Sfidarea06

12
După acest episod nu mai pot să stau liniştită în patul meu. Vreau să fac ceva, să aflu mai multe de¬spre Districtul 13 sau să le dau o mână de ajutor celor care şi-au ales drept cauză înfrângerea Capitolului. În loc de asta, stau cu braţele încrucişate, îndopându-mă cu checuri cu brânză şi uitându-mă cum desenează Peeta. Haymitch vine din când în când să-mi aducă veşti din oraş, întotdeauna rele. Mai mulţi oameni pedepsiţi sau doborâţi de foame.
În momentul când piciorul meu e decretat apt de folosinţă, iarna a început deja să bată în retragere. Mama îmi spune ce exerciţii să fac şi mă lasă să merg câte puţin de una singură. Într-o seară mă duc la culcare hotărâtă să plec a doua zi în oraş, dar mă trezesc ca să-i văd pe Venia, Octavia şi Flavius zâmbind, cu privirile coborâte către mine.
― Surpriză! strigă ei, cu glasuri stridente. Am venit mai devreme!
După ce am primit lovitura de bici peste faţă, Haymitch a reuşit să amâne vizita lor cu câteva luni, ca să mă pot vindeca. Nu mă aşteptam să-i văd mai devreme de trei săptămâni de acum încolo. Dar încerc să par încântată fiindcă a sosit în sfârşit momentul şedinţei mele foto în rochie de mireasă. Mama a pus toate rochiile pe umeraşe, aşa că sunt gata să fie îmbrăcate, dar, ca să fiu sinceră, n-am încercat nici măcar una dintre ele.
După exclamaţiile melodramatice de¬spre starea de decădere a frumuseţii mele, cei trei trec direct la treabă. Cel mai mult îi îngrijorează faţa mea, deşi eu sunt de părere că mama a făcut o treabă extraordinară vindecând-o. Nu mai am decât o dungă de un roz palid de-a curmezişul obrazului. Biciuirea nu e un fapt cunoscut de toată lumea, aşadar le spun că am căzut pe gheaţă şi m-am tăiat. Pe urmă îmi dau seama că am folosit aceeaşi scuză pentru piciorul rănit, care o să transforme mersul pe tocuri înalte într-o problemă. Dar Flavius, Octavia şi Venia nu sunt suspicioşi, aşa că, dinspre partea asta, sunt în siguranţă.
Pentru că părul de pe corp trebuie să-mi dispară doar pentru câteva ore în loc de câteva săptămâni, sunt rasă în loc să fiu epilată cu ceară. Trebuie totuşi să intru într-o cadă plină cu ceva, dar nu e nimic scârbos şi, până să mă dezmeticesc, am ajuns deja la coafură şi la machiaj. Echipa e plină de nemulţumiri, ca de obicei, fapt pe care mă străduiesc cel mai adesea să-l ignor. Însă unul dintre comentariile Octaviei îmi atrage atenţia. De fapt, nu e decât o remarcă spusă în treacăt de¬spre imposibilitatea de a face rost de fructe de mare pentru o petrecere, dar îmi atinge o coardă sensibilă.
― Cum adică n-ai putut găsi? Nu e sezonul lor? o întreb.
― Oh, Katniss, n-am putut să facem rost de fructe de mare vreme de câteva săptămâni, spune ea. Ştii, din cauză că vremea a fost atât de rea în Districtul 4.
Mintea mea începe să se agite. Nici un fel de fructe de mare. Pentru câteva săptămâni. Din Districtul 4. Furia cu greu ascunsă a mulţimii din timpul Turneului nostru Triumfal. Şi, dintr-odată, sunt absolut sigură că Districtul 4 s-a revoltat.
Încep să mă interesez, cu nepăsare, de¬spre celelalte greutăţi pe care iarna aceasta le-a mai adus. Nu sunt obişnuiţi cu lipsurile, aşa că orice întrerupere a aprovizionării, oricât de neînsemnată, are impact asupra lor. Când sunt pregătită să fiu îmbrăcată, plângerile lor de¬spre dificultatea de a face rost de diferite produse – de la carnea de crab până la cipuri muzicale şi panglici – îmi dau indicii asupra districtelor care e posibil să se fi revoltat. Fructe de mare din Districtul 4. Gadgeturi electronice din Districtul 3. Şi, bineînţeles, materiale textile din Districtul 8. Gândul la o revoltă atât de larg răspândită mă face să mă-nfior de spaimă şi de excitare.
Vreau să-i întreb mai multe, dar apare Cinna, ca să mă-mbrăţişeze şi să-mi verifice machiajul. Atenţia i se îndreaptă direct spre cicatricea de pe obraz. Am cumva impresia că nu crede povestea cu alunecatul pe gheaţă, dar nu pune întrebări. Se mulţumeşte să-mi dozeze cantitatea de pudră, şi puţinul care se mai putea zări din urma lăsată de bici dispare.
La parter, camera de zi a fost golită şi luminată pentru şedinţa foto. Effie se simte foarte bine dându-le comenzi tuturor celor din jur şi având grijă să ne încadrăm în programul stabilit. Probabil că face o treabă bună, fiindcă sunt şase rochii şi pentru fiecare e nevoie de alt voal, alţi pantofi, alte bijuterii, altă coafură, alt decor, alt mod de iluminare. Dantelă crem, trandafiri roz şi zulufi. Satin ivoriu, tatuaje aurii şi verdeaţă. O rochie cu diamante, un voal plin de nestemate şi lumină de Lună. O rochie albă, de mătase grea, cu mâneci care îmi atârnă de la încheieturile mâinilor până la podea, şi perle. În momentul când o fotografie a fost aprobată, trecem imediat la pregătirea pentru următoarea. Mă simt ca un aluat, frământat şi remodelat iarăşi şi iarăşi. Mama reuşeşte să-mi dea câte o îmbucătură de mâncare şi câte o sorbitură de ceai în timp ce sunt aranjată, dar, în momentul încheierii şedinţei foto, sunt moartă de foame şi de oboseală. Sper că acum o să pot petrece ceva timp împreună cu Cinna, dar Effie zoreşte pe toată lumea către uşă şi trebuie să mă mulţumesc cu promisiunea unui telefon.
S-a lăsat seara, şi picioarele mă dor din cauza tuturor pantofilor demenţiali, aşa că renunţ la orice intenţie de a merge în oraş. Mă urc în schimb la etaj şi mă spăl de toate straturile de machiaj, cremă şi vopsea, apoi cobor la parter şi îmi usuc părul lăsându-mă dogorită de foc. Prim, care s-a întors de la şcoală la timp ca să vadă ultimele două rochii, pălăvrăgeşte cu mama de¬spre ele. Amândouă par nespus de încântate de şedinţa foto. Când mă las să cad pe pat, îmi dau seama că o consideră o dovadă a faptului că sunt în siguranţă. Că la Capitoliu a fost trecut cu vederea amestecul meu în pedeapsa prin biciuire, fiindcă, oricum, nimeni nu se agită şi nu face atâtea cheltuieli pentru cineva pe care are de gând să-l ucidă. Şi asta cam aşa e.
În coşmar, port rochia de mireasă din mătase, dar e ferfeniţită şi plină de noroi. Mânecile lungi se tot agaţă de spini şi de crengi în timp ce fug prin pădure. O haită de tributuri mutante se apropie tot mai mult şi mai mult, până când mă copleşesc cu răsuflările lor fierbinţi şi cu colţii picurând de salivă şi mă trezesc ţipând.
Zorile sunt prea aproape ca să mă străduiesc s-adorm din nou. În plus, azi trebuie să ies neapărat în oraş şi să stau de vorbă cu cineva. La Gale, în mină, n-o să pot ajunge. Dar am nevoie de Haymitch sau de Peeta, sau de altcineva cu care să împart povara tuturor celor întâmplate de la vizita mea la lac. Proscrişi fugari, garduri electrificate, un District 13 independent, lipsuri în Capitoliu. Totul.
Iau micul dejun cu mama şi cu Prim şi plec în căutarea unui confident. Aerul e cald şi plin de speranţe, prevestind primăvara. Un moment potrivit pentru o revoltă, îmi spun eu. Toată lumea se simte mai puţin vulnerabilă după ce a scăpat de iarnă. Peeta nu e acasă. Îmi închipui c-a plecat deja în oraş. Însă sunt surprinsă să-l văd pe Haymitch foindu-se atât de devreme prin bucătărie. Intru în casa lui fără să bat la uşă. O aud pe Hazelle la etaj, măturând podelele casei acum curată lună. Haymitch nu e beat criţă, dar nici nu pare prea sigur pe picioare. Cred că zvonurile care spun că Ripper s-ar fi apucat din nou de afaceri sunt adevărate. Mă gândesc că e poate mai bine să-l las să se bage în pat, când el propune să facem o plimbare prin oraş.
Eu şi Haymitch avem acum un soi de limbaj prescurtat. În câteva minute, îl pun la curent, iar el îmi povesteşte că sunt zvonuri şi de¬spre revolte în Districtele 7 şi 11. Dacă intuiţia nu mă înşală, asta ar însemna că aproape jumătate dintre districte au făcut măcar câte o încercare de revoltă.
― Încă mai eşti de părere că aici n-o să meargă? îl întreb.
― Încă nu e momentul. Toate aceste alte districte sunt mult mai mari. Chiar dacă jumătate dintre locuitori se ascund de frică în casele lor, rebelii au o şansă. Aici, în Doisprezece, trebuie să fim toţi sau nici unul, îmi răspunde el.
Nu m-am gândit la asta. Că ne lipseşte puterea pe care o dă numărul.
― Dar, poate, la un moment dat? insist.
― Poate. Dar suntem prea puţini, prea slabi şi nu avem arme nucleare, zice el, cu o umbră de sarcasm.
N-a fost prea entuziasmat de povestea mea de¬spre Districtul 13.
― Ce crezi că le vor face, Haymitch? Districtelor rebele?
― Ei, ai auzit ce-au făcut în Opt. Şi ai văzut ce-au făcut aici, fără ca nici măcar să fi fost provocaţi. Dacă lucrurile or să le scape într-adevăr din mână, cred că nu vor vedea nici o problemă în distrugerea altui district, aşa cum s-a întâmplat cu Treisprezece. Îl vor transforma într-un exemplu, înţelegi?
― Aşadar, tu crezi că Treisprezece a fost distrus cu adevărat? Bonnie şi Twill aveau totuşi dreptate în privinţa filmului cu gaiţa-zeflemitoare, spun eu.
― OK, dar ce dovedeşte asta? De fapt, nimic. Există o mulţime de motive pentru care ar putea folosi un film vechi. Probabil că arată mai impresionant. Şi e mult mai uşor, nu-i aşa? Nu e mai simplu să apeşi câteva butoane în camera de montaj decât să zbori până acolo pentru o filmare? Ideea că Treisprezece a renăscut cumva, şi Capitoliul ignoră asta pare genul de zvon de care se agaţă oamenii disperaţi.
― Ştiu. Nu făceam altceva decât să sper.
― Excelent, fiindcă eşti într-adevăr disperată, spune Haymitch.
Nu mai aduc alte argumente pentru că, fireşte, el are dreptate.
Prim se întoarce de la şcoală spumegând de entuziasm. Profesorii au anunţat că e obligatoriu să urmărim programul tv din seara asta.
― Cred c-o să fie şedinţa ta foto!
― Nu se poate, Prim. Fotografiile au fost făcute abia ieri, obiectez eu.
― Ei, aşa a auzit toată lumea, zice ea.
Sper că se înşală. N-am avut timp să-l pregătesc pe Gale pentru nimic din toate astea. De când cu biciuirea, îl întâlnesc doar când ajunge pe la noi ca să vadă mama cum i se vindecă rănile. E adesea programat să lucreze în mină câte şapte zile pe săptămână. În cele câteva minute de intimitate de care am avut parte în vreme ce îl conduceam înapoi în oraş, am aflat că începutul unei revolte în Doisprezece a fost înăbuşit de interdicţiile lui Thread. Gale ştie că n-am de gând să fug, dar mai ştie şi că, dacă districtul nostru nu se revoltă, sunt menită să devin mireasa lui Peeta. Să mă vadă pe ecran pierzând vremea îmbrăcată în rochiile alea superbe… ce-o să înţeleagă de aici?
La şapte şi jumătate, când ne adunăm în jurul televizorului, descopăr că dreptatea a fost de partea lui Prim. Cum era de aşteptat, iată-l pe Caesar Flickerman, adresându-se unei mulţimi numeroase, care ocupă toate locurile din tribunele aflate în faţa Centrului de Antrenament, anunţând acel public favorabil că va urma vizionarea rochiilor mele de mireasă. Îl prezintă pe Cinna, devenit vedetă peste noapte datorită costumelor pe care mi le-a creat pentru Jocuri, şi, după un minut de conversaţie veselă, suntem sfătuiţi să ne îndreptăm atenţia către un ecran enorm.
Acum înţeleg cum a fost posibil să mă fotografieze ieri şi să prezinte specta-colul special în seara asta. Cinna a conceput, iniţial, două duzini de rochii de mireasă. De atunci s-a desfăşurat procesul restrângerii numărului de desene, al confecţionării rochiilor, al alegerii accesoriilor. S-ar părea că, în Capitoliu, spectatorilor li s-au oferit ocazii de a-şi vota preferinţele în fiecare stadiu. Totul a culminat cu fotografierea mea în ultimele şase rochii rămase şi sunt sigură că inserarea imaginilor în spectacol s-a făcut cât ai clipi. Publicul întâmpină fiecare fotografie reacţionând puternic. Oamenii ţipă şi îşi ovaţionează favoritele, huiduindu-le pe cele care nu le sunt pe plac. Fiindcă au votat şi au făcut probabil pariuri, spectatorii au investit foarte mult în rochiile mele de mireasă. E straniu să îi privesc gândindu-mă că eu nu m-am ostenit nici măcar să probez vreuna înainte de sosirea aparatelor de fotografiat. Caesar anunţă că toţi cei interesaţi trebuie să-şi dea votul final până a doua zi la amiază.
― Să-i pregătim lui Katniss Everdeen o nuntă în stil mare! strigă el către mulţime.
Sunt pe punctul de a închide televizorul, dar Caesar ne spune să rămânem în faţa ecranelor pentru un alt mare eveniment al serii.
― Chiar aşa, anul acesta avem cea de-a Şaptezeci şi cincea Ediţie a Jocurilor Foamei, ceea ce înseamnă că a sosit momentul celui de-al treilea Jubileu al Pacificării!
― Ce-au de gând? întreabă Prim. Până atunci mai sunt câteva luni.
Ne întoarcem amândouă spre mama, a cărei figură e solemnă şi distantă, ca şi cum ar retrăi amintiri din trecut.
― Probabil că vor citi cartonaşul.
Începe imnul şi mă simt sugrumată de repulsie când preşedintele Snow ia în stăpânire scena. E urmat de un băieţel în costum alb, care aduce o cutie simplă, de lemn. Imnul se încheie, şi preşedintele Snow începe să vorbească, reamintindu-ne de Zilele Negre care au dat naştere Jocurilor Foamei. Când au fost stabilite regulile Jocului, s-a hotărât ca, la fiecare douăzeci şi cinci de ani, aniversarea să fie marcată de un Jubileu al Pacificării. Ceea ce impune crearea unei versiuni glorioase a Jocurilor, pentru a păstra vie amintirea celor ucişi ca urmare a revoltei districtelor.
Cuvintele lui nu ar putea fi mai bine ţintite, de vreme ce eu una bănuiesc că mai multe districte se revoltă chiar acum.
Preşedintele Snow continuă povestindu-ne ce s-a întâmplat la precedentele Jubilee ale Pacificării.
― Cu ocazia celei de-a douăzeci şi cincea aniversări, pentru ca rebelilor să li se aducă aminte că moartea copiilor lor e urmarea propriei lor decizii de a apela la violenţă, fiecare district a trebuit să organizeze alegeri şi să voteze tributurile care aveau să-l reprezinte.
Mă întreb ce-or fi simţit. Alegându-i pe copiii care trebuiau să plece. Mă gândesc că e mult mai cumplit să fii trimis la Jocuri de vecinii tăi decât să ţi se extragă numele dintr-o urnă.
― La a cincizecea aniversare, continuă preşedintele, spre a se reaminti faptul că pentru fiecare cetăţean al Capitoliului au murit câte doi rebeli, districtelor li s-a cerut să trimită de două ori mai multe tributuri.
Îmi imaginez cum e să înfrunţi un lot de patruzeci şi cinci de concurenţi în loc de douăzeci şi trei. Şanse mai mici, mai puţină speranţă şi, în final, mai mulţi copii morţi. În anul acela a câştigat Haymitch…
― Am avut o prietenă care s-a dus atunci la Jocuri, spune mama, cu voce scăzută. Maysilee Donner. Părinţii ei erau proprietarii cofetăriei. După aceea mi-au dat pasărea ei. Un canar.
Schimb o privire cu Prim. E prima oară când auzim de Maysilee Donner. Poate fiindcă mama ştia că am fi vrut să aflăm cum a murit.
― Iar acum sărbătorim cel de-al treilea Jubileu al Pacificării, spune preşedintele.
Băieţelul în alb face un pas înainte, întinzând cutia în vreme ce îi deschide capacul. Putem vedea şirurile ordonate de plicuri îngălbenite, aşezate pe verticală. Indiferent cine o fi născocit Jubileele Pacificării s-a pregătit pentru secole întregi de Jocuri ale Foamei. Preşedintele ia plicul marcat clar cu un 75. Îşi strecoară un deget pe sub clapetă şi scoate un pătrăţel de hârtie. Citeşte fără nici o ezitare:
― La a şaptezeci şi cincea aniversare, pentru a li se reaminti rebelilor că nici cei mai puternici dintre ei nu pot înfrânge puterea Capitoliului, tributurile de sex bărbătesc şi femeiesc vor fi extrase din totalul învingătorilor în viaţă.
Mama scoate un ţipăt slab, şi Prim îşi îngroapă faţa în palme, dar eu mă simt mai degrabă ca oamenii pe care îi zăresc în mulţimea de pe ecran. Uşor nedume-rită. Ce vrea să spună? Totalul învingătorilor în viaţă?
Apoi pricep, înţeleg ce înseamnă. Cel puţin pentru mine. În Districtul 12 nu există decât trei învingători dintre care se poate alege. Doi bărbaţi. O femeie…
Mă întorc în arenă.
13
Trupul meu reacţionează înaintea minţii şi ies în fugă pe uşă, traversez peluzele din Cartierul Învingătorilor şi mă reped în întunericul de dincolo de ele. Umezeala din pământul mustind de apă îmi îmbibă şosetele şi sunt conştientă de muşcătura tăioasă a vântului, dar nu mă opresc. Unde? Unde să mă duc? În pădure, fireşte. Ajung lângă gard înainte ca bâzâitul să-mi aducă aminte cât de încolţită sunt. Mă retrag gâfâind, mă răsucesc pe călcâie şi o rup din nou la fugă.
Următorul lucru pe care-l ştiu e că sunt în patru labe, în pivniţa unei case nelocuite din Cartierul Învingătorilor. Prin deschiderea ferestrei de deasupra capului pătrund razele palide ale Lunii. Mi-e frig, sunt udă şi mi s-a tăiat răsuflarea, dar încercarea de evadare n-a reuşit să înfrângă isteria care izvorăşte din interiorul meu, răzbătând la suprafaţă. O să mă sufoce dacă nu e eliberată.
Strâng grămadă partea din faţă a cămăşii, mi-o îndes în gură şi încep să ţip. Nu ştiu cât timp o fac. Dar, când încetez, aproape că nu mai am glas.
Mă ghemuiesc pe o parte şi mă holbez la petele de lumină pe care Luna le aruncă pe podea.
Înapoi în arenă. Înapoi în lumea coşmarurilor. Acolo mă duc. Trebuie să recunosc că n-am prevăzut asta, că am anticipat doar o multitudine de alte lucruri. Umilirea publică, tortura, execuţia. Fuga prin ţinuturile sălbatice, cu Apărătorii Păcii şi cu aeronavele pe urmele mele. Căsătoria cu Peeta şi copiii noştri obligaţi să intre în arenă. Dar niciodată reîntoarcerea mea la Jocuri, printre competitori. De ce? Pentru că nu există nici un precedent. Învingătorii nu mai iau parte la extragere, toată viaţa lor. Asta e înţelegerea dacă învingi. Asta a fost până acum.
Văd un soi de pânză, de genul celei care se pune pe jos când zugrăveşti. O trag peste mine, ca pe o pătură. Undeva, departe, mă strigă cineva. Dar, pe moment, îmi îngădui să nu mă gândesc nici măcar la oamenii pe care îi iubesc cel mai mult, mă gândesc numai la mine. Şi la ceea ce mi se aşterne înainte.
Pânza e ţeapănă, dar ţine de cald. Muşchii mi se relaxează, bătăile inimii încetinesc. Văd cutia de lemn din mâinile băieţelului, îl văd pe preşedintele Snow scoţând plicul îngălbenit. E posibil ca acesta să fi fost adevăratul Jubileu al Pacificării, scris pe foaia de hârtie acum şaptezeci şi cinci de ani? Pare puţin probabil. E o rezolvare prea perfectă a tulburărilor cărora trebuie să le facă faţă Capitoliul în prezent. Scapă de mine şi supun districtele, primind totul cadou, într-un singur pacheţel frumos ambalat.
Vocea preşedintelui Snow îmi răsună în minte.
― La a şaptezeci şi cincea aniversare, pentru a li se reaminti rebelilor că nici cei mai puternici dintre ei nu pot înfrânge puterea Capitoliului, tributurile de sex bărbătesc şi femeiesc vor fi extrase din totalul învingătorilor în viaţă.
Da, învingătorii sunt cei mai puternici dintre noi. Au supravieţuit în arenă şi au scăpat din laţul sărăciei, care îi strangulează pe ceilalţi. Sunt sau ar trebui să spun suntem întruchiparea speranţei acolo unde nu există speranţă. Iar acum douăzeci şi trei dintre noi vor fi ucişi, pentru a demonstra că până şi speranţa nu e decât o amăgire.
Mă bucur că am câştigat abia anul trecut. Altminteri i-aş cunoaşte pe toţi ceilalţi învingători, nu numai pentru că i-am văzut la televizor, ci şi fiindcă sunt oaspeţi la fiecare ediţie a Jocurilor. Chiar dacă nu sunt mentori, aşa cum trebuie să fie Haymitch de fiecare dată, au obligaţia de a se întoarce în fiecare an la Capitoliu, cu ocazia evenimentului. Cred că o mare parte dintre ei sunt prieteni. În timp ce singurul prieten pe care mă voi teme eu să nu fiu nevoită să-l ucid o să fie Peeta sau Haymitch. Peeta sau Haymitch!
Mă ridic în capul oaselor, aruncând cât colo pânza. Ce-mi trece prin minte? Nu există nici o situaţie în care aş putea să-i ucid vreodată pe Peeta sau pe Haymitch. Dar unul dintre ei o să fie cu mine în arenă, asta e sigur. Ar putea chiar să hotărască, între ei, cine va fi. Indiferent al cui nume va fi extras, celălalt va putea să se ofere voluntar, luându-i locul. Ştiu deja ce-o să se-ntâmple. Peeta o să-i ceară lui Haymitch să-l lase pe el în arenă, indiferent ce s-ar întâmpla. Pentru binele meu. Ca să mă protejeze.
Mă împleticesc prin pivniţă în căutarea unei ieşiri. Cum am pătruns în locul ăsta? Găsesc pe bâjbâite drumul în susul treptelor către bucătărie şi văd că partea de sticlă a uşii a fost spartă. Probabil de-asta îmi sângerează mâna. Mă grăbesc să ies din nou în noapte şi o iau drept spre casa lui Haymitch. Stă singur la masa din bucătărie, strângând o sticlă de votcă pe jumătate goală într-o mână şi cuţitul în cealaltă. Beat ca un porc.
― Ah, uite-o şi pe ea. Dărâmată. În cele din urmă ai făcut calculul, nu-i aşa, iubito? Ai înţeles că n-o să pleci singură-n arenă? Şi ai venit să mă rogi… ce? întreabă el.
Nu-i răspund. Fereastra e larg deschisă, şi vântul mă pătrunde de parcă aş fi afară.
― Recunosc c-a fost mai uşor pentru băiat. A ajuns aici înainte de a apuca să desigilez sticla. Implorându-mă să-i dau o altă şansă de a ajunge înăuntru. Dar tu ce-ai putea să-mi ceri? Îmi imită vocea. Ia-i locul, Haymitch, pentru că, nimic altceva neavând cum să se schimbe, aş prefera ca şansa de a-şi trăi restul vieţii să-i fie oferită mai degrabă lui Peeta decât ţie?
Îmi muşc buzele fiindcă, odată ce a spus-o, mă tem că e ceea ce doresc. Să trăiască Peeta, chiar dacă asta înseamnă moartea lui Haymitch. Nu, nu e adevărat. Bineînţeles că Haymitch e nesuferit, dar el e acum familia mea. De ce-am venit? mă întreb. Ce anume aş putea căuta aici?
― Am venit să beau ceva, răspund.
El izbucneşte în râs şi trânteşte sticla pe masă, în faţa mea. Îi şterg gura cu mâneca şi iau două înghiţituri înainte de a simţi că mă sufoc. Am nevoie de câteva minute ca să-mi revin, dar continuă să-mi curgă ochii şi nasul. Însă simt în mine alcoolul ca pe un foc, şi asta-mi place.
― Poate ar trebui să fii tu, spun, pe un ton pragmatic, trăgându-mi un scaun. Oricum urăşti viaţa.
― Cât se poate de adevărat, zice el. Şi, de vreme ce data trecută am încercat să te ţin pe tine în viaţă… se pare că de data asta sunt obligat să-l salvez pe băiat.
― Încă un punct corect de vedere, apreciez eu, ştergându-mi nasul şi ridicând din nou sticla.
― Argumentul lui Peeta a fost că, de vreme ce te-am ales pe tine, acum îi sunt dator lui. Trebuie să-i dau orice vrea. Iar ceea ce îşi doreşte e şansa de a ajunge din nou în arenă, ca să te protejeze, îmi povesteşte Haymitch.
Ştiam. În privinţa asta, Peeta e previzibil. În timp ce eu mă tăvăleam pe podeaua pivniţei, gândindu-mă numai la mine, el era aici, gândindu-se numai la mine. Ruşine nu e un cuvânt destul de dur pentru ceea ce simt.
― Ştii, ai putea trăi o sută de vieţi fără s-ajungi să-l meriţi, spune Haymitch.
― Da, da, mă răstesc eu. Fără îndoială că, din acest trio, el e cel mai bun. Aşa că, ce-ai de gând?
― Nu ştiu, oftează Haymitch. Să mă întorc în arenă cu tine, dacă s-o putea. Dacă o să fie extras numele meu, n-o să aibă nici o importanţă. El o să se ofere voluntar ca să-mi ia locul.
Stăm o vreme în tăcere.
― Pentru tine ar fi cumplit în arenă, nu-i aşa? Fiindcă îi cunoşti pe toţi ceilalţi? îl întreb.
― Oh, cred că putem conta pe faptul c-o să fie de nesuportat, oriunde m-aş afla. Arată spre sticlă cu o înclinare a capului. Acum pot s-o iau înapoi?
― Nu, răspund, înconjurând-o cu braţele.
Haymitch scoate alta de sub masă şi îi deşurubează dopul. Însă eu realizez că n-am venit aici doar ca să beau. Mai vreau şi altceva de la Haymitch.
― OK, mi-am dat seama ce vreau să-ţi cer. Dacă la Jocuri luăm parte eu şi Peeta, de data asta încercăm să-l ţinem în viaţă pe el.
În ochii lui injectaţi pâlpâie ceva. Durerea.
― Aşa cum spuneai, o să fie cumplit, oricum ai întoarce lucrurile. Dar, indiferent ce vrea Peeta, e rândul lui să fie salvat. I-o datorăm amândoi. Vocea mea capătă un ton implorator. În plus, Capitoliul mă urăşte atât de mult, încât sunt ca şi moartă. El ar putea avea o şansă. Te rog, Haymitch. Spune c-o să m-ajuţi.
El se încruntă la sticlă, cântărindu-mi vorbele.
― Foarte bine, răspunde în cele din urmă.
― Mulţumesc.
Acum ar trebui să trec pe la Peeta, dar nu vreau. Mi se învârteşte capul din cauza băuturii şi mă simt atât de dărâmată, încât cine ştie cu ce m-ar putea convinge să fiu de acord. Nu, acum trebuie să mă duc acasă, să dau ochii cu mama şi cu Prim.
În timp ce mă îndrept clătinându-mă spre treptele casei mele, uşa din faţă se deschide, şi braţele lui Gale mă trag la pieptul lui.
― Am greşit. Trebuia să fi plecat când ai spus tu, îmi şopteşte.
― Nu, îl contrazic.
Nu-mi pot focaliza privirea, şi alcoolul mi se varsă din sticlă, prelingându-se pe haina lui Gale, în josul spatelui, dar el nu pare să se sinchisească.
― Nu e prea târziu, spune.
Peste umărul lui, le văd pe mama şi pe Prim agăţându-se una de alta în pragul uşii. Fugim. Ele mor. Iar acum trebuie să-l protejez pe Peeta. Discuţie încheiată.
― Ba da, este.
Genunchii îmi cedează, şi el mă susţine. În timp ce alcoolul îmi ia mintea în stăpânire, aud sticla spărgându-se de podea. Ceea ce pare firesc, de vreme ce mă lasă toate puterile şi nu mai pot ţine în mână nimic.
Când mă trezesc, abia reuşesc să ajung la toaletă înainte ca votca să-şi facă din nou apariţia. Când mi se urcă în gât, arde la fel de tare ca la coborâre şi e de două ori mai rău la gust. Când termin de vomitat tremur şi sunt transpirată, dar cea mai mare parte a băuturii mi-a ieşit măcar din organism. Însă în sânge mi-a ajuns o cantitate suficientă ca să-mi dea dureri de cap, să am gura uscată şi să-mi clocotească stomacul.
Deschid duşul şi stau sub jetul cald vreme de un minut înainte de a-mi da seama că sunt încă în lenjeria de corp. Mama trebuie să-mi fi scos numai hainele soioase de deasupra şi să mă fi vârât în pat. Îmi arunc hainele ude în chiuvetă şi îmi torn şampon pe cap. Simt înţepături în mâini şi aşa observ zgârieturile, mici şi egale, înşirate de-a lungul unei palme şi în susul celeilalte mâini, pe partea laterală. Îmi amintesc vag că am spart un geam noaptea trecută. Mă frec din cap până-n picioare, oprindu-mă numai ca să vărs din nou, acolo, sub duş. E mai ales fiere şi se prelinge în josul scurgerii făcând bulbuci cu miros dulceag.
În sfârşit curată, îmi pun halatul şi mă întorc în pat, ignorându-mi părul ud, din care picură apa. Mă bag sub pături, convinsă că aşa trebuie să te simţi după ce ai fost otrăvit. Paşii care urcă scările îmi reînnoiesc panica de azi-noapte. Nu sunt pregătită să dau ochii cu mama şi cu Prim. Trebuie să mă adun ca să pot fi calmă şi încrezătoare, aşa cum am fost când ne-am luat rămas-bun, în ziua ultimei extrageri. Trebuie să fiu puternică. Mă străduiesc să mă ridic în capul oaselor, îmi îndepărtez părul ud de pe tâmplele care zvâcnesc şi mă întăresc ca să pot face faţă întâlnirii.
Ele apar în cadrul uşii, aducând ceai şi pâine prăjită, cu feţele pline de îngrijorare. Deschid gura, cu intenţia de a începe cu un soi de glumă, şi izbucnesc în lacrimi.
Şi cu asta s-a zis cu puterea.
Mama se aşază pe o margine a patului, Prim se strecoară lângă mine şi amândouă mă iau în braţe, scoţând sunete încete, liniştitoare, până când mă opresc din plâns. Pe urmă Prim aduce un prosop şi îmi şterge părul, pieptănându-mi buclele, în timp ce mama mă convinge să mănânc pâine cu ceai. Mă îmbracă într-o pijama călduroasă, mă învelesc cu mai multe pături şi adorm din nou.
Când mă trezesc pot spune, după lumina soarelui, că e după-amiaza târziu. Pe noptiera mea e un pahar cu apă şi o înghit lacomă, cu sete. Încă mai am impresia că mi se clatină capul şi stomacul, dar amândouă sunt într-o stare mult mai bună decât înainte. Mă ridic, mă îmbrac, îmi împletesc din nou părul. Înainte de a coborî, mă opresc în vârful scărilor, simţindu-mă uşor ruşinată de modul în care am reacţionat la aflarea veştilor de¬spre Jubileul Pacificării. Fuga mea fără ţintă, băutura în compania lui Haymitch, plânsul. Date fiind circumstanţele, cred că merit o zi în care să mi se tolereze slăbiciunile. Însă mă bucur că aparatele de filmat n-au fost aici cu ocazia asta.
La parter, mama şi Prim mă îmbrăţişează din nou, dar nu par copleşite de sentimente. Ştiu că şi le reţin, ca să-mi fie mie mai uşor. Privesc chipul lui Prim şi mi-e greu să-mi imaginez că e aceeaşi fetiţă plăpândă pe care am lăsat-o în urmă în ziua extragerii, acum nouă luni. Combinaţia între acel supliciu şi cele ce au urmat – cruzimea din district, cortegiul de bolnavi şi de răniţi pe care acum îi îngrijeşte ea însăşi dacă mama e prea ocupată – toate astea au maturizat-o. A mai şi crescut puţin; acum suntem, practic, la fel de înalte, dar nu asta o face să pară cu mult mai vârstnică.
Mama îmi pune un polonic de supă într-o cană şi eu cer încă una, ca să i-o duc lui Haymitch. Pe urmă traversez peluza către casa lui. Abia s-a trezit şi acceptă cana fără comentarii. Stăm acolo, într-o pace aproape deplină, sorbindu-ne supa şi privind apusul soarelui prin fereastra camerei lui de zi. Aud pe cineva foindu-se la etaj şi presupun că e Hazelle, dar peste câteva minute coboară Peeta şi, cu un gest hotărât, aruncă pe masă o cutie de carton cu sticle de votcă, goale.
― Uite, s-a făcut, ne spune.
Haymitch trebuie să-şi adune toate puterile ca să-şi poată concentra privirea asupra sticlelor, aşa că de vorbit vorbesc eu:
― Ce s-a făcut?
― Am vărsat tot alcoolul în scurgerea din baie, răspunde Peeta.
Asta pare să-l zdruncine pe Haymitch, scoţându-l din apatie, şi bate neîncreză-tor cu palma în cutia de carton.
― Ce-ai făcut?
― Am aruncat rezervele de băutură, zice Peeta.
― O să cumpere pur şi simplu alta, spun eu.
― Nu, n-o să cumpere, mă contrazice el. În dimineaţa asta am dat de Ripper şi i-am spus c-o denunţ în secunda când îi vinde ceva unuia dintre voi. În plus, am şi despăgubit-o, dar nu cred că e nerăbdătoare să se întoarcă în custodia Apărătorilor Păcii.
Haymitch îşi repede cuţitul înspre el, dar Peeta deviază lovitura cu atâta uşurinţă încât pare patetică. Pe mine mă cuprinde furia.
― Nu-i treaba ta ce face el.
― Ba e, întru totul. Indiferent cum cad sorţii, doi dintre noi vor merge din nou în arenă, avându-l pe celălalt ca mentor. Nu putem permite să existe un beţiv învederat în echipa asta. Mai ales tu nu poţi fi beţivă, Katniss, îmi spune Peeta.
― Ce? scuip eu, indignată.
Aş fi mult mai convingătoare dacă n-aş fi atât de mahmură.
― Nu m-am îmbătat decât azi-noapte, în toată viaţa mea.
― Da, şi uite în ce hal eşti, spune Peeta.
Nu ştiu ce mă aşteptam să se-ntâmple la prima noastră întâlnire de după anunţ. Câteva îmbrăţişări şi sărutări. Poate puţină alinare. Dar nu asta. Mă întorc spre Haymitch.
― Nu-ţi face griji, o să-ţi aduc eu mai multă votcă.
― Atunci vă denunţ pe amândoi. Ca să vă treziţi din beţie în butuci, spune Peeta.
― Care-i şpilul poveştii? întreabă Haymitch.
― Şpilul e că doi dintre noi se întorc acasă de la Capitoliu. Un mentor şi un învingător, răspunde Peeta. Effie îmi trimite înregistrările tuturor învingătorilor în viaţă. O să privim Jocurile la care au luat parte şi-o să aflăm tot ce se poate de¬spre stilul lor de luptă. O să câştigăm în greutate şi-o să devenim mai puternici. O să ne purtăm ca profesioniştii. Şi unul dintre noi o să fie din nou învingător, indiferent dacă vouă vă place sau nu!
Iese în grabă din încăpere, trântind uşa din faţă.
Eu şi Haymitch ne crispăm la auzul bufniturii.
― Nu-mi plac oamenii convinşi că numai ei au dreptate, spun.
― Ce-i de plăcut aici? face el, începând să scurgă resturile din sticlele golite.
― Tu şi cu mine. La noi doi se gândeşte când face planuri pentru întoarcerea acasă, zic eu.
― Ei, atunci el este cel care se păcăleşte, comentează Haymitch.
Dar, peste câteva zile, suntem de acord să ne purtăm ca profesioniştii, pentru că e cea mai bună metodă de a-l face şi pe Peeta să se antreneze. În fiecare seară urmărim vechile reluări ale Jocurilor câştigate de învingătorii încă în viaţă. Ne dăm seama că nu l-am întâlnit pe nici unul dintre ei în timpul Turneului Triumfal, ceea ce pare ciudat dacă priveşti în urmă. Când aduc asta în discuţie, Haymitch spune că apariţia lui Peeta şi a mea – mai ales a mea – intrând în legătură cu alţi învingători în districtele potenţial rebele era ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit preşedintele Snow. Învingătorii au un statut special şi, din punct de vedere politic, ar fi fost periculos dacă lăsau impresia că susţin sfidarea mea la adresa Capitoliului. Calculându-le vârsta, ne dăm seama că unii dintre adversarii noştri ar putea fi bătrâni, ceea ce e trist şi liniştitor deopotrivă. Peeta ia o mulţime de notiţe, Haymitch se oferă să ne dea informaţii de¬spre personalităţile învingătorilor şi, încet-încet, începem să ne cunoaştem rivalii.
În fiecare dimineaţă facem exerciţii care să ne fortifice trupurile. Alergăm, ridicăm greutăţi şi ne încordăm muşchii. În fiecare după-amiază ne perfecţionăm deprinderile războinice, aruncând cuţite şi luptându-ne corp la corp; îi învăţ chiar şi să se urce în copaci. Din punct de vedere oficial, tributurile n-au voie să se antreneze, dar nimeni nu încearcă să ne împiedice. Chiar şi în anii obişnuiţi, tributurile din Districtele 1, 2 şi 4 se dovedesc capabile să mânuiască suliţe şi săbii. Prin comparaţie, ceea ce facem noi nu înseamnă nimic.
După anii de abuzuri, organismul lui Haymitch se opune îmbunătăţirilor. E încă remarcabil de puternic, dar cea mai scurtă alergare îi taie răsuflarea. Şi ai crede că un tip care doarme în fiecare noapte cu un cuţit în mână e în stare să nimerească peretele unei case când îl aruncă, dar mâinile îi tremură într-un asemenea hal încât e nevoie de câteva săptămâni până să reuşească măcar atâta lucru.
Totuşi, eu şi Peeta ne depăşim pe noi înşine ca urmare a noului stil de viaţă. Îmi oferă ceva de făcut. Ne dă tuturor o altă ocupaţie, în afară de a ne accepta înfrângerea. Mama ne supune unui regim special, ca să câştigăm în greutate. Prim ne tratează muşchii îndureraţi. Madge ne aduce pe furiş ziarele primite de tatăl ei de la Capitoliu.
Pronosticurile asupra învingătorului învingătorilor ne situează printre favoriţi. Până şi Gale intră în scenă duminica, deşi nu-i îndrăgeşte nici pe Peeta, nici pe Haymitch, şi ne învaţă tot ce ştie de¬spre capcane. Pentru mine e ciudat să stau de vorbă cu Peeta şi Gale în acelaşi timp, dar ei par să fi lăsat deoparte toate disensiunile pe care le-ar putea avea din pricina mea.
― M-aş simţi mai bine dacă ar fi un tip pe care să-ţi fie uşor să-l urăşti, recunoaşte Gale într-o noapte, în timp ce îl conduc înapoi, în oraş.
― Mie-mi spui, zic eu. Dacă l-aş fi putut urî în arenă, acum n-am fi dat cu toţii de beleaua asta. El ar fi fost mort, iar eu aş fi fost, de una singură, micuţa învingătoare.
― Şi noi doi unde-am fi fost, Katniss? întreabă Gale imediat.
Amuţesc pentru o clipă, fiindcă nu ştiu ce să spun. Unde aş fi ajuns cu pretinsul meu văr, care nu mi-ar fi fost văr dacă n-ar fi existat Peeta? M-ar mai fi sărutat şi eu i-aş mai fi răspuns la sărut dacă am fi fost liberi s-o facem? În alte circumstanţe, mi-aş fi îngăduit să-mi dau frâu liber sentimentelor în privinţa lui, amăgită de siguranţa oferită de bani şi de hrană şi de iluzia că, fiind o învingătoare, nu mă paşte nici o primejdie? Dar pericolul extragerii ar fi planat totuşi întotdeauna asupra noastră, asupra copiilor noştri. Indiferent ce aş fi vrut eu…
― La vânătoare. Ca în fiecare duminică, răspund.
Ştiu că întrebarea lui nu trebuia luată ca atare, dar asta e tot ce-i pot spune cu sinceritate. Gale ştie că l-am preferat pe el, nu pe Peeta, pe vremea când nu mă confruntam cu singura posibilitate de a-mi găsi astfel scăparea. Pentru mine e lipsit de sens să discutăm de¬spre ceea ce ar fi putut fi. Chiar dacă l-aş fi ucis pe Peeta în arenă, tot nu mi-aş fi dorit să mă mărit cu nimeni. M-am logodit numai ca să salvez nişte vieţi, ceea ce s-a dovedit a fi un eşec desăvârşit.
Mi-e oricum teamă că orice scenă sentimentală cu Gale l-ar putea împinge la un gest extrem. Cum ar fi aţâţarea unei revolte în mină. Şi, aşa cum spune Haymitch, Districtul 12 nu e pregătit pentru asta. Ba încă şi mai rău, e mai puţin pregătit decât înainte de anunţarea Jubileului Pacificării, pentru că încă o sută de Apărători ai Păcii au sosit cu trenul din dimineaţa următoare.
Deoarece nu-mi fac planuri ca să supravieţuiesc pentru a doua oară, e cu atât mai bine cu cât Gale mă lasă să plec mai repede. Am de gând să-i dezvălui câte ceva după extragere, când ni se acordă o oră ca să ne luăm rămas-bun. Să-i spun cât de mult a însemnat pentru mine în toţi aceşti ani.
Cu cât a fost mai bună viaţa mea pentru că l-am cunoscut. Pentru că îl iubesc, deşi doar în acel fel limitat de care sunt în stare.
Dar nu mi se oferă ocazia.
Ziua extragerii e toridă şi posomorâtă. Asudaţi şi tăcuţi, locuitorii Districtului 12 aşteaptă în piaţă, cu mitralierele aţintite asupra lor. Eu stau singură într-o mică porţiune delimitată cu frânghii, cu Peeta şi Haymitch într-un ţarc similar, în dreapta mea. Extragerea nu durează decât un minut. Strălucitoare cu peruca de un auriu metalic, Effie e lipsită de obişnuita ei vervă. E nevoită să zgârie o vreme pereţii bolului de extragere pentru fete ca să poată pescui singura bucăţică de hârtie pe care toată lumea ştie deja că e scris numele meu. Pe urmă înhaţă biletul cu numele lui Haymitch. El abia dacă are timp să-mi arunce o privire nefericită înainte ca Peeta să se ofere voluntar pentru a-i lua locul.
Suntem duşi imediat şi în grabă în clădirea Justiţiei, pentru a-l găsi pe Thread, comandantul Apărătorilor Păcii, aşteptându-ne.
― Procedură nouă, ne spune el, zâmbind.
Suntem călăuziţi spre uşa din spate, urcaţi într-o maşină şi transportaţi la gară. Pe peron nu e nici o cameră de luat vederi şi nici urmă de mulţimea care ar fi trebuit să ne conducă. Apar Haymitch şi Effie, escortaţi de gărzi. Apărătorii Păcii ne zoresc să ne urcăm cu toţii în tren şi trântesc uşa în urma noastră. Roţile se pun în mişcare.
Şi, cu toate vorbele de rămas-bun încă pe buze, rămân cu ochii lipiţi de fereastră, privind cum dispare Districtul 12.
14
Stau la geam încă multă vreme după ce pădurea a înghiţit tot ce se mai putea întrezări din locul meu de baştină. De data asta nu am nici cea mai vagă speranţă că mă voi reîntoarce. Înaintea primelor mele Jocuri, i-am promis lui Prim că aveam să fac tot ce-mi era cu putinţă ca să înving, iar acum mi-am jurat mie însămi să fac tot ce-mi stă în puteri ca să-l ţin pe Peeta în viaţă. N-o să mă întorc niciodată.
De fapt, mă gândisem care voiam să fie ultimele mele cuvinte adresate celor dragi. Plănuisem cum să închid şi să zăvorăsc cel mai bine toate uşile, lăsându-i în urmă trişti, dar în siguranţă. Iar acum Capitoliul mi-a furat până şi asta.
― O să scriem scrisori, Katniss, spune Peeta, din spatele meu. Oricum, aşa o să fie mai bine. O să le oferim o fărâmă din noi, de care să se agaţe. Haymitch o să le înmâneze în locul nostru, dacă… va fi nevoie să o facă.
Încuviinţez din cap şi mă duc direct în camera mea. Mă aşez pe pat, ştiind că n-o să scriu niciodată scrisorile alea. Vor fi ca discursul pe care am încercat să-l compun ca omagiu pentru Rue şi Thresh, în Districtul 11. Lucrurile par să-mi fie clare în minte, ba chiar şi atunci când vorbesc în faţa unei mulţimi, dar în urma peniţei cuvintele nu mi se înşiră niciodată aşa cum ar trebui. În plus, erau menite să însoţească îmbrăţişările şi sărutările, o mângâiere a părului lui Prim, o alta pe obrazul lui Gale, o strângere a mâinii lui Madge. Nu pot sosi alături de cutia de lemn care va conţine trupul meu rece şi ţeapăn.
Cu inima prea îndurerată ca să plâng, nu îmi doresc decât să mă ghemuiesc în pat şi să dorm până mâine-dimineaţă, la sosirea în Capitoliu. Dar am o misiune. Nu, e mai mult decât o misiune. E ultima mea dorinţă. Ţine-l pe Peeta în viaţă. Şi, deşi pare atât de puţin probabil să reuşesc când sunt nevoită să înfrunt furia Capitoliului, e important să-mi pot controla jocul. Ceea ce n-o să se întâmple dacă-i jelesc pe toţi cei dragi de acasă. Lasă-i în pace, îmi spun. Ia-ţi rămas-bun şi uită-i. Mă străduiesc, gândindu-mă la ei pe rând, să-i eliberez ca pe nişte păsări din coliviile protectoare aflate în inima mea, încuindu-le ca să nu se poată întoarce.
În clipa când Effie îmi bate la uşă, chemându-mă la cină, sufletul meu a rămas pustiu. Dar uşurarea nu e pe de-a-ntregul neplăcută.
Cina e tristă. De fapt, suntem atât de abătuţi încât tăcerile se prelungesc o vreme, întrerupte doar de îndepărtarea unui fel de mâncare şi de aducerea altuia. Supă rece de legume pasate. Peşte mărunţit cu piure de cartofi şi pastă cremoasă de lămâie ca garnitură. Păsăruici umplute cu sos de portocale, cu orez indian şi creson. Cremă de ciocolată presărată cu cireşe.
Peeta şi Effie fac din când în când câte o încercare de a începe o conversaţie, care moare cu repeziciune.
― Îmi place noul tău păr, Effie.
― Mulţumesc. Am cerut special să-mi fie făcut aşa, ca să se asorteze cu broşa lui Katniss. Mă gândeam că ţie ţi-am putea face rost de un lanţ de aur pentru gleznă, iar lui Haymitch i-am putea găsi o brăţară de aur sau altceva în genul ăsta, ca să arătăm ca o echipă, spune ea.
Evident, Effie nu ştie că broşa mea cu gaiţă-zeflemitoare e acum un simbol folosit de rebeli. Cel puţin în Districtul 8. La Capitoliu continuă să fie un memento amuzant al unor Jocuri deosebit de captivante. Ce altceva ar putea fi? Adevăraţii rebeli nu plasează un simbol secret pe ceva atât de durabil cum e o bijuterie. Îl pun pe un biscuit, ca să poată fi mâncat cât ai clipi dacă e necesar.
― Cred că e o idee excelentă, spune Peeta. Ce părere ai, Haymitch?
― Da, cum vreţi voi, vine răspunsul.
Haymitch nu bea, dar pot spune că şi-ar dori.
Effie şi-a dat deoparte propriul pahar cu vin când i-a remarcat eforturile. Dacă ar fi fost tribut, nu i-ar fi datorat nimic lui Peeta şi s-ar fi putut îmbăta oricât de tare ar fi vrut. Acum o să se străduiască din răsputeri să-l ţină în viaţă într-o arenă plină cu vechii lui prieteni şi probabil va da greş.
― Poate ţi-am putea face şi ţie o perucă, spun eu, într-o încercare de frivoli-tate.
El se mulţumeşte să-mi arunce o privire care îmi cere să-l las în pace şi ne mâncăm cu toţii crema în tăcere.
― Ne uităm la reluările extragerilor? întreabă Effie, tamponându-şi colţurile gurii cu un şervet alb de olandă.
Peeta se duce să-şi ia carnetul cu învingătorii în viaţă şi ne adunăm în compartimentul care găzduieşte televizorul, să vedem pe cine vom avea ca adversari în arenă. După ce fiecare s-a aşezat la locul lui, se aude imnul şi începe reluarea anuală a ceremoniilor de extragere din cele douăsprezece districte.
În toată istoria Jocurilor, au existat şaptezeci şi cinci de învingători. Cincizeci şi nouă sunt încă în viaţă. Recunosc chipurile multora, fie pentru că i-am văzut ca învingători sau mentori la Jocurile precedente, fie din înregistrările pe care le-am urmărit de curând. Unii sunt atât de bătrâni sau de mistuiţi de boli, de droguri sau de băutură încât nu ştiu de unde să-i iau. Aşa cum era de aşteptat, grupurile de învingători din Districtele 1,2 şi 4 sunt cele mai numeroase. Dar fiecare district a reuşit să adune măcar câte un învingător şi o învingătoare.
Extragerile se derulează cu repeziciune. Peeta pune cu sârguinţă asteriscuri pe carnetul lui, în dreptul numelor tributurilor alese. Cu faţa golită de emoţii, Haymitch îşi priveşte prietenii care ies în faţă şi urcă pe scenă. Cu un aer nefericit, Effie face comentarii şoptite, cum ar fi: „Oh, nu Cecelia” sau „Ei, Chaff n-a fost niciodată în stare să nu se amestece într-o luptă”, şi oftează des.
Cât de¬spre mine, încerc să-mi întipăresc în minte câte ceva de¬spre celelalte tributuri, dar, aşa cum s-a întâmplat şi anul trecut, numai câteva îmi rămân cu adevărat în memorie. Fratele şi sora de o frumuseţe clasică din Districtul 1, care, în copilăria mea, au câştigat Jocurile în doi ani consecutiv. Brutus, un voluntar din Districtul 2, care trebuie să aibă cel puţin patruzeci de ani şi care pare că abia aşteaptă să se întoarcă în arenă. Finnick, bărbatul frumos, cu părul de culoarea bronzului, din Districtul 4, care a fost încoronat cu un deceniu în urmă, la vârsta de paisprezece ani. În Districtul 4 e strigată şi o tânără isterică şi cu părul castaniu despletit, dar e înlocuită imediat de o voluntară, o femeie de optzeci de ani care ajunge pe scenă sprijinindu-se într-un baston. Pe urmă e Johanna Mason, singura femeie învingătoare din Districtul 7, care a câştigat acum câţiva ani, pretinzând că e o papă-lapte. Femeia din Districtul 8 pe care Effie o numeşte Cecelia şi care pare să aibă vreo treizeci de ani trebuie să se desprindă din mâinile a trei copii care aleargă să se agaţe de ea. E extras şi Chaff, un bărbat din Districtul 11, de-spre care ştiu că este prietenul lui Haymitch.
E strigat numele meu. Pe urmă al lui Haymitch. Şi Peeta se oferă voluntar. Una dintre prezentatoare începe efectiv să plângă, fiindcă se pare că sorţii nu vor fi niciodată în favoarea noastră, îndrăgostiţii din Districtul 12 născuţi sub o stea potrivnică. Pe urmă îşi vine în fire şi adaugă, fiind gata să şi parieze, că „acestea vor fi cele mai reuşite Jocuri din istorie”.
Haymitch părăseşte compartimentul fără nici o vorbă, iar Effie ne urează noapte bună după câteva comentarii confuze de¬spre un tribut sau altul. Eu mă mulţumesc să stau locului, privind cum rupe Peeta paginile de¬spre învingătorii care n-au fost aleşi.
― De ce nu te duci să dormi puţin? spune el.
Pentru că nu pot face faţă coşmarurilor. Nu fără tine, mă gândesc. În noaptea asta vor fi cu siguranţă cumplite. Dar nu-i pot cere să doarmă cu mine. Abia dacă ne-am mai atins din noaptea biciuirii lui Gale.
― Tu ce-ai de gând? îl întreb.
― Doar să-mi revizuiesc puţin notiţele. Să-mi fac o idee clară asupra pericolului pe care-l avem de înfruntat. Dar o să recapitulez totul împreună cu tine, mâine-dimineaţă. Du-te la culcare, Katniss, mă îndeamnă el.
Aşa că mă urc în pat şi, cum era de aşteptat, mă trezesc peste câteva ore dintr- un coşmar în care bătrâna din Districtul 4 se transformă într-un rozător imens şi îmi devorează faţa. Ştiu că ţip, dar nu vine nimeni. Nici Peeta, nici măcar unul dintre însoţitorii de la Capitoliu. Îmi pun un halat şi încerc să mă liniştesc, scăpând de fiorii care-mi cuprind trupul. Mi-e imposibil să rămân în comparti-mentul meu, aşa că mă hotărăsc să plec în căutarea cuiva care să-mi facă un ceai sau o ciocolată caldă, sau ce-o fi. Poate Haymitch nu s-a culcat. Sigur nu doarme.
Îi cer unui însoţitor să-mi aducă lapte cald, cel mai calmant aliment care îmi vine în minte. Aud voci în compartimentul televizorului, intru şi îl găsesc pe Peeta. Pe canapea, alături de el, e cutia cu înregistrările vechilor Jocuri, trimise de Effie. Recunosc episodul în care câştigă Brutus.
Când mă vede, Peeta se ridică şi opreşte banda cu un gest scurt.
― N-ai putut să dormi?
― Nu pentru prea mult timp, răspund.
Îmi aduc aminte de bătrâna transformată în rozătoare şi îmi strâng mai tare halatul, căutând mai multă siguranţă.
― Vrei să-mi povesteşti? mă întreabă Peeta.
Uneori nu mă pot împiedica să o fac, dar acum mă mulţumesc să scutur din cap, simţindu-mă nevolnică fiindcă visele îmi sunt deja bântuite de oameni cu care nu m-am luptat niciodată.
Când Peeta îşi întinde braţele, mă duc direct spre ele. De când s-a anunţat Jubileul Pacificării, nu mi-a arătat nici un fel de afecţiune. A fost mai degrabă un antrenor foarte pretenţios, întotdeauna trăgând de noi, insistând ca eu şi Haymitch să alergăm mai repede, să mâncăm mai mult, să ne cunoaştem mai bine adversarii. Iubit? Nici gând. A abandonat orice pretenţie de a-mi fi fost vreodată prieten. Îmi înfăşor braţele strâns în jurul gâtului lui, înainte de a-mi cere să fac flotări sau altceva de felul ăsta. Însă el mă trage mai aproape şi îşi îngroapă faţa în părul meu. Căldura radiază din locul unde tocmai îmi atinge gâtul cu buzele, răspândindu-se încet şi cuprinzându-mă cu totul. E atât de bine, atât de imposibil de bine, încât ştiu că nu voi fi eu prima care să se desprindă.
Şi de ce aş face-o? I-am spus adio lui Gale. N-o să-l mai revăd niciodată, asta e sigur. Nici unul dintre gesturile mele de acum nu-l mai poate răni. N-o să vadă sau o să creadă că joc teatru în faţa aparatelor de filmat. Măcar asta e o greutate care mi s-a luat de pe umeri.
Ne întrerupe îmbrăţişarea sosirea însoţitorului de la Capitoliu care îmi aduce laptele. Pune pe masă o tavă pe care se află un urcior de lut cu lapte aburind şi două căni.
― Am adus o ceaşcă în plus, ne spune.
― Mulţumesc, îi răspund.
― Şi am adăugat puţină miere în lapte. Ca să fie mai dulce. Şi doar un strop de mirodenii, precizează el.
Ne priveşte ca şi cum ar vrea să mai spună ceva, apoi clatină uşor din cap şi iese de-a-ndăratelea din încăpere.
― Ce e cu el? întreb.
― Cred că-i pare rău pentru noi, spune Peeta.
― Cum să nu, fac eu, turnând laptele.
― Vorbesc serios. Nu cred că toţi oamenii din Capitoliu vor fi fericiţi fiindcă ne întoarcem în arenă. Sau fiindcă se-ntorc ceilalţi învingători. Se ataşează de campionii lor.
― Cred că vor trece peste asta imediat ce începe să curgă sângele, spun, cu voce plată.
Adevărul e că, dacă există un singur lucru la care n-am timp să meditez prea mult, acela este de a-mi face griji pentru modul în care va afecta Jubileul Pacificării buna dispoziţie a locuitorilor Capitoliului.
― Prin urmare te uiţi iar la toate înregistrările?
― Nu tocmai. E un soi de selecţie, ca să văd diferite tehnici de luptă, zice Peeta.
― Cine urmează?
― Alege tu, mă îndeamnă, întinzându-mi cutia.
Pe casete e notat anul Jocurilor şi numele câştigătorilor. Caut printre ele şi mă pomenesc dintr-odată că ţin în mână una pe care n-am mai văzut-o. Anul Jocurilor e cincizeci. Ceea ce înseamnă că e vorba de¬spre al doilea Jubileu al Pacificării. Iar numele învingătorului e Haymitch Abernathy.
― Nu ne-am uitat niciodată la asta, spun.
Peeta clatină din cap.
― Nu. Ştiam că Haymitch nu vrea. Aşa cum n-am vrut nici noi să scoatem în evidenţă Jocurile noastre. Şi, fiind în aceeaşi echipă, m-am gândit că n-are prea mare importanţă.
― Câştigătorul din douăzeci şi cinci e aici? întreb.
― Nu cred. Indiferent cine-o fi fost, trebuie să fi murit între timp şi Effie nu mi-a trimis decât învingătorii pe care era posibil să-i înfruntăm. Peeta cântăreşte caseta cu Haymitch în mână. De ce? Crezi că ar trebui s-o urmărim?
― E singurul Jubileu pe care-l avem. Am putea spicui câte ceva important de¬spre modul în care sunt organizate, îi răspund.
Dar mă simt ciudat. Pare o încălcare gravă a intimităţii lui Haymitch. Nu ştiu de ce, fiindcă totul a fost public. Dar aşa este. Trebuie să recunosc şi că sunt extrem de curioasă.
― Nu este nevoie să-i spunem lui Haymitch că noi am văzut-o.
― OK, încuviinţează Peeta.
Pune caseta în aparat şi eu mă ghemuiesc pe canapea, alături de el, cu cana cu lapte, care e cu adevărat delicios în amestec cu mierea şi cu mirodeniile, şi mă las captivată de a cincizecea ediţie a Jocurilor Foamei. După imn, apare preşedintele Snow scoţând plicul pentru al doilea Jubileu al Pacificării. Arată mai tânăr, dar la fel de dezgustător. Citeşte de pe pătrăţelul de hârtie cu aceeaşi voce apăsătoare de care s-a folosit şi în cazul nostru, informând Panemul că, în cinstea Jubileului Pacificării, numărul tributurilor va fi dublu. Scena a fost întreruptă la montaj, trecându-se direct la extrageri, unde sunt strigate nume după nume.
În momentul când ajungem la Districtul 12, sunt pe deplin copleşită de numărul copiilor care merg la moarte sigură. Numele din Districtul 12 sunt strigate de o altă femeie, nu de Effie, dar şi ea începe tot spunând:
― Mai întâi domnişoarele!
Strigă numele unei fete din Filon, se vede după privirea ei, iar apoi o aud rostind „Maysilee Donner”.
― Oh! exclam eu. A fost prietena mamei.
Camera o descoperă în mulţime, agăţându-se de alte două fete. Toate blonde. Evident copii de negustori.
― Cred că aceea care o îmbrăţişează e mama ta, spune Peeta, cu voce scăzută.
Are dreptate. În timp ce Maysilee se desprinde curajoasă şi se îndreaptă spre scenă, o întrezăresc pe mama la vârsta mea şi îmi dau seama că nimeni n-a exagerat descriindu-i frumuseţea. O ţine de mână o altă fată, care plânge şi seamănă perfect cu Maysilee, dar şi cu altcineva care îmi e cunoscut.
― Madge, spun.
― E mama ei. Ea şi Maysilee erau gemene sau cam aşa ceva, zice Peeta. Tata a pomenit odată de¬spre asta.
Mă gândesc la mama lui Madge, soţia primarului Undersee. Care îşi petrece jumătate de viaţă în pat, imobilizată de o durere cumplită, desprinsă de lume. Mă gândesc că niciodată n-am realizat ce legătură există între ea şi mama. Mă gândesc la Madge, apărând în toiul viscolului ca să aducă medicamentul calmant pentru Gale. Mă gândesc la broşa mea cu gaiţa-zeflemitoare şi la faptul că are o cu totul altă semnificaţie acum, când ştiu că i-a aparţinut cândva mătuşii lui Madge, Maysilee Donner, un tribut ucis în arenă.
Numele lui Haymitch e strigat ultimul. Sunt mai şocată văzându-l pe el decât am fost la vederea mamei. Tânăr. Puternic. E greu de admis, dar era chiar chipeş. Părul negru, ondulat, ochii oamenilor din Filon, cenuşii, strălucitori şi, chiar şi atunci, periculoşi.
― Oh, Peeta, nu crezi că el a ucis-o pe Maysilee, nu-i aşa? izbucnesc eu.
Nu ştiu de ce, dar nu pot suporta gândul ăsta.
― Cu patruzeci şi opt de jucători? Aş zice că erau slabe şanse, spune el.
Carele defilează – copiii din Districtul 12 fiind îmbrăcaţi în costume oribile de mineri – şi interviurile se derulează fulgerător. E prea puţin timp pentru a se focaliza asupra cuiva. Dar, de vreme ce Haymitch o să fie învingătorul, vedem întregul schimb de replici dintre el şi Caesar Flickerman, care arată exact ca întotdeauna în costumul său albastru – miez – de – noapte. Diferă numai părul, pleoapele şi buzele lui, toate de un verde închis.
― Aşadar, Haