se limitează la interiorul junglei? Nu neapărat. Valul n-a făcut-o. Dacă ceaţa aia se scurge în afara pădurii sau dacă se reîntorc maimuţele…
― Sculaţi-vă! le ordon, scuturându-i pe Finnick, Peeta şi Johanna până se trezesc. Sculaţi-vă, trebuie să plecăm!
Avem totuşi destul timp ca să le explic teoria ceasului. Ca să le vorbesc de¬spre tic-tac-ul lui Wiress şi de¬spre mişcările limbilor invizibile care declanşează forţe ucigaşe în fiecare secţiune.
Cred că i-am convins pe toţi cei lucizi, cu excepţia Johannei, pentru care dezaprobarea tuturor sugestiilor mele e un impuls firesc. Dar până şi ea e de acord că e mai bine să te fereşti decât s-o păţeşti.
Ceilalţi adună puţinele lucruri pe care le avem şi îl îmbracă din nou pe Beetee în salopetă, iar eu o trezesc pe Wiress. Deschide ochii cu un „tic-tac!” speriat.
― Da, tic-tac, arena e un ceas. E un ceas, Wiress, ai dreptate, îi spun. Ai dreptate.
O expresie de uşurare îi inundă chipul – probabil, îmi închipui eu, fiindcă în sfârşit a înţeles cineva ceea ce ea trebuie să fi intuit de la primul dangăt de clopot.
― Miezul nopţii.
― Începe la miezul nopţii, confirm.
În mintea mea, o amintire reuşeşte să iasă la suprafaţă. Văd un ceas de masă. Ba nu, un ceas de buzunar, odihnindu-se în palma lui Plutarch Heavensbee. Începe la miezul nopţii, a spus el. Pe urmă, gaiţa mea zeflemitoare s-a aprins pentru o clipă şi-a dispărut. Privind în urmă, e ca şi cum mi-ar fi dat un indiciu de¬spre arenă. Dar de ce-ar fi făcut-o? La vremea respectivă, nu aveam mai multe şanse decât el să ajung tribut în Jocurile astea. Poate s-a gândit că avea să-mi fie de folos ca mentor sau poate ăsta fusese planul de la bun început.
Wiress dă din cap către ploaia de sânge.
― Unu jumate, spune ea.
― Exact. Unu şi jumătate. Iar la două aici începe să se lase o ceaţă cumplit de otrăvitoare, zic eu, arătând către jungla de alături. Aşa că acum trebuie să plecăm în altă parte ca să fim în siguranţă.
Ea zâmbeşte şi se ridică supusă în picioare.
― Ţi-e sete?
Îi întind bolul împletit şi soarbe cu lăcomie aproape un sfert. Finnick îi dă ultima bucată de pâine, şi ea o ronţăie. Ca şi cum şi-ar fi venit în fire imediat ce a trecut peste imposibilitatea de a se face înţeleasă.
Îmi verific armele. Leg caneaua şi tubul cu alifie în paraşută şi mi-o prind de centură cu un lujer.
Beetee continuă să fie încă destul de rupt de realitate, dar obiectează când încearcă Peeta să-l ridice.
― Bobina !? spune el.
― E chiar aici, îi explică Peeta. Wiress e bine. Vine şi ea.
Dar Beetee continuă să se împotrivească.
― Bobina, insistă el.
― Oh, ştiu ce vrea, spune nerăbdătoare Johanna. Traversează plaja şi ia cilindrul pe care i l-am desprins de centură înainte de a-l spăla. E acoperit cu un strat gros de sânge închegat.
― Obiectul ăsta inutil. E un soi de bobină sau cam aşa ceva. Aşa s-a ales cu tăietura. Alergând la Cornul Abundenţei după ea. Nu ştiu ce fel de armă ar putea fi. Presupun că se poate rupe o bucată de sârmă ca să sugrumi pe cineva. Dar voi chiar vi-l puteţi imagina pe Beetee strângând pe cineva de gât?
― A câştigat Jocurile cu o bobină. Punând la cale capcana aia electrificată, spune Peeta. E cea mai bună armă pe care-ar putea-o avea.
Faptul că Johanna nu poate pune totul cap la cap pare destul de ciudat. Parcă nu sună prea veridic. Dă de bănuit.
― Cred că ar fi trebuit să pricepi mai bine, mă amestec. De vreme ce l-ai poreclit Scurtcircuit şi aşa mai departe.
Ea mă priveşte îngustându-şi ameninţător ochii.
― Da, ce idioată am putut să fiu, nu-i aşa? Cred că eforturile de a-i ţine în viaţă pe micii tăi prieteni mi-au distras atenţia. Asta în vreme ce tu făceai… ce? O lăsai pe Mags să moară?
Degetele mi se strâng pe mânerul cuţitului de la brâu.
― Dă-i drumul. Fă o-ncercare. Nu ţin cont că eşti borţoasă, tot îţi tai beregata, spune ea.
Ştiu că n-o pot ucide acum. Dar, pentru mine şi Johanna, totul nu e decât o chestiune de timp. Până când una dintre noi o va omorî pe cealaltă.
― Poate ar fi mai bine să ne controlăm cu toţii, zice Finnick, fulgerându-mă cu o privire. Ia mosorul de sârmă şi îl pune pe pieptul lui Beetee. Uite-ţi bobina, Scurtcircuit. Ai grijă unde-o pui în priză.
Peeta îl ridică pe bătrânul acum docil.
― Încotro?
― Aş vrea să merg la Cornul Abundenţei şi s-arunc o privire. Să mă asigur că nu ne înşelăm în privinţa ceasului, răspunde Finnick.
Planul pare la fel de bun ca oricare altul. În plus, nu m-ar deranja să am ocazia de a ajunge din nou lângă arme. Iar acum suntem şase. Chiar dacă nu-i socotim pe Beetee şi Wiress, suntem patru luptători buni. E cu totul altceva faţă de poziţia în care mă aflam anul trecut pe vremea asta, când eram pe cont propriu. Da, e grozav să ai aliaţi, atâta vreme cât poţi ignora gândul că vei fi silit să-i ucizi.
Wiress şi Beetee vor găsi probabil o modalitate de a muri pe cont propriu. Dacă vom fi nevoiţi să fugim de ceva, cât de departe vor reuşi să ajungă? Şi, sincer vorbind, pe Johanna nu mi-ar fi greu s-o ucid ca să-l apăr pe Peeta. Sau doar ca să-i închid gura.Ceea ce-mi trebuie cu adevărat e cineva care să-l lichideze pe Finnick în locul meu, fiindcă nu cred c-aş putea s-o fac cu mâna mea, nu după ce tot ce a făcut el pentru Peeta. Mă gândesc să-l manevrez, aranjându-i un soi de întâlnire cu profesioniştii. E lipsit de inimă, ştiu.
Dar ce alternative am? Acum, când am aflat de¬spre ceas, probabil că n-o să murim în junglă, aşa că va trebui să ne ucidă cineva în luptă.
Fiindcă e atât de dezgustător să mă gândesc la asta, mintea mea se străduieşte cu frenezie să schimbe subiectul. Dar singurul lucru care mă distrage de la situaţia în care mă aflu sunt fanteziile de¬spre asasinarea preşedintelui Snow. Presupun că nu e cel mai frumos lucru la care poate visa cu ochii deschişi o fată de şaptesprezece ani, dar mă simt extrem de satisfăcută.
Mergem de-a lungul celei mai apropiate fâşii de nisip, apropiindu-ne cu prudenţă de Cornul Abundenţei, pentru eventualitatea în care profesioniştii s-ar ascunde acolo. Mă îndoiesc că e aşa, fiindcă suntem pe plajă de ore întregi, şi ei n-au dat nici un semn de viaţă. Zona e părăsită, aşa cum mă aşteptam. N-au mai rămas decât uriaşul corn de aur şi mormanul de arme lăsate deoparte.
După ce Peeta îl întinde pe micul petic de umbră oferit de Cornul Abundenţei, Beetee o strigă pe Wiress. Ea se ghemuieşte alături şi el îi pune în mâini mosorul de sârmă.
― Spală-l, te rog.
Wiress dă din cap şi aleargă spre malul apei, unde înmoaie bobina în valuri. Începe să cânte încet ceva caraghios, de¬spre un şoarece care se urcă pe un ceas. Probabil e un cântecel pentru copii, dar pare s-o facă fericită.
― Oh, iar cântecul ăsta, spune Johanna, rostogolindu-şi ochii. A ţinut-o aşa ore întregi înainte de-a începe cu tic-tac-ul.
Wiress se ridică brusc, îndreptându-şi spatele, şi arată către junglă.
― Două, spune ea.
Urmăresc direcţia indicată de degetul ei până în locul unde peretele de ceaţă tocmai a început să se prelingă către plajă.
― Da, uitaţi-vă, Wiress are dreptate. E ora două şi a început ceaţa.
― Cu precizie, zice Peeta. Ai dat dovadă de foarte multă inteligenţă când ai înţeles asta, Wiress.
Ea zâmbeşte şi reîncepe să cânte şi să afunde bobina în apă.
― Oh, e mai mult decât inteligentă. E intuitivă. Ne întoarcem cu toţii spre Beetee, care pare să revină la viaţă.
― E capabilă să simtă lucrurile înaintea oricui altcuiva. Ca un canar din minele de cărbune.
― Ce-i aia? mă întreabă Finnick.
― E o pasăre pe care o luăm în mină ca să ne avertizeze dacă aerul nu e bun, răspund eu.
― Şi ce face, moare? întreabă Johanna.
― Întâi se-opreşte din cântat. În momentul ăla trebuie să ieşim. Dar, dacă aerul e prea otrăvitor, moare, da. Şi mori şi tu.
Nu vreau să vorbesc de¬spre păsări cântătoare care mor. Fiindcă mă poartă cu gândul la moartea tatei şi la moartea lui Rue, şi la moartea lui Maysilee Donner, şi la mama, care a moştenit canarul ei. Oh, grozav, şi acum mă gândesc la Gale, afundat în mina aia oribilă, cu ameninţarea preşedintelui atârnându-i deasupra capului. Acolo, jos, e simplu ca totul să pară un accident. Un canar amuţit, o scânteie, şi nimic altceva.
Încep să-mi imaginez cum îl ucid pe preşedinte.
În ciuda faptului că Wiress o enervează la culme, Johanna arată mult mai satisfăcută decât am văzut-o vreodată în arenă. În vreme ce eu îmi îmbogăţesc stocul de săgeţi, ea cotrobăie până când scoate la iveală două securi cu înfăţişare letală. Alegerea pare stranie, până când o văd aruncând-o pe una dintre ele cu atâta forţă încât se înfige în aurul înmuiat de soare al Cornului Abundenţei. Bineînţeles. Johanna Mason. Districtul 7. Cherestea. Pun pariu că azvârle securi de când a-nvăţat să meargă. Aşa cum s-a deprins Finnick cu tridentul lui. Sau Beetee cu bobina. Sau cum şi-a dobândit Rue cunoştinţele de¬spre plante. Îmi dau seama că ăsta e un alt dezavantaj cu care s-au confruntat tributurile din Districtul 12 de-a lungul anilor. Noi coborâm în mină abia la optsprezece ani. Se pare că majoritatea celorlalte tributuri învaţă mai devreme câte ceva de¬spre meseriile lor. Anumite lucruri pe care le faci în mină ar putea prinde bine în timpul Jocurilor. Mânuirea unui târnăcop. Amorsarea unui explozibil. Ar oferi un avantaj. Aşa cum mi-a oferit mie vânătoarea. Numai că noi le învăţăm prea târziu.
În timp ce eu am răscolit armele, Peeta s-a aşezat pe pământ, desenând cu vârful cuţitului pe o frunză mare, netedă, pe care a adus-o din junglă. Mă uit peste umărul lui şi văd că face o hartă a arenei. În centru e Cornul Abundenţei, pe cercul lui de nisip din care se ramifică toate cele douăsprezece fâşii. Arată ca o plăcintă împărţită în douăsprezece bucăţi egale. Urmează un alt cerc, reprezentând apa, şi unul puţin mai mare, care marchează marginea junglei.
― Uită-te cum e plasat Cornul Abundenţei, îmi spune.
Îl studiez şi îmi dau seama de¬spre ce vorbeşte.
― Vârful indică ora douăsprezece.
― Exact, aşa că asta e partea de sus a ceasului, zice el şi zgârie frunza cu repeziciune, trasând numerele de la unu la doisprezece în jurul cadranului ceasului. De la douăsprezece la unu e zona fulgerelor.
Scrie cu litere mărunte fulger pe felia corespunzătoare, apoi adaugă sânge, ceaţă şi maimuţe în secţiunile care urmează în sensul acelor de ceas.
― Şi de la zece la unsprezece e valul, spun eu.
El îl adaugă. E momentul în care ni se alătură Finnick şi Johanna, înarmaţi până în dinţi cu tridente, securi şi cuţite.
―Aţi observat ceva neobişnuit în celelalte sectoare? îi întreb pe Johanna şi Beetee, de vreme ce e posibil ca ei să fi zărit ceva care nouă să ne fi scăpat.
Dar n-au văzut decât o grămadă de sânge.
― Cred că ar putea ascunde orice.
― O să marchez locurile unde ştim că armele creatorilor-de-joc ne urmăresc în afara junglei, ca să le ocolim, spune Peeta, trăgând linii în diagonală pe plajele unde ajung ceaţa şi valul. Pe urmă îşi încrucişează braţele. Ei, e oricum mult mai mult decât ştiam azi-dimineaţă.
Dau aprobator din cap şi atunci îmi dau seama. E linişte. Canarul nostru a amuţit.
Nu stau pe gânduri. Pun o săgeată în arc şi mă întorc ca să întrezăresc un Gloss picurând de apă care o lasă pe Wiress să alunece la pământ, cu beregata căscată într-un zâmbet de un roşu strălucitor. Vârful săgeţii mele dispare în tâmpla lui dreaptă şi, în secunda de care am nevoie ca să-mi reîncarc arcul, Johanna împlântă lama unei securi în pieptul lui Cashmere. Finnick abate din drum suliţa aruncată de Brutus spre Peeta şi primeşte în coapsă cuţitul Enobariei. Dacă n-ar fi existat un Corn al Abundenţei în spatele căruia să se ghemuiască, ambele tributuri din Districtul 2 ar fi fost moarte. Mă avânt în urmărirea lor. Bum! Bum! Bum! Tunul confirmă că n-o mai putem ajuta pe Wiress şi că nu e nevoie să-i terminăm pe Gloss şi pe Cashmere. Eu şi aliaţii mei înconjurăm Cornul Abundenţei, începând să-i hăituim pe Brutus şi Enobaria, care aleargă pe fâşia de nisip către junglă.
Solul îmi zvâcneşte brusc sub picioare şi sunt azvârlită la pământ, căzând pe o parte. Uscatul rotund care adăposteşte Cornul Abundenţei începe să se-nvârtească cu repeziciune, într-adevăr foarte repede, şi văd jungla rotindu-se în jurul meu ca o pată neclară. Simt forţa centrifugă împingându-mă către apă şi îmi afund degetele şi picioarele în nisip, căutând să mă agăţ cumva de pământul instabil. Sunt nevoită să închid ochii din cauza nisipului ce zboară prin aer şi a ameţelii. Nu pot face literalmente altceva decât să rezist până când ne oprim brusc, fără nici o încetinire.
Tuşind şi cuprinsă de greaţă, mă salt încet în şezut şi îmi descopăr însoţitorii în aceeaşi stare. Finnick, Johanna şi Peeta s-au ţinut bine. Cele trei cadavre au fost aruncate în apa sărată.
Toată povestea, de la încetarea cântecului lui Wiress până acum, n-a putut să dureze mai mult de un minut sau două. Stăm cu toţii locului, gâfâind şi scuipându- ne nisipul din gură.
― Unde-i Scurtcircuit? întreabă Johanna.
Suntem în picioare. Un ocol împleticit al Cornului Abundenţei ne confirmă c-a dispărut. Finnick îl zăreşte la vreo douăzeci de metri distanţă, în apă, abia reuşind să se menţină la suprafaţă, şi înoată într-acolo, ca să-l aducă înapoi.
Brusc îmi aduc aminte de bobină şi de importanţa pe care el i-o acordă. Mă uit cu disperare în jur. Unde e? Unde e? Şi atunci o văd, departe, în apă, încă în palma încleştată a lui Wiress. Stomacul mi se contractă când mă gândesc ce am de făcut acum.
― Acoperiţi-mă, le spun celorlalţi.
Îmi arunc armele alături şi alerg către trupul ei pe cea mai apropiată fâşie de nisip. Mă arunc în apă fără să încetinesc şi mă avânt spre ea. Văd cu coada ochiului aeronava apărând deasupra noastră, gheara începând să coboare ca s-o ridice. Dar nu mă opresc. Continui să înot cu toată puterea de care sunt în stare şi sfârşesc izbindu-mă de trupul ei. Îmi salt capul gâfâind şi încercând să nu înghit apa pătată de sânge care se împrăştie din rana căscată în gâtul lui Wiress. Pluteşte pe spate, purtată de centură şi de moarte, holbându-se la soarele necruţător. Calc apa, fiind nevoită să să-i smulg cu forţă mosorul de sârmă din mână, fiindcă, într-un ultim gest, l-a strâns atât de tare. Nu pot face nimic mai mult decât să-i închid pleoapele, să-i şoptesc un rămas-bun şi să înot, îndepărtându-mă. Când arunc bobina pe nisip şi mă trag afară din apă, trupul ei a dispărut. Dar încă îi mai simt gustul sângelui, amestecat cu sarea mării.
Mă întorc la Cornul Abundenţei. Finnick l-a recuperat pe Beetee viu, deşi puţin cam murat, stând în capul oaselor şi suflând apă pe nas. A avut înţelepciunea de a-şi lega ochelarii, aşa că măcar poate vedea. Îi pun mosorul în poală. Sclipeşte de curăţenie, nu mai are nici o urmă de sânge. El desfăşoară o bucată de sârmă şi şi-o trece printre degete. O văd pentru prima oară şi nu seamănă cu nici un soi de sârmă cunoscut mie. E de un auriu palid şi e tot atât de subţire ca firul de păr. Trebuie să aibă o lungime de kilometri întregi ca să umple un mosor atât de mare. Dar nu întreb nimic, fiindcă ştiu că Beetee se gândeşte la Wiress.
Mă uit la feţele sobre ale celorlalţi. Se pare că acum Finnick, Johanna şi Beetee şi-au pierdut deopotrivă partenerii din district. Traversez nisipul către Peeta, îmi înfăşor braţele în jurul lui şi stăm o vreme cu toţii în tăcere.
― Să plecăm de pe insula asta împuţită, spune în cele din urmă Johanna.
Acum nu se mai pune decât problema armelor noastre, pe care ni le-am păstrat în cea mai mare parte. Din fericire, lujerii sunt rezistenţi, aşa că medicamentul şi caneaua înfăşurate în paraşută sunt încă bine prinse de centura mea. Finnick îşi scoate maieul şi îl leagă în jurul rănii făcute în coapsă de cuţitul Enobariei. Beetee crede că acum e în stare să meargă, dacă nu ne mişcăm prea repede, aşa că îl ajut să se ridice. Ne hotărâm să ne îndreptăm spre plaja din zona orei douăsprezece. Asta ar trebui să ne ofere mai multe ore de calm şi să ne ferească de orice reziduuri otrăvitoare. Şi pe urmă Peeta, Johanna şi Finnick o pornesc în trei direcţii diferite.
― Ora douăsprezece, da? zice Peeta. Vârful cornului arătă către ora douăspre-zece.
― Înainte de a fi învârtiţi, spune Finnick. Eu mă orientam după soare.
― Soarele nu-ţi spune decât că ne apropiem de ora patru, Finnick, mă amestec eu.
― Din câte înţeleg eu, Katniss vrea să spună că, dacă ştii cât e ceasul, nu înseamnă că ştii neapărat unde e patru pe ceasul ăsta. S-ar putea să-ţi faci o idee generală asupra direcţiei, însă numai dacă nu te gândeşti că e posibil să fi rotit şi inelul exterior, cu jungla, zice Beetee.
Nu, Katniss vrea să spună ceva mult mai elementar. Beetee a formulat o teorie cu mult mai presus decât comentariul meu de¬spre soare. Dar dau din cap, ca şi cum am fi fost tot timpul de aceeaşi părere.
― Da, aşa că oricare dintre potecile astea ne-ar putea conduce către ora douăsprezece, spun.
Ocolim Cornul Abundenţei, privind cu atenţie jungla. E de o uniformitate derutantă. Îmi amintesc de copacul înalt pe care cade primul trăsnet la ora douăsprezece, dar în toate sectoarele există câte un copac similar. Johanna crede că e bine să mergem pe urmele lui Brutus şi ale Enobariei, dar nisipul a fost spulberat sau spălat de valuri. Nu există nici un mod de a ne da seama unde se află un loc anume.
― N-ar fi trebuit să pomenesc niciodată de ceas, spun, cu amărăciune. Acum ne-au luat până şi avantajul ăsta.
― Numai temporar, zice Beetee. La zece o să vedem iarăşi valul şi o să ne reorientăm.
― Da, n-au cum să reproiecteze întreaga arenă, încuviinţează Peeta.
― N-are importanţă, se amestecă nerăbdătoare Johanna. Trebuia să ne spui, fiindcă, în primul rând, altminteri nu ne-am fi mutat niciodată tabăra, cap sec.
Ironia face ca replica ei logică, deşi mă înjoseşte, să fie singura care îmi redă liniştea. Da, trebuia să le spun ca să-i urnesc.
― Haideţi, vreau apă. Intuieşte cineva încotro e bine s-o luăm?
Alegem la întâmplare una dintre cărări şi o urmăm, fără să avem idee către ce număr mergem. Când ajungem la marginea junglei, o cercetăm cu priviri încordate, întrebându-ne ce ne-ar putea aştepta înăuntru.
― Ei, trebuie să fie ora maimuţelor. Şi nu văd nici una pe-aici, zice Peeta. Încerc să găuresc un copac.
― Nu, e rândul meu, spune Finnick.
― Atunci pot măcar să-ţi asigur spatele, se oferă Peeta.
― Asta o poate face şi Katniss, intervine Johanna. Avem nevoie de tine ca să desenezi altă hartă. Pe cealaltă a luat-o apa.
Smulge o frunză destul de mare dintr-un copac şi i-o întinde.
Pentru o clipă, bănuiesc că vor să ne despartă ca să ne ucidă. Dar e lipsit de sens. Dacă Finnick se ocupă de copac, eu am un avantaj asupra lui, iar Peeta e mult mai voinic decât Johanna. Aşa că îl urmez pe Finnick, pătrunzând cu vreo cincisprezece metri în adâncul junglei, unde el găseşte un copac bun, în care îşi înfige cuţitul, încercând să-i dea o gaură.
Stând acolo, cu armele pregătite, nu pot scăpa de senzaţia neliniştitoare că se întâmplă ceva şi că acest ceva are legătură cu Peeta. Căutându-mi motivul îngrijorării, reconstitui cele petrecute, începând cu momentul în care a sunat gongul. Finnick remorcându-l pe Peeta, ca să-şi poată părăsi platoul de metal. Finnick readucându-l pe Peeta la viaţă după ce câmpul de forţă i-a oprit bătăile inimii. Mags dând buzna în ceaţă pentru ca Finnick să-l poată căra pe Peeta. Morfinomana aruncându-se în faţa lui ca să pareze atacul maimuţei. Lupta cu profesioniştii s-a desfăşurat cu atâta repeziciune, dar n-a parat Finnick suliţa aruncată de Brutus spre Peeta, deşi cuţitul Enobariei l-a nimerit în coapsă din cauza asta? Ba chiar şi acum, Johanna l-a pus să deseneze o hartă pe o frunză în loc să intre în junglă…
Nu există nici o îndoială. Din motive cu desăvârşire de nepătruns pentru mine, o parte dintre ceilalţi învingători se străduiesc să-l ţină în viaţă, chiar dacă trebuie să se sacrifice pe ei înşişi.
Sunt uluită. În primul rând, asta e misiunea mea. În al doilea rând, e lipsit de sens. Numai unul dintre noi poate scăpa de aici. Aşa că de ce-au hotărât să-l protejeze pe Peeta? Ce le-a putut spune Haymitch, ce fel de înţelegere a făcut pentru a-i convinge să pună viaţa lui mai presus de propriile lor vieţi?
Ştiu ce mă îndeamnă pe mine să-l păstrez pe Peeta în viaţă. E prietenul meu, şi acesta e modul meu de a sfida Capitoliul, de a-i submina cumplitele lui Jocuri. Dar, dacă nimic nu m-ar fi legat cu adevărat de el, ce m-ar fi convins să-l salvez, să îl aleg pe el, punându-l mai presus de mine însămi? E curajos, fără îndoială, dar am fost cu toţii destul de curajoşi ca să supravieţuim câte unei ediţii a Jocurilor. Există şi acea bunătate pe care e greu să i-o treci cu vederea, şi totuşi… şi apoi mă gândesc la asta, la ceea ce poate face Peeta mai bine decât noi toţi. Se poate folosi de cuvinte. A eclipsat pe toată lumea la ambele interviuri. Şi poate tocmai din pricina acelei bunătăţi esenţiale e capabil să atragă de partea lui un grup mare de oameni – ba nu, o ţară întreagă – cu o singură întorsătură de frază.
Îmi amintesc cum m-am gândit că acesta e darul cu care ar trebui să fie înzestrat conducătorul revoluţiei noastre. I-a convins Haymitch pe ceilalţi de asta? I-a convins că vorbele lui Peeta ar avea mult mai multă putere împotriva Capitoliului decât orice soi de forţă brută cu care ne-am putea lăuda noi, ceilalţi? Nu ştiu. Pentru o parte dintre tributuri pare un salt mult prea mare. Vreau să spun că aici e vorba de¬spre Johanna Mason. Dar ce altceva ar putea explica eforturile lor hotărâte de a-l ţine în viaţă?
― Katniss, ai caneaua aia? întreabă Finnick, readucându-mă brusc la realitate.
Tai lujerul care îmi leagă tubul metalic de centură şi i-l întind.
Şi atunci aud ţipătul. Atât de plin de spaimă şi de durere încât îmi îngheaţă sângele în vene. Şi atât de familiar. Scap jos caneaua, uit unde mă aflu sau ce mi se aşterne înainte, nu mai ştiu decât că trebuie să ajung la ea, s-o apăr. Alerg nebuneşte în direcţia din care vine glasul, fără să-mi pese de pericole, rupând liane şi crengi ca să-mi croiesc drum, distrugând orice mă-mpiedică s-ajung la ea.
La surioara mea.
24
Unde e? Ce-i fac?
― Prim! strig cât mă ţine gura. Prim!
Îmi răspunde un alt ţipăt agonizant. Cum a ajuns aici? Ce caută ea în Jocuri?
― Prim!
Lianele îmi crestează faţa şi braţele, plantele târâtoare îmi înşfacă picioarele. Dar ajung mai aproape de ea. Tot mai aproape. Foarte aproape. Sudoarea îmi curge pe faţă, şi rănile făcute de acid, acum pe vindecate, mă ustură la atingerea ei. Gâfâi, străduindu-mă să respir aerul cald şi umed, din care oxigenul pare să fi dispărut. Prim scoate un sunet – sugerând o asemenea pierdere, ceva atât de ireparabil – încât nici măcar nu-mi pot imagina ce i-au făcut ca să i-l smulgă.
― Prim!
Sfâşii un zid verde, dau buzna într-un mic luminiş şi sunetul se repetă chiar deasupra mea. Deasupra? Mă uit brusc în sus. Au dus-o în copaci? Caut disperată printre crengi, dar nu văd nimic.
― Prim? spun, implorând.
O aud, dar n-o pot vedea. Următorul ei vaiet răsună cu putere, limpede ca un sunet de clopoţel, şi nu mă pot înşela în privinţa sursei. Iese din ciocul unei păsări mici, negre şi moţate, cocoţată pe o creangă aflată la vreo trei metri deasupra capului meu. Şi atunci înţeleg. E o gaiţă-limbută.
N-am mai văzut niciodată una – credeam că nu mai există de mult – şi o studiez o clipă, sprijinindu-mă de trunchiul unui copac şi încleştându-mi mâna de coastele care mă înjunghie. Mutantul, predecesorul, strămoşul. Îmi aduc în minte imaginea unui sturz-zeflemitor, o contopesc cu gaiţa-limbută şi, da, îmi dau seama cum s-au împerecheat ca să dea naştere gaiţei mele zeflemitoare. Pasărea n-are nimic care să sugereze că ar fi un mutant. Nimic, cu excepţia sunetelor oribil de vii ale vocii lui Prim, care îi izvorăsc din cioc. O amuţesc trăgându-i o săgeată în gât. Cade la pământ. Îmi scot săgeata şi mai frâng şi gâtul zburătoarei pe deasupra. Pe urmă azvârl creatura insuportabilă în junglă. Indiferent cât aş fi de flămândă, nu m-aş putea simţi niciodată tentată s-o mănânc.
N-a fost real, îmi spun. Aşa cum lupii mutanţi de anul trecut nu erau cu adevărat tributurile moarte. E doar un truc sadic al creatorilor-de-joc.
Finnick se prăvăleşte în luminiş şi dă de mine ştergându-mi săgeata cu nişte muşchi.
― Katniss?
― E OK. Sunt OK, spun, deşi nu mă simt nicidecum aşa. Am crezut că o aud pe sora mea, dar…
Mă întrerupe un strigăt sfâşietor. E o altă voce, nu e a lui Prim, pare a unei femei tinere. N-o recunosc. Dar are instantaneu efect asupra lui Finnick. Îi piere culoarea din obraji şi îi văd pupilele realmente dilatându-se de spaimă.
― Finnick, stai, spun, întinzându-mi mâna ca să-l liniştesc, dar el a rupt-o la fugă.
A plecat pe urmele victimei, tot atât de prosteşte cum am alergat eu după Prim.
― Finnick! strig, dar ştiu că n-o să se oprească şi n-o să aştepte să-i ofer o explicaţie logică.
Aşa că nu pot decât să plec în goană după el.
Deşi se mişcă atât de repede, nu e greu să-l urmăresc, fiindcă lasă în urmă o potecă bine conturată, de plante călcate în picioare. Dar pasărea e la cel puţin patru sute de metri distanţă şi mergem mai ales în susul dealului, aşa că, în clipa când îl ajung, sunt cu răsuflarea tăiată. El se învârteşte în jurul unui copac uriaş. Trunchiul trebuie să aibă cam un metru şi douăzeci în diametru, iar crengile încep abia de la o înălţime de şase metri. Ţipetele femeii vin de undeva, din frunziş, dar gaiţa-limbută e ascunsă. Finnick ţipă şi el, iarăşi şi iarăşi.
― Annie! Annie!
E cuprins de panică şi cu desăvârşire inabordabil, aşa că fac ceea ce aş fi făcut oricum. Mă urc într-un copac de alături, localizez gaiţa-limbută şi o dobor cu o săgeată. Cade ca un bolovan, aterizând la picioarele lui Finnick. El o ridică, făcând încet legătura, dar, când cobor, alăturându-i-mă, e mai disperat ca niciodată.
― E în ordine, Finnick. Nu e decât o gaiţă-limbută. Ni se joacă feste, îi spun. Nu e adevărat. Nu e… Annie a ta.
― Nu, nu e Annie. Dar vocea era a ei. Gaiţele limbute imită tot ce aud. Unde au auzit ţipetele alea, Katniss?
Înţelegând ce vrea să spună, îmi simt obrajii golindu-se de sânge.
― Oh, Finnick, doar nu crezi că…
― Ba da, exact asta cred, zice el.
Am în faţa ochilor imaginea lui Prim într-o cameră albă, legată de o masă, în vreme ce siluete cu măşti şi halate îi smulg sunetele alea. O torturează sau au torturat-o, făcând-o să ţipe astfel. Mi se înmoaie genunchii şi mă prăbuşesc la pământ. Finnick încearcă să-mi spună ceva, dar nu-l pot auzi. Ceea ce aud într-un târziu e o altă pasăre, care începe să ţipe undeva, în stânga. Şi de data asta e vocea lui Gale.
Finnick mă prinde de braţ înainte de-a apuca s-o iau la fugă.
― Nu. Nu e el.
Începe să mă tragă în josul dealului, către plajă.
― Plecăm de-aici!
Dar în vocea lui Gale e atâta durere încât nu mă pot împiedica să mă zbat, încercând să ajung la el.
Finnick ţipă la mine:
― Nu e el, Katniss! E un mutant! Vino!
Mă ia cu el, pe jumătate târându-mă şi pe jumătate cărându-mă, până când sunt în stare să pricep ce-mi spune. Are dreptate, nu e decât o altă gaiţă-limbută. Nu-l pot ajuta pe Gale urmărind-o, dar asta nu schimbă faptul că vocea e a lui şi că, undeva, cineva i-a smuls la un moment dat asemenea urlete.
Încetez să mă mai lupt cu Finnick şi, ca în noaptea ceţii, fug de ceea ce nu sunt în stare să înfrunt. De ceea ce nu poate să-mi facă altceva decât rău. Numai că, de data asta, îmi e sfâşiată inima, nu trupul. Asta trebuie să fie o altă armă a ceasului. Când limbile ticăie, ajungând la patru, maimuţele pleacă acasă, şi gaiţele-limbute ies să-şi joace rolul. Finnick are dreptate – n-avem de ales, trebuie să plecăm de aici. Cu toate că Haymitch nu ne va putea trimite cu paraşuta nimic care să ne vindece rănile provocate de păsări.
Îi văd pe Peeta şi Johanna stând la marginea pădurii şi mă inundă un amestec de uşurare şi de furie. De ce n-a venit Peeta să mă ajute? De ce n-a venit nimeni după noi? Chiar şi acum îl văd dând înapoi, cu mâinile ridicate, cu palmele către noi, cu buzele mişcându-i-se fără să scoată nici un cuvânt. De ce?
Zidul e atât de transparent încât eu şi Finnick alergăm până ce ne izbim de el şi ricoşăm căzând pe solul junglei. Eu sunt norocoasă. Umărul meu preia cea mai neplăcută parte a impactului, în timp ce Finnick se loveşte frontal, şi din nas îi ţâşneşte sângele. De asta n-au venit în ajutorul nostru Peeta şi Johanna, şi nici măcar Beetee, pe care îl văd dând cu tristeţe din cap în spatele lor. O barieră invizibilă ne desparte de zona din faţa noastră. Nu e un câmp de forţă. Poţi atinge suprafaţa dură şi netedă cât vrei, dar nici cuţitul lui Peeta, nici securea Johannei n-o pot străpunge. Fără să fie nevoie să pipăi mai mult de vreo doi metri în fiecare parte, ştiu că înconjoară întregul sector dintre orele patru şi cinci. Că vom fi captivi aici, ca nişte şobolani în capcană, până când se încheie ora.
Peeta îşi apasă palma pe suprafaţa despărţitoare şi eu o pun pe a mea ca să i-o întâlnesc, de parcă i-aş putea simţi atingerea prin zid. Îi văd buzele mişcându-se, dar nu-l aud, nu pot auzi nimic din afara sectorului nostru. Încerc să desluşesc ce spune, dar nu mă pot concentra, mă holbez pur şi simplu la el, făcând tot ce-mi stă în puteri ca să-mi păstrez mintea întreagă.
Pe urmă încep să sosească păsările. Una câte una. Aşezându-se pe crengile din jur. Şi din ciocuri li se revarsă un cor de orori orchestrat cu grijă, Finnick cedează imediat, ghemuindu-se la pământ şi apăsându-şi mâinile pe urechi de parcă ar vrea să-şi strivească ţeasta. Eu încerc să mă lupt o vreme. Îmi golesc tolba cu săgeţi trăgând în păsările detestate. Dar, ori de câte ori una se prăbuşeşte moartă, o alta îi ia imediat locul. În cele din urmă, mă dau bătură şi mă fac covrig alături de Finnick, încercând să pun o stavilă în calea sunetelor agonizante scoase de Prim, de Gale, de mama, de Madge, de Rory, de Vie, ba chiar şi de Posy, micuţa şi neajutorata Posy…
Ştiu că au încetat; când simt mâinile lui Peeta atingându-mă, mă simt ridicată de la pământ şi scoasă din junglă, dar am ochii strâns închişi şi muşchii prea crispaţi ca să se poată destinde. Peeta mă ţine în poală, şoptindu-mi cuvinte liniştitoare şi legănându-mă uşor. E nevoie de multă vreme înainte de a începe să-mi slăbesc încordarea ca o strânsoare de fier a trupului. Şi când o fac încep să tremur.
― E în ordine, Katniss, îmi şopteşte el.
― Tu nu i-ai auzit, îi răspund.
― Am auzit-o pe Prim. Chiar la început. Dar nu era ea. Era o gaiţă-limbută.
― Era ea. Undeva. Gaiţa-limbută n-a făcut altceva decât s-o înregistreze.
― Nu, asta vor ei să crezi. Exact aşa cum m-am întrebat eu, anul trecut, dacă un mutant avea ochii lui Glimmer. Dar ăia nu erau ochii ei. Şi aia n-a fost vocea lui Prim. Şi, chiar dacă a fost, i-au luat-o din vreun interviu şi au distorsionat sunetul. Au făcut-o să spună indiferent ce spunea.
― Nu, au torturat-o, îl contrazic eu. Probabil e moartă.
― Katniss, Prim nu e moartă. Cum ar fi putut s-o ucidă? Aproape c-am rămas numai opt. Şi ce se-ntâmplă atunci? întreabă el.
― Mai mor încă şapte, spun, deznădăjduită.
― Nu, acasă. Ce se-ntâmplă când în Joc rămân numai opt tributuri?
Îmi ridică bărbia, ca să fiu nevoită să-l privesc. Mă sileşte să mă uit în ochii lui.
― Ce se-ntâmplă? Când nu mai rămân decât opt? Ştiu că vrea să mă ajute, aşa că îmi impun să mă gândesc.
― Când rămân numai opt? repet. Li se iau interviuri rudelor şi prietenilor de acasă.
― Chiar aşa, spune Peeta. Li se iau interviuri familiilor şi prietenilor noştri de acasă. Şi o pot face dacă toţi sunt ucişi?
― Nu? întreb eu, încă nesigură.
― Nu. De-asta ştim că Prim e în viaţă. Ea va fi prima pe care o vor intervieva, nu-i aşa? spune el.
Vreau să-l cred. Mi-o doresc din toată inima. Numai că… vocile alea…
― Mai întâi pe Prim. Apoi pe mama ta. Apoi pe vărul tău, Gale. Pe Madge, continuă el. A fost un truc, Katniss. Unul oribil. Dar noi suntem singurii cărora le poate face rău. Noi suntem cei care iau parte la Jocuri. Nu ei.
― Crezi cu adevărat asta?
― Da, îmi răspunde.
Ezit, ştiind că Peeta poate face pe oricine să creadă orice. Mă uit la Finnick pentru o confirmare, văd că e captivat de prietenul meu, de vorbele lui.
― Tu crezi că e adevărat, Finnick? îl întreb.
― Ar putea fi. Nu ştiu, zice el. Pot face asta, Beetee? Pot lua vocea normală a cuiva, făcând-o să…
― Oh, da. Nici măcar nu e prea greu, Finnick. Copiii noştri învaţă o tehnică similară la şcoală, răspunde Beetee.
― Bineînţeles că Peeta are dreptate. Toată ţara o adoră pe surioara lui Katniss. Dacă ar omorî-o într-adevăr în felul ăsta, ar fi responsabili pentru stârnirea unei revolte, spune plat Johanna. Nu vor asta, nu-i aşa? Îşi azvârle capul pe spate şi strigă: Revoltă în toată ţara? Nu şi-ar dori aşa ceva!
Şocul mă lasă cu gura căscată. Nimeni n-a mai spus vreodată aşa ceva în timpul Jocurilor. E sigur că vor tăia vorbele Johannei, că îi vor elimina replica. Dar eu am auzit şi n-o s-o mai privesc niciodată ca până acum. N-o să câştige niciodată vreun premiu pentru bunătatea inimii, dar e cu siguranţă cutezătoare. Sau nebună. Ia câteva carapace şi se îndreaptă spre junglă.
― Aduc apă, ne spune.
O prind de mână când trece pe lângă mine.
― Păsările…
Îmi aduc aminte că păsările trebuie să fi plecat, dar tot nu vreau să ştiu pe nimeni acolo. Nici măcar pe ea.
― Mie nu-mi pot face rău. Nu sunt ca voi. Nu mi-a mai rămas nimeni pe care să-l iubesc, spune Johanna, eliberându-şi mâna cu o zvâcnire nerăbdătoare. Când îmi aduce o carapace cu apă, o iau mulţumindu-i cu o înclinare tăcută a capului, ştiind cât de mult mi-ar dispreţui compasiunea din glas.
În timp ce Johanna este ocupată cu colectarea apei şi recuperarea săgeţilor mele, Beetee se joacă distrat cu bobina lui, iar Finnick intră în mare. Şi eu ar trebui să mă spăl, dar rămân în braţele lui Peeta, încă prea tulburată ca să pot avea vreo reacţie.
― De cine s-au folosit împotriva lui Finnick? întreabă el.
― De cineva pe nume Annie.
― Trebuie să fie Annie Cresta.
― Cine?
― Annie Cresta. Fata în locul căreia s-a oferit voluntară Mags. A câştigat Jocurile acum vreo cinci ani, spune Peeta.
Trebuie să fi fost în vara de după moartea tatei, când am început să-mi hrănesc familia, şi întreaga mea fiinţă era preocupată de lupta cu foamea.
― Nu-mi aduc prea bine aminte de Jocurile alea, zic eu. Au fost în anul cutremurului?
― Da. Annie e fata care a-nnebunit când partenerul ei din district a fost decapitat. A fugit de una singură şi s-a ascuns. Dar un cutremur a dărâmat barajul şi cea mai mare parte a arenei a fost inundată. A câştigat fiindcă era cea mai bună înotătoare, îmi povesteşte Peeta.
― S-a simţit mai bine după aceea? îl întreb. Adică i s-a mai limpezit mintea?
― Nu ştiu. Nu-mi amintesc s-o mai fi văzut vreodată revenind la Jocuri. Dar în timpul extragerii de anul ăsta nu părea prea echilibrată.
Aşadar iată pe cine iubeşte Finnick, mă gândesc. Nu pe vreuna din şirul lui de amante extravagante din Capitoliu, ci pe o biată fată cu mintea răvăşită de acasă.
O lovitură de tun ne adună pe toţi pe plajă. Aeronava apare în zona pe care o considerăm cuprinsă între orele şase şi şapte. Urmărim gheara care coboară de cinci ori ca să recupereze un singur cadavru sfâşiat. E imposibil să-ţi dai seama cui îi aparţine. Indiferent ce s-ar întâmpla la ora şase, nu vreau s-o aflu vreodată.
Peeta desenează o nouă hartă pe o frunză, adăugând un GL, de la gaiţa- limbută, în sectorul patru-cinci şi scriind pur şi simplu fiară în cel unde l-am văzut pe tributul făcut bucăţi. Acum ştim foarte bine ce aduc şapte dintre cele douăspre-zece ore. Şi, dacă atacul gaiţelor-limbute a avut o parte bună, atunci aceasta a fost redezvăluirea locului în care ne aflăm pe cadranul ceasului.
Finnick împleteşte încă un bol pentru apă şi o plasă de pescuit. Eu înot puţin şi mă ung din nou cu alifie. Apoi stăm cu toţii pe marginea apei, curăţând peştele prins de Finnick şi privind soarele care coboară sub orizont. Luna strălucitoare e deja în ascensiune, umplând arena cu o lumină stranie, crepusculară. Suntem pe punctul de a ne aşeza să ne mâncăm peştele crud când începe imnul. Apoi urmează chipurile…
Cashmere. Gloss. Wiress, Mags. Femeia din Districtul 5. Morfinomana care şi-a dat viaţa pentru Peeta. Blight. Bărbatul din Zece.
Opt morţi. Plus alţi opt din prima noapte. Două treimi dintre noi s-au dus într-o zi şi jumătate. Asta trebuie să fie un soi de record.
― Fac prăpăd printre noi, spune Johanna.
― Cine-a mai rămas? În afară de noi cinci şi de Districtul 2? întreabă Finnick.
― Chaff, spune Peeta, fără să stea pe gânduri. Poate îl urmăreşte din cauza lui Haymitch. Coboară o paraşută cu o grămăjoară de chifle pătrate, cât un dumicat de mici.
― Astea sunt din districtul tău, nu-i aşa, Beetee? întreabă Peeta.
― Da, din Districtul 3, răspunde el. Câte sunt?
Finnick le numără, răsucind-o pe fiecare în mână înainte de a le aşeza în ordine. Nu ştiu ce e cu Finnick şi cu pâinea, dar dorinţa de a o atinge pare să-l obsedeze.
― Douăzeci şi patru, spune el.
― Adică două duzini? zice Beetee.
― Exact douăzeci şi patru, confirmă Finnick. Cum ar trebui să le-mpărţim?
― Să luăm fiecare câte trei şi cine-o mai fi în viaţă la micul dejun poate vota pentru împărţirea celorlalte, propune Johanna.
Nu ştiu de ce îmi stârnesc vorbele ei un râs scurt. Probabil fiindcă sună veridic. Johanna mă priveşte aproape aprobator. Nu, nu aprobator. Dar poate cu o oarecare mulţumire.
Aşteptăm până când inundă valul uriaş sectorul zece-unsprezece, aşteptăm să se retragă apa, apoi mergem pe plaja aceea să ne facem tabăra. Teoretic ar trebui să ne bucurăm de douăsprezece ore de siguranţă dinspre partea junglei. Dinspre sectorul unsprezece-doisprezece se aude un cor neplăcut de păcănituri, probabil scoase de vreun soi malefic de insecte. Dar indiferent ce ar produce sunetele se limitează la teritoriul junglei, iar noi ocolim acea parte a plajei, ca nu cumva insectele să nu aştepte decât un pas neglijent pentru a începe să mişune pe nisip.
Nu ştiu cum de se mai ţine Johanna pe picioare. De când au început Jocurile, n-a dormit decât vreo oră. Eu şi Peeta ne oferim să stăm primii de strajă, fiindcă suntem cei mai odihniţi, dar şi fiindcă vrem să petrecem un timp singuri. Ceilalţi adorm cât ai clipi, cu toate că Finnick are un somn agitat. Îl auzim murmurând din când în când numele lui Annie.
Eu şi Peeta stăm pe nisipul umed, privind fiecare în altă parte, cu umărul şi şoldul meu drepte lipite de el. Eu supraveghez apa, şi el supraveghează jungla, ceea ce e de preferat pentru mine. Încă mă mai bântuie vocile gaiţelor-limbute şi, din nefericire, insectele nu le pot alunga. După o vreme, îmi odihnesc capul pe umărul lui Peeta. Îi simt degetele mângâindu-mi părul.
― Katniss, spune el cu voce înceată, n-are rost să pretindem că nici unul dintre noi nu ştie ce urmăreşte celălalt.
Nu, bănuiesc că nu, dar nu e nici amuzant să vorbim de¬spre asta. Ei, oricum, nu pentru noi. Spectatorii din Capitoliu sunt probabil una cu scaunele lor, ca să nu scape nici măcar un amărât de cuvânt.
― Habar n-am ce fel de înţelegere crezi tu că ai cu Haymitch, dar ar trebui să ştii că şi mie mi-a făcut promisiuni.
Bineînţeles că ştiu şi asta. I-a spus lui Peeta că mă vor păstra pe mine în viaţă, ca să nu devină suspicios.
― De aceea, cred eu, putem presupune că îl minte pe unul dintre noi.
Asta îmi atrage atenţia. O înţelegere dublă. O promisiune dublă. Şi numai Haymitch ştie care dintre ele e reală. Îmi salt capul şi întâlnesc ochii lui Peeta.
― De ce-mi spui asta acum?
― Fiindcă nu vreau să uiţi cât de diferit stau lucrurile pentru fiecare dintre noi. Dacă mori tu şi scap eu, pentru mine n-o să mai existe viaţă după întoarcerea în Districtul 12. Tu eşti toată viaţa mea, spune el. N-o să mai fiu fericit niciodată. Dau să-l contrazic, dar îmi pune un deget pe buze. Pentru tine e altfel. Nu vreau să spun că n-o să-ţi fie greu. Dar mai există alţi oameni pentru care merită să trăieşti.
Îşi scoate de la gât lanţul cu discul de aur. Îl ţine în lumina Lunii, ca să pot vedea gaiţa-zeflemitoare. Pe urmă degetul lui mare alunecă pe o închizătoare pe care n-o observasem, şi capacul discului se ridică. Nu e masiv, aşa cum crezusem, e un medalion. Iar înăuntru sunt fotografii. În dreapta, mama şi Prim, râzând. În stânga Gale. Zâmbind cu adevărat.
În lume nu există nimic care m-ar putea înfrânge în clipa asta mai repede decât cele trei chipuri. După tot ce am auzit după-amiază… e arma perfectă.
― Familia ta are nevoie de tine, Katniss, spune Peeta.
Familia mea. Mama. Sora mea. Şi pretinsul meu văr Gale. Dar ceea ce sugerează Peeta e limpede. Că Gale face cu adevărat parte din familia mea sau că va face parte într-o bună zi, dacă o să supravieţuiesc. Că o să mă mărit cu el. Aşa că Peeta îmi oferă viaţa şi pe Gale în acelaşi timp. Ca să ştiu că niciodată n-ar fi trebuit să mă îndoiesc de asta. Îmi oferă totul. Iată ce vrea Peeta să primesc de la el.
Aştept să pomenească de¬spre copil, să-şi joace rolul în faţa camerelor, dar n-o face. Şi aşa ştiu că nimic din toate astea nu ţine de Jocuri. Că îmi spune adevărul de¬spre sentimentele lui.
― Nimeni n-are într-adevăr nevoie de mine, continuă el, şi în voce nu i se simte nici o urmă de autocompătimire.
E adevărat că familia lui n-are nevoie de el. Îl vor jeli, aşa cum o vor face şi câţiva prieteni. Până şi Haymitch va trece peste asta, cu ajutorul unei cantităţi serioase de alcool. Îmi dau seama că există o singură persoană care va rămâne cu o suferinţă fără leac dacă moare Peeta. Eu.
― Eu am, îi spun. Eu am nevoie de tine.
Pare întors pe dos, respiră adânc, ca şi cum ar vrea să înceapă o argumentaţie lungă, iar asta nu e bine, nu e bine deloc, pentru că o să vorbească de¬spre Prim, şi de¬spre mama, şi de¬spre toate celelalte şi o să fiu pur şi simplu derutată. Aşa că, înainte de a apuca să rostească vreun cuvânt, îi astup buzele cu un sărut.
Am din nou senzaţia aceea. Cea pe care n-am mai avut-o decât o singură dată. Anul trecut, în grotă, când încercam să-l fac pe Haymitch să ne trimită mâncare. În timpul acelor Jocuri şi după încheierea lor l-am sărutat pe Peeta de vreo mie de ori. Dar numai un singur sărut m-a făcut să simt ceva clintindu-se în adâncul fiinţei mele. Unul singur m-a făcut să-mi doresc şi altele. Dar capul meu rănit a început să sângereze şi am fost nevoită să mă-ntind.
De data asta nu ne poate întrerupe nimic, în afară de noi înşine. Şi, după vreo câteva încercări, Peeta îşi abandonează intenţia de a vorbi. Senzaţia din lăuntrul meu e tot mai arzătoare şi se răspândeşte, pornindu-mi din piept, coborându-mi prin trup şi străbătându-mi braţele şi picioarele, către toate extremităţile fiinţei mele. În loc să mă mulţumească, sărutările au efectul contrar, sporindu-mi dorinţa. Credeam că sunt un soi de expert când e vorba de¬spre foame, dar asta e cu desăvârşire altceva.
Prima bubuitură a furtunii electrice – trăsnetul care loveşte copacul la miezul nopţii – e cea care ne readuce în simţiri. Îl trezeşte şi pe Finnick. Se ridică în capul oaselor cu un ţipăt ascuţit. Îi văd degetele afundându-se în nisip, ca şi cum ar vrea să se convingă că, indiferent din ce coşmar s-ar fi trezit, nimic n-a fost real.
― Nu mai pot să dorm, spune el. Unul dintre voi ar trebui să se odihnească. Abia acum pare să ne observe expresiile chipurilor, felul în care suntem înlănţuiţi unul în jurul altuia. Sau mai bine duceţi-vă amândoi. Pot sta de pază singur.
Însă Peeta nu vrea să-l lase.
― E prea periculos. Eu nu sunt obosit. Întinde-te tu, Katniss.
Nu protestez, fiindcă am nevoie de somn dacă vreau să fiu de vreun folos în încercarea mea de a-l păstra în viaţă. Îl las să mă conducă alături de ceilalţi. Îmi pune la gât lanţul cu medalionul, apoi îşi odihneşte palma pe locul unde ar trebui să se afle copilul nostru.
― Ştii, îmi spune, o să fii o mamă excelentă. Mă sărută pentru o ultimă oară şi se întoarce lângă Finnick.
Referirea la copil îmi dă de ştire că timpul în care ne-am desprins de Jocurile Foamei s-a încheiat. Că Peeta ştie că publicul se va întreba de ce nu şi-a folosit cel mai convingător argument din arsenal. Sponsorii trebuie manipulaţi.
Dar când mă întind pe nisip mă întreb dacă n-ar putea însemna cumva mai mult. Un mod de a-mi reaminti că încă aş mai putea avea copii cu Gale? Ei bine, dacă asta a fost, atunci a fost o greşeală. În primul rând fiindcă nu s-a numărat niciodată printre planurile mele. Şi apoi fiindcă, dacă unul dintre noi poate deveni părinte, oricine îşi dă seama că acela ar trebui să fie Peeta.
În timp ce mă fură somnul, încerc să-mi imaginez lumea aceea, undeva în viitor, fără Jocuri, fără Capitoliu. Un loc aidoma luncii de¬spre care i-am cântat lui Rue înainte de a-şi da sufletul. Unde copilul lui Peeta ar putea fi în siguranţă.