Sfidarea10

mare grijă să mă feresc. Peeta îşi revine într-o destul de mare măsură ca să mă ajute. Taie salopeta lui Finnick. Găseşte undeva două scoici care sunt mult mai de folos decât căuşele palmelor noastre. Udăm mai întâi braţele lui Finnick, concentrându-ne asupra lor, de vreme ce au fost atât de grav afectate, şi, cu toate că se revarsă o grămadă de substanţă albă, el nu-şi vine în fire. Zace pur şi simplu, cu ochii închişi, gemând din când în când.
Mă uit în jur, din ce în ce mai conştientă de poziţia primejdioasă pe care o ocupăm. Da, e noapte, dar Luna dă mult prea multă lumină pentru a trece neobservaţi. Suntem norocoşi că nu ne-a atacat nimeni până acum. I-am putea vedea venind dinspre Cornul Abundenţei, dar, dacă ar năvăli cu toţii asupra noastră, cei patru profesionişti ne-ar copleşi. Dacă nu ne-au zărit de la bun început, gemetele lui Finnick ne vor da de gol în curând.
― Trebuie să-l tragem mai mult în apă, şoptesc.
Dar nu-l putem afunda cu capul înainte, nu atâta vreme cât e în starea asta. Peeta dă din cap, arătând către picioarele lui Finnick. Îl luăm fiecare de câte unul, îl răsucim cu o sută optzeci de grade şi îl târâm în apa sărată. Rând pe rând, câţiva centimetri odată. Gleznele. Aşteptăm câteva minute. Până la jumătatea pulpei. Aşteptăm. Genunchii. Din carne îi ies norişori albi, învârtejindu-se, şi el geme. Continuăm să-i scoatem otrava, încetul cu încetul. Descopăr că mă simt cu atât mai bine cu cât stau mai mult în apă. Nu e vorba doar de¬spre piele, ci încep să-mi controlez tot mai bine creierul şi muşchii. Văd că faţa lui Peeta se reface treptat, pleoapa i se ridică, grimasa care îi strâmba gura dispare.
Finnick începe să-şi revină. I se deschid ochii, îşi concentrează privirea asupra noastră şi îmi dau seama că e conştient de ajutorul primit. Îi sprijin capul în poală şi îl las în apă vreo zece minute, scufundat cu totul de la gât în jos. Când îşi ridică braţele deasupra apei, eu şi Peeta schimbăm un zâmbet.
― Nu ţi-a mai rămas decât capul, Finnick. E partea cea mai neplăcută, dar pe urmă o să te simţi mult mai bine, spune Peeta.
Îl ajutăm să se salte în capul oaselor şi îl lăsăm să-şi încleşteze degetele de mâinile noastre în timp ce îşi curăţă ochii, nasul şi gura. Gâtlejul îi e încă prea rănit ca să poată vorbi.
― Încerc să dau cep unui copac, spun eu. Degetele îmi pipăie pe bâjbâite centura şi găsesc caneaua, încă agăţată de lujerul ei.
― Lasă-mă să fac întâi gaura, zice Peeta. Rămâi cu el. Tu eşti vindecătoarea.
Asta-i o glumă, mă gândesc. Dar n-o spun cu voce tare, fiindcă Finnick are deja destule pe cap. Ceaţa i-a făcut lui cel mai mult rău, dar nu-mi dau seama de ce. Poate fiindcă e mai masiv sau poate fiindcă s-a forţat cel mai mult. Şi pe urmă mai e şi Mags, bineînţeles. Tot nu înţeleg ce s-a întâmplat. Mai presus de toate, de ce a abandonat-o ca să-l care pe Peeta. Şi de ce ea nu numai că nu i-a pus la îndoială hotărârea, dar s-a mai şi grăbit să-şi găsească moartea fără nici o clipă de ezitare. Pentru că era atât de bătrână, şi zilele îi erau oricum numărate? S-au gândit că Finnick are mai multe şanse să învingă fiind aliat cu mine şi cu Peeta? Privirea lui buimacă îmi spune că nu e momentul potrivit să-ntreb.
În schimb, încerc să mă adun. Îmi recuperez broşa cu gaiţa-zeflemitoare, desprinzând-o de salopeta distrusă, şi mi-o prind de breteaua maieului. Centura plutitoare trebuie să fie rezistentă la acizi, fiindcă pare ca nouă. Ştiu să înot, aşa că nu mi-e cu adevărat necesară, dar Brutus mi-a oprit săgeata cu a lui, de aceea mi-o pun din nou, gândindu-mă că mi-ar putea oferi o oarecare protecţie, îmi despletesc părul şi îl pieptăn cu degetele, rărindu-l considerabil, fiindcă picăturile de ceaţă l-au atacat. Pe urmă împletesc din nou ce-a mai rămas.
Peeta a găsit un copac bun la vreo zece metri distanţă de fâşia îngustă a plajei. Abia dacă-l putem vedea, dar loviturile cuţitului lui în trunchi se aud limpede precum cristalul. Mă întreb ce s-o fi întâmplat cu priboiul. Probabil că Mags l-a pierdut sau l-a luat cu ea în ceaţă. Oricum, a dispărut.
Înaintez ceva mai mult în apa puţin adâncă, plutind când pe burtă, când pe spate. Dacă apa sărată ne-a lecuit pe mine şi pe Peeta, pe Finnick pare să-l transforme cu totul. Se mişcă la început încet, parcă punându-şi la încercare braţele şi picioarele, apoi începe treptat să înoate. Dar nu e ca atunci când înot eu, lovituri ritmice, mişcări egale. E ca şi cum aş privi un animal straniu al mării revenind la viaţă. Se scufundă şi se ridică la suprafaţă, împroşcând apa din gură, se rostogoleşte iarăşi şi iarăşi, cu o mişcare stranie, de tirbuşon, care mă ameţeşte numai când îl privesc. Apoi, după ce stă sub apă atât de mult încât sunt sigură că s-a înecat, capul i se saltă deasupra chiar lângă mine şi tresar.
― Nu face asta, îi spun.
― Ce? Să nu ies sau să nu mă scufund? întreabă el.
― Amândouă. Niciuna. Oricare. Afundă-te în apă şi poartă-te cum se cuvine, răspund. Sau, dacă te simţi chiar aşa de bine, hai să-l ajutăm pe Peeta.
În scurtul timp de care avem nevoie ca să traversăm plaja către marginea junglei, devin conştientă că s-a schimbat ceva. Puneţi-o pe seama anilor de vânătoare sau poate urechea mea reconstruită e mai bună decât s-a intenţionat. Dar simt masa de corpuri calde atârnate deasupra noastră. Nu e nevoie să sporovăiască sau să ţipe. Răsuflările unui grup atât de numeros sunt de ajuns.
Îl ating pe Finnick pe braţ, şi ochii lui se înalţă, urmărindu-mi privirea. Nu ştiu cum s-au adunat făcând atât de puţin zgomot. Sau poate au făcut. Dar am fost absorbiţi, cu toţii, de refacerea trupurilor noastre. În timpul acela s-au adunat. Nu cinci sau zece, ci zeci de maimuţe încovoiază crengile copacilor junglei. Perechea pe care am observat-o când am scăpat de ceaţă părea un comitet de întâmpinare. Mulţimea asta e ameninţătoare.
Îmi pun două săgeţi în arc, şi Finnick îşi schimbă poziţia tridentului.
― Peeta, spun eu, cât mai calmă cu putinţă, avem nevoie de ajutorul tău.
― OK, doar o clipă. Cred că tocmai am reuşit, răspunde el, încă preocupat de copac. Da, gata. Ai adus caneaua?
― Da. Dar am găsit ceva şi ar fi bine să arunci şi tu o privire, continui eu cu voce bine cumpănită. Numai vino încoace în linişte, să nu-l sperii.
Dintr-un anumit motiv, nu vreau să vadă maimuţele şi nici măcar să se uite în direcţia lor. Există creaturi pentru care simplul contact vizual e o agresiune.
Peeta se întoarce spre noi, răsuflând din greu din cauza efortului depus în scobirea copacului. Tonul cererii mele e atât de ciudat încât l-a pus în alertă, sugerând o anomalie.
― OK, răspunde, încercând să pară liniştit, începe să înainteze prin junglă şi, cu toate că ştiu că se străduieşte din răsputeri s-o facă în tăcere, ăsta n-a fost niciodată punctul lui forte, nici măcar atunci când avea două picioare sănătoase. Dar e în ordine, se deplasează, iar maimuţele nu-şi părăsesc poziţiile. De plajă nu-l mai despart nici măcar cinci metri în momentul când le simte. Privirea i se înalţă pentru o singură secundă, dar e ca şi cum ar fi detonat o bombă. Maimuţele explodează într-o masă urlătoare de blană portocalie şi se năpustesc către el.
N-am mai văzut niciodată un animal care să se mişte atât de repede. Alunecă în josul lianelor de parcă ar fi unse. Sar dintr-un copac într-altul pe distanţe inimaginabile. Colţi dezgoliţi, blana zburlită în jurul gâtului, gheare ţâşnind ca nişte şişuri. Poate nu sunt obişnuită cu maimuţele, dar nici un animal din sălbăticie nu se comportă aşa.
― Mutanţi!
Scuip cuvântul în vreme ce mă arunc odată cu Finnick în frunziş.
Ştiu că fiecare săgeată trebuie să conteze, şi aşa şi e. În lumina care dă fiori, dobor maimuţă după maimuţă, ţintindu-le ochii, inimile şi gâturile, astfel încât fiecare lovitură înseamnă moarte. Dar tot n-ar fi de-ajuns dacă Finnick nu le-ar străpunge ca pe nişte peşti, aruncându-le într-o parte, şi dacă Peeta nu le-ar hăcui cu cuţitul. Simt gheare în picior şi în şale, înainte să-l îndepărteze cineva pe atacator. Aerul se umple de plante strivite, de miros de sânge şi de duhoarea de mucegai a maimuţelor. Eu, Peeta şi Finnick stăm într-un triunghi, cu spatele unul la altul, despărţiţi de câţiva metri. Mi se strânge inima când degetele mele scot ultima săgeată. Pe urmă îmi amintesc că şi Peeta are o tolbă. Şi el nu trage cu arcul, el ciopârţeşte cu cuţitul. Şi cuţitul meu e acum afară din teacă, dar maimuţele sunt mai rapide, sar încoace şi încolo atât de iute încât abia reuşesc să reacţionez.
― Peeta! strig. Săgeţile tale!
El se întoarce să vadă ce am păţit şi tocmai îşi desprinde tolba când se întâmplă. O maimuţă sare din copac spre pieptul lui. Nu mai am nici o săgeată, n-am cum să trag. Aud izbitura tridentului lui Finnick într-o altă ţintă şi ştiu că arma lui nu e disponibilă. Mâna în care ţine Peeta cuţitul e ocupată în timp ce încearcă să-şi scoată tolba cu săgeţi. Îmi arunc cuţitul spre maimuţa în mişcare, dar ea face o tumbă, evitând lama, şi îşi păstrează traiectoria.
Dezarmată, fără apărare, fac singurul lucru care-mi trece prin cap. Alerg spre Peeta, ca să-l trântesc la pământ, să-i protejez trupul cu al meu, deşi ştiu că n-o s-o pot face la timp.
Însă ea o face. Părând să se materializeze din senin. Acum nu e nicăieri şi în clipa următoare se clatină în faţa lui Peeta. Deja însângerată, cu gura deschisă într-un ţipăt ascuţit, cu pupilele atât de dilatate încât ochii îi par două găuri negre.
Morfinomana nebună din Districtul 6 îşi azvârle în lături braţele scheletice, vrând parcă să-mbrăţişeze maimuţa care îi înfige colţii în piept.
22
Peeta lasă tolba să cadă şi îşi împlântă cuţitul în spinarea maimuţei, înjunghiind-o iarăşi şi iarăşi, până când îşi descleştează fălcile. Îl îndepărtează pe mutant cu o lovitură de picior, adunându-şi toate puterile pentru a-i înfrunta pe alţii. Eu am acum săgeţile lui, un arc încărcat, iar Finnick e în spatele meu, răsuflând greu, dar neangajat în nici o luptă.
― Atunci haideţi! Haideţi! strigă Peeta, sufocându-se de furie.
Dar cu maimuţele s-a întâmplat ceva. Se retrag, se urcă în copaci, dispar în junglă, de parcă le-ar striga o voce pe care n-o putem auzi. Vocea unui creator- de-joc, spunându-le că e de-ajuns.
― Ia-o, îi spun lui Peeta. Te acoperim.
Peeta o ridică pe morfinomana cu gingăşie, purtând-o pe cei câţiva metri care ne despart de plajă, în timp ce eu şi Finnick ne ţinem armele pregătite. Dar, cu excepţia leşurilor portocalii culcate la pământ, maimuţele au plecat. Peeta întinde femeia pe nisip. Eu îi tai pieptul salopetei, scoţând la lumină patru găuri adânci. Sângele se prelinge încetişor din ele, făcându-le să pară mai puţin periculoase decât sunt. Adevăratul rău e în interior. După poziţia rănilor, sunt sigură că animalul i-a străpuns un organ vital, plămânul sau chiar inima.
Zace pe nisip răsuflând ca un peşte pe uscat. Piele scofâlcită, de un verde bolnăvicios, coastele tot atât de proeminente ca ale unui copil mort de foame. Cu siguranţă că-şi putea permite să cumpere mâncare, dar presupun că îşi dădea toţi banii pe morfină, aşa cum îi dă Haymitch pe băutură. La ea, totul vorbeşte de¬spre irosire – trupul ei, viaţa ei, ochii pierduţi în gol. O prind de mâna care zvâcneşte, nefiindu-mi limpede dacă i se mişcă din cauza otrăvii care îi afectează nevii, a şocului atacului sau renunţării la drogul care o susţinea. Nu e nimic de făcut. Nimic în afară de a-i sta alături când îşi dă sufletul.
― O să supraveghez copacii, spune Finnick înainte de se îndepărta.
Aş pleca şi eu, însă morfinomana îmi strânge mâna atât de tare încât ar trebui să-i descleştez degetele cu forţa şi nu sunt în stare de o asemenea cruzime. Mă gândesc la Rue, mă gândesc că poate ar trebui să-i cânt. Dar nu ştiu nici măcar cum o chemă şi, cu atât mai mult, n-am habar dacă îi plac cântecele. Nu ştiu decât că e pe moarte.
Peeta se ghemuieşte lângă ea, de partea cealaltă, şi îi mângâie părul. Începe să vorbească blând, aproape fără sens, dar cuvintele nu mi se adresează mie.
― Cu paleta mea de culori de acasă, pot crea aproape orice nuanţă imagina-bilă. Roz. Tot atât de palid ca pielea unui bebeluş sau tot atât de profund ca rubarba. Verdele ierbii de primăvară. Albastru sclipitor, ca gheaţa plutind pe apă.
Morfinomana îl priveşte în ochi, agăţându-se de vorbele lui.
― Odată mi-am petrecut trei zile amestecând culorile până am găsit nuanţa corectă a blănii albe în lumina soarelui. Ştii, mă tot gândeam că ar fi trebuit să bată în galben, dar era mai mult decât atât. Straturi de toate culorile. Unul câte unul, spune Peeta.
Respiraţia morfinomanei e tot mai lentă, transformându-se în scurte încercări de a-şi trage răsuflarea. Mâna liberă e aşezată pe pieptul însângerat, schiţând micile mişcări rotitoare cu care îi plăcea atât de mult să picteze.
― Încă n-am desluşit culorile unui curcubeu. Apare atât de brusc şi dispare atât de repede. Am destul timp să le prind. Doar un strop de albastru aici şi unul de violet dincolo. Pe urmă dispare iarăşi. Se pierde întorcându-se în văzduh, spune Peeta.
Morfinomana pare vrăjită de cuvintele lui. În transă. Ridică o mână tremură-toare şi îi desenează pe obraz ceva care ar putea fi o floare.
― Mulţumesc, şopteşte el. Arată minunat. Un zâmbet luminează pentru o clipă chipul femeii, care scoate un mic scâncet. Pe urmă mâna pătată de sânge îi recade pe piept, lasă să-i scape o ultimă răsuflare gâfâită, apoi răsună lovitura de tun. Strânsoarea din jurul mâinii mele slăbeşte.
Peeta o duce în apă. Morfinomana pluteşte o vreme către Cornul Abundenţei, apoi apare aeronava, un cleşte cu patru gheare coboară, o cuprinde, o poartă direct către cerul nopţii, şi dusă e.
Finnick ni se realătură, cu pumnul plin de săgeţi de-ale mele încă ude de sângele maimuţelor. Le lasă să cadă pe nisip, alături de mine.
― M-am gândit că s-ar putea să le vrei înapoi.
― Mulţumesc, spun eu.
Mă bălăcesc în apă, spălându-mi sângele închegat de pe arme şi de pe răni. Când mă întorc în junglă, căutând nişte muşchi cu care să le usuc, toate leşurile maimuţelor au dispărut.
― Ce s-a-ntâmplat cu ele? întreb.
― Nu ştiu exact. Lujerii şi-au schimbat poziţia şi am văzut că pur şi simplu nu mai erau acolo, răspunde Finnick.
Ne holbăm către junglă, amorţiţi şi istoviţi. În acele momente de acalmie, observ că petele lăsate de picăturile de ceaţă pe pielea mea încep să prindă o crustă. Nu mă mai dor şi au început să mă mănânce. Foarte tare. Încerc să mă gândesc că e semn bun. Că se vindecă. Arunc o privire către Peeta şi Finnick şi văd că amândoi îşi scarpină feţele rănite. Da, noaptea asta a distrus până şi frumuseţea lui Finnick.
― Nu vă scărpinaţi, le spun, dorind cu înfrigurare să mă scarpin eu însămi. Dar ştiu că ăsta e sfatul pe care ni l-ar da mama. N-o să reuşiţi decât să vă infectaţi. Credeţi că e sigur să mergem din nou după apă?
Regăsim drumul către copacul găurit de Peeta. Eu şi Finnick stăm cu armele pregătite în timp ce el fixează caneaua, dar nu apare nici un pericol. Peeta găseşte o vână bună şi apa începe să ţâşnească. Ne potolim setea şi lăsăm apa caldă să ne curgă peste trupurile îndurerate. Umplem câteva cochilii cu apă potabilă şi ne reîntoarcem pe plajă.
E încă noapte, deşi de răsărit nu ne mai pot despărţi prea multe ore. Dacă asta nu e cumva dorinţa creatorilor-de-joc.
― Ce-ar fi să vă odihniţi amândoi? spun. Stau eu de veghe o vreme.
― Nu, Katniss, mai bine eu, zice Finnick.
Îi privesc ochii, faţa şi îmi dau seama că abia îşi reţine lacrimile. Mags. Puţinul pe care-l pot face e să-l las s-o jelească în intimitate.
― Bine, Finnick, mulţumesc, răspund.
Mă întind pe nisip, alături de Peeta, care adoarme imediat. Eu mă holbez în întuneric, gândindu-mă cât de multe se pot schimba într-o singură zi. Ieri dimi-neaţă, Finnick era pe lista celor pe care voiam să-i ucid, iar acum sunt dispusă să dorm avându-l drept paznic. L-a salvat pe Peeta şi a lăsat-o pe Mags să moară, iar eu nu ştiu de ce. Ştiu doar că n-o să pot echilibra niciodată balanţa datoriilor pe care le avem unul faţă de altul. Pe moment nu pot decât să dorm şi să-l las să plângă în pace. Ceea ce şi fac.
Când mă trezesc, suntem pe la jumătatea dimineţii. Alături de mine, Peeta mai doarme încă. O rogojină din iarbă, suspendată de crengile de deasupra noastră, ne apără feţele de lumina soarelui. Mă ridic în şezut şi văd că mâinile lui Finnick n-au stat degeaba. Două boluri împletite sunt pline cu apă proaspătă. Al treilea găzduieşte o harababură de moluşte.
Finnick stă pe nisip, deschizându-le cochiliile cu o piatră.
― Sunt mai bune proaspete, spune, rupând o bucată de carne dintr-o scoică şi aruncându-şi-o în gură.
Are ochii încă umflaţi, dar mă fac că nu văd.
Stomacul începe să-mi chiorăie când simt mirosul mâncării şi întind mâna către o scoică. Vederea unghiilor mele acoperite cu o crustă purpurie mă opreşte. M-am scărpinat în somn până la sânge.
― Ştii, dacă te scarpini n-o să reuşeşti decât să te infectezi, zice Finnick.
― Aşa am auzit, spun eu.
Intru în apa sărată şi mă spăl, încercând să mă hotărăsc ce detest mai mult: durerea sau mâncărimea. Sătulă până-n gât, mă întorc pe plajă cu paşi apăsaţi, îmi întorc faţa spre cer şi mă răstesc:
― Hei, Haymitch, dacă nu eşti prea beat, ne-ar prinde bine un flecuşteţ pentru pielea noastră.
Promptitudinea cu care apare paraşuta deasupra mea e aproape amuzantă. Întind mâna, şi tubul îmi aterizează direct în palmă.
― Era şi timpul, spun, dar nu-mi pot păstra fruntea încruntată.
Haymitch. Ce n-aş da ca să pot sta de vorbă cu el cinci minute.
Mă trântesc pe nisip, alături de Finnick, şi deşurubez capacul tubului. Înăuntru e o unsoare groasă, de culoare întunecată, cu miros înţepător, un amestec de catran şi ace de pin. Strâmb din nas în timp ce frec în palmă un strop de alifie şi încep să-mi ung piciorul. Dintre buze îmi scapă un sunet de încântare când substanţa mă scapă de mâncărime. Şi îmi pătează pielea rugoasă cu un gri-verzui scârbos. Când încep să mă ocup de al doilea picior, îi arunc tubul lui Finnick, care mă priveşte cu îndoială.
― Arăţi de parcă te-ai descompune, zice el.
Dar bănuiesc că mâncărimea lui e foarte puternică, fiindcă după un minut începe să-şi trateze şi el pielea. Combinaţia dintre cruste şi unguent arată într- adevăr hidos. Nu pot să nu mă distrez pe seama nefericirii lui.
― Bietul Finnick. E prima dată în viaţa ta când nu arăţi superb?
― Probabil. Senzaţia e cu totul nouă. Tu cum te-ai descurcat în toţi aceşti ani? întreabă el.
― Evită pur şi simplu oglinzile. Pe urmă o să uiţi, îi răspund.
― Nu şi dacă te văd pe tine, ripostează.
Ne întindem alifia pe piele, chiar ungându-ne, pe rând, unul altuia spatele, în locurile unde nu ne-au protejat maieurile.
― Mă duc să-l trezesc pe Peeta, spun eu.
― Nu, stai, zice Finnick. Să-l trezim împreună. Ne aşezăm mutrele chiar în faţa lui.
Ei bine, viaţa îmi oferă atât de puţine ocazii în care să mă distrez, aşa că sunt de acord. Ne aşezăm de o parte şi de alta a lui Peeta, ne aplecăm până când feţele ne ajung la câţiva centimetri de nasul lui, apoi îl scuturăm.
― Peeta. Peeta, trezeşte-te, spun eu, cu voce dulce, monotonă.
Pleoapele i se deschid, apoi sare în sus de parcă l-am fi înjunghiat.
― Aa!
Eu şi Finnick cădem pe spate în nisip, râzând în hohote. De fiecare dată când încercăm să ne oprim, îl privim pe Peeta încercând să-şi păstreze expresia dispreţuitoare şi ne pufneşte din nou râsul. Când reuşim să ne venim în fire, mă gândesc că poate Finnick Odair e un tip de treabă. Cel puţin nu atât de vanitos şi de înfumurat cum l-am crezut. De fapt, nu e nicidecum chiar atât de rău. Şi, tocmai când am ajuns la concluzia asta, alături de noi aterizează o paraşută cu o franzelă. Îmi amintesc că, anul trecut, darurile lui Haymitch îmi transmiteau adesea mesaje şi iau şi acum aminte. Fiţi prieteni cu Finnick. O să primiţi mâncare.
Finnick răsuceşte pâinea în mâini, studiindu-i coaja. Puţin cam prea posesiv. Nu e necesar. Are aceea tentă verde dată de alge care nu-i lipseşte niciodată pâinii din Districtul 4. Ştim cu toţii că e a lui. Poate tocmai şi-a dat seama cât de preţioasă e şi că e posibil să nu mai vadă niciodată alta. Poate coaja e asociată cu vreo amintire de¬spre Mags. Dar nu spune decât:
― O să meargă foarte bine cu scoicile.
În timp ce eu îl ajut pe Peeta să-şi ungă pielea, Finnick desprinde cu dexteritate carnea de pe cochilii. Ne strângem roată şi mâncăm carnea delicios de dulce cu pâinea sărată din Districtul 4.
Arătăm oribil cu toţii – alifia pare să aibă ca efect exfolierea crustelor –, dar mă bucur că avem medicamentul. Nu doar fiindcă ne potoleşte mâncărimile, ci şi pentru că acţionează ca un mijloc de protecţie împotriva arzătorului soare alb de pe cerul roz. După poziţia lui, apreciez că trebuie să fie aproape ora zece, că ne aflăm în arenă cam de o zi. Unsprezece dintre noi au murit. Treisprezece au rămas în viaţă. Zece sunt ascunşi undeva, în junglă. Trei sau patru sunt profesionişti. Nu s-ar putea spune că am chef să fac vreo încercare de a-mi aminti cine sunt ceilalţi.
Pentru mine, jungla s-a transformat cu repeziciune dintr-un adăpost într-o cursă sinistră. Ştiu că, la un moment dat, vom fi siliţi să reintrăm în adâncurile ei, fie ca să vânăm, fie ca să fim vânaţi, dar în clipa asta n-am de gând să mă dezlipesc de mica noastră plajă. Şi nu-i aud nici pe Peeta, nici pe Finnick sugerând altceva. Pentru o vreme, jungla pare aproape nemişcată, zumzăind şi licărind, dar neexpunându-şi pericolele.
Pe urmă se aude un ţipăt îndepărtat. În partea opusă nouă, un sector din junglă pare să vibreze. Un val enorm se înalţă pe creasta dealului, acoperind copacii şi mugind în josul pantei. Loveşte apa deja existentă cu o asemenea forţă încât, deşi ne aflăm la cea mai mare depărtare posibilă, spuma mării ne înconjoară, ajungându-ne până la genunchi, şi puţinele noastre lucruri încep să plutească. Străduindu-ne toţi trei, reuşim să recuperăm totul înainte de a fi luat de apă, excepţie făcând doar salopetele noastre ciuruite de chimicale, care sunt atât de zdrenţuite încât nimeni nu se sinchiseşte de pierderea lor.
Se aude o lovitură de tun. Vedem aeronava făcându-şi apariţia deasupra zonei din care a pornit valul şi începând să extragă un cadavru dintre copaci. Doispre-zece, îmi spun.
Cercul de apă se linişteşte încet după absorbirea valului uriaş. Ne rearanjăm lucrurile pe nisipul umed şi suntem pe punctul de a ne aşeza când îi zăresc. Trei siluete, la vreo două spiţe distanţă de noi, împleticindu-se pe plajă.
― Trei, spun, cu voce joasă, dând din cap în direcţia nou-veniţilor.
Peeta şi Finnick îmi urmăresc privirea. Ca şi cum ne-am fi înţeles dinainte, ne facem cu toţii nevăzuţi printre umbrele junglei.
Trioul e într-o formă foarte proastă – se poate observa imediat. Primul e, practic, târât de cel de-al doilea, iar al treilea şerpuieşte pe bucle rotunjite, de parcă n-ar mai avea mintea întreagă. Au o culoare compactă, roşie-cărămizie, ca şi cum ar fi fost înmuiaţi în vopsea şi lăsaţi să se usuce.
― Cine sunt? întreabă Peeta. Sau ce? Mutanţi?
Scot o săgeată, pregătindu-mă de atac. Dar nu se întâmplă nimic în afara faptului că acela care era târât se prăbuşeşte pe plajă. Cel care îl târa bate frustrat cu piciorul în pământ şi, într-un aparent acces de furie, se întoarce şi îl îmbrân-ceşte pe cel ţicnit, care merge în cercuri.
Finnick se luminează la faţă.
― Johanna! strigă el, şi o ia la fugă spre creaturile roşii.
― Finnick! îi răspunde vocea Johannei. Schimb o privire cu Peeta.
― Şi acum? îl întreb.
― Adevărul e că nu-l putem abandona pe Finnick, zice el.
― Cred că nu. Atunci haide, spun, nervoasă, pentru că, şi dacă aş fi avut o listă cu aliaţi, Johanna Mason nu s-ar fi numărat cu siguranţă printre ei.
O pornim amândoi în josul plajei, către locul unde Finnick tocmai se întâlneşte cu Johanna. Când ajungem mai aproape, îi recunosc pe însoţitorii ei şi deruta mă ia în stăpânire. Cel căzut la pământ, întins pe spate, e Beetee, iar Wiress, care şi-a regăsit echilibrul, continuă să meargă pe buclele de sârmă.
― I-a adus pe Wiress şi Beetee.
― Ţăcăneală şi Scurtcircuit? face Peeta, tot atât de nedumerit. Trebuie să aflăm cum s-a-ntâmplat asta.
Când ajungem lângă ei, Johanna arată către junglă şi vorbeşte foarte repede, adresându-i-se lui Finnick.
― Am crezut că era ploaie, ştii, din cauza fulgerului, şi eram atât de însetaţi cu toţii. Dar când a-nceput să cadă s-a dovedit că era sânge. Sânge gros, fierbinte. Nu vedeai nimic şi nu puteai să vorbeşti fără să-nghiţi o gură. Ne împleticeam de colo-colo, încercând pur şi simplu să ieşim din asta. Atunci a nimerit Blight în câmpul de forţă.
― Îmi pare rău, Johanna, spune Finnick.
Am nevoie de o clipă ca să mă lămuresc cine era Blight. Cred că e vorba de¬spre perechea Johannei, bărbatul din Districtul 7, dar abia dacă-mi amintesc să-l fi văzut. Dacă mă gândesc bine, cred că nici măcar n-a apărut la antrenamente.
― Da, bine, n-a însemnat cine ştie ce, dar era de acasă, răspunde ea. Şi m-a lăsat singură cu ăştia doi. Îl înghionteşte pe Beetee, care abia dacă mai e conştient, cu vârful pantofului. El s-a ales cu un cuţit în spate la Cornul Abundenţei. Iar ea…
Ne uităm cu toţii la Wiress, care dă roată în jurul nostru, acoperită de sânge închegat şi murmurând:
― Tic-tac. Tic-tac.
― Da, ştim. Tic-tac. Ţăcăneală e în stare de şoc, spune Johanna.
Asta pare s-o atragă pe Wiress, făcând-o să se apropie şi să dea peste Johanna, care o trânteşte cu brutalitate pe plajă.
― Stai jos acolo şi potoleşte-te, se poate?
― Las-o-n pace! mă răstesc.
Johanna îşi îngustează ochii căprui şi mă priveşte cu ură.
― S-o las în pace? şuieră ea.
Face un pas către mine, înainte de a apuca să reacţionez, şi mă plesneşte atât de tare încât văd stele verzi.
― Cine crezi că i-a scos din jungla aia mustind de sânge pentru tine? Şi tu…
Finnick îşi azvârle pe umăr trupul ei care se zvârcoleşte, o duce în apă şi o afundă de mai multe ori în vreme ce ea strigă o grămadă de lucruri de-a dreptul insultătoare la adresa mea. Dar nu trag nici o săgeată. Fiindcă e cu Finnick şi fiindcă a spus că i-a adus pe cei doi pentru mine.
― Ce-a vrut să zică? Cum adică i-a adus pentru mine? îl întreb pe Peeta.
― Tu ştii. Tu i-ai vrut la început, îmi reaminteşte el.
― Da, i-am vrut. La început.
Dar asta nu oferă nici un răspuns. Mă uit la trupul inert al lui Beetee.
― Dar n-o să-i am prea mult dacă stăm cu mâinile în sân.
Peeta îl saltă pe Beetee în braţe, eu o iau pe Wiress de mână şi ne întoarcem la mica noastră tabără de pe plajă. O aşez pe Wiress în apa puţin adâncă, sperând c-o să se poată spăla un pic, dar ea se mulţumeşte să-şi încleşteze mâinile şi să murmure din când în când „tic-tac”. Desfac centura lui Beetee şi descopăr un cilindru greu de metal, legat într-o parte cu o frânghie împletită din viţe. N-aş putea spune ce e, dar, dacă el a crezut că merită să-l păstreze, n-o să fiu eu cea care îl pierde. Îl înfig în nisip. Sângele i-a lipit hainele de trup, aşa că Peeta îl ţine în apă, în timp ce eu i le desprind. E nevoie de ceva timp ca să-i scot salopeta şi ne dăm seama că şi lenjeria lui e tot atât de plină de sânge. N-avem de ales, trebuie să-l dezbrăcăm în pielea goală ca să-l curăţăm şi trebuie să spun că asta nu mă impresionează în nici un fel. Pe masa noastră din bucătărie au fost atât de mulţi bărbaţi goi anul ăsta. După o vreme ajungi la un soi de obişnuinţă.
Punem jos rogojina lui Finnick şi îl întindem pe Beetee pe burtă, ca să-i pot examina spatele. Are o tăietură de vreo cincisprezece centimetri care i se întinde de la omoplat până sub coaste. Din fericire, nu e prea adâncă. A pierdut totuşi mult sânge – se vede după paloarea pielii – şi continuă să i se scurgă încet din rană.
Mă aşez pe călcâie, încercând să mă gândesc la o soluţie. Cu ce trebuie să lucrez? Cu apă de mare? Mă simt ca mama, când prima ei metodă de tratament era întotdeauna zăpada. Cuprind jungla cu privirea. Pariez că acolo e o întreagă farmacie, dacă ştii cum s-o foloseşti. Dar astea nu sunt plantele mele. Pe urmă îmi aduc aminte de muşchiul pe care mi l-a dat Mags să-mi suflu nasul.
― Mă întorc imediat, îi spun lui Peeta.
Din fericire, muşchiul ăsta pare să fie ceva foarte obişnuit în junglă. Rup un braţ de pe copacii din apropiere şi îl aduc pe plajă. Fac un tampon gros, îl aşez peste tăietura lui Beetee şi îl fixez legându-l cu lujeri. Îi dăm nişte apă, apoi îl tragem la umbră, la marginea pădurii.
― Cred că asta-i tot ce putem face, spun.
― E bine. Te pricepi la treaba asta, cu leacurile, zice el. O ai în sânge.
― Nu, răspund, clătinând din cap. Eu m-am ales cu sângele tatei. Sânge care curge mai iute în timpul unei vânători, nu al unei epidemii. Mă duc să văd ce e cu Wiress.
Iau o mână de muşchi ca să-l folosesc drept cârpă şi mă duc lângă ea, în apa de la mal. Nu se opune când îi scot hainele şi îi frec sângele de pe piele. Dar are ochii dilataţi de spaimă şi nu-mi răspunde când îi vorbesc decât ca să repete „tic-tac” pe un ton din ce în ce mai presant. Se pare că încearcă să-mi spună ceva, dar, fără nici un Beetee care să-mi explice gândurile ei, sunt în încurcătură.
― Da, tic-tac, tic-tac, spun.
Asta pare s-o liniştească puţin. Îi spăl salopeta până când nu se mai zăreşte nici o pată de sânge şi o ajut să se îmbrace din nou. Nu e făcută praf, ca ale noastre. Centura îi e în stare foarte bună, aşa că i-o pun. Pe urmă îi ţintuiesc lenjeria de corp cu nişte pietre, alături de a lui Beetee, şi le las să se usuce.
Când termin de spălat salopeta lui Beetee, ni s-au alăturat deja o Johanna strălucitor de curată şi un Finnick jupuit de cruste. Pentru o vreme, Johanna bea apă cu lăcomie şi se îndoapă cu scoici, în timp ce eu încerc s-o conving pe Wiress să mănânce câte ceva. Finnick povesteşte de¬spre ceaţă şi de¬spre maimuţe cu voce detaşată, aproape lipsită de orice emoţie, omiţând cel mai important amănunt al istorisirii.
Toată lumea se oferă să stea de pază în vreme ce se odihnesc ceilalţi, dar, în final, eu şi Johanna rămânem treze. Eu pentru că mă simt într-adevăr odihnită, ea pentru că refuză pur şi simplu să se întindă. Stăm amândouă în tăcere pe plajă până adorm ceilalţi.
Johanna trage cu ochiul la Finnick, ca să se asigure, apoi se întoarce spre mine.
― Cum aţi pierdut-o pe Mags?
― În ceaţă. Finnick îl ducea pe Peeta. Eu am dus-o pe Mags o vreme. Pe urmă n-am mai reuşit s-o ridic. Finnick a spus că nu-i putea lua pe amândoi. Ea l-a sărutat şi s-a dus drept în otrava aia, povestesc eu.
― I-a fost mentor lui Finnick, ştii, zice Johanna, pe un ton acuzator.
― Nu, nu ştiam.
― Îi era pe jumătate ca o rudă, adaugă ea, câteva clipe mai târziu, dar vorbele ascund mai puţin venin.
Privim cum apa ne înmoaie lenjeria de corp.
― Şi ce căutai împreună cu Ţăcăneală şi Scurtcircuit? o întreb.
― Ţi-am spus: i-am adus pentru tine. Haymitch a zis că, dacă e să ne aliem, trebuie să ţi-i aduc, răspunde Johanna. Asta i-ai cerut, nu?
Nu, mă gândesc. Dar dau din cap, încuviinţând.
― Mulţumesc. Apreciez asta.
― Sper.
Îmi aruncă o privire aspră, dezgustată, de parcă aş fi cea mai mare povară din viaţa ei. Mă întreb dacă aşa e când ai o soră mai mare, care te urăşte cu pasiune.
― Tic-tac, aud în spatele meu.
Mă întorc şi văd că Wiress s-a târât până la noi. Priveşte fix către junglă.
― Oh, grozav, a apărut iar. OK, mă duc să mă culc. Tu şi Ţăcăneală puteţi sta de veghe împreună, spune Johanna.
Pleacă şi se aruncă pe nisip, alături de Finnick.
― Tic-tac, şopteşte Wiress.
O aduc în faţa mea şi o fac să se-ntindă, mângâindu-i braţul ca s-o liniştesc. Adoarme, agitându-se şi suspinându-şi din când în când cele două vorbe.
― Tic-tac.
― Tic-tac, încuviinţez eu, cu blândeţe. E ora de culcare. Tic-tac. Dormi.
Soarele se înalţă pe cer până ce ajunge chiar deasupra noastră. Trebuie să fie la amiază, mă gândesc, absentă. Nu fiindcă ar avea vreo importanţă. De partea cealaltă a apei, către dreapta, văd o scânteiere imensă când trăsnetul loveşte copacul şi începe din nou furtuna electrică. Exact în aceeaşi zonă ca azi-noapte. Cineva trebuie să fi ajuns în zona ei, declanşând atacul. Stau o vreme privind fulgerele şi liniştind-o pe Wiress, legănată de clipocitul apei într-un soi de lume a împăcării. Mă gândesc la noaptea trecută, la fulgerele care au început imediat după bătăile de clopot. Douăsprezece sunete prelungi.
― Tic-tac, spune Wiress, redevenind conştientă pentru o clipă şi afundându- se apoi la loc, în somn.
Douăsprezece bătăi de clopot noaptea trecută. Ca şi cum ar fi fost miezul nopţii. Pe urmă fulgerul. Acum soarele deasupra capului. Ca şi cum ar fi amiaza. Şi fulgerul.
Mă ridic încet şi cuprind arena cu privirea. Fulgerele acolo. Ploaia de sânge a căzut în următoarea felie triunghiulară, unde au fost surprinşi Johanna, Wiress şi Beetee. Probabil că noi ne-am aflat în următoarea secţiune, exact alături, când a apărut ceaţa. Şi, imediat ce a fost absorbită, şi-au făcut apariţia maimuţele în secţiunea a patra. Tic-tac. Capul îmi zvâcneşte în partea opusă. Acum două ceasuri, în jur de ora zece, valul a venit din a doua secţiune din stânga celei în care lovesc acum fulgerele. La amiază. La miezul nopţii. La amiază.
― Tic-tac, spune Wiress în somn.
Când fulgerele încetează, şi ploaia de sânge începe imediat în dreapta lor, vorbele ei capătă dintr-odată sens.
― Oh, spun pe şoptite. Tic-tac. Mătur cu privea întregul cerc al arenei şi ştiu că ea are dreptate. Tic-tac. Ăsta e un ceas.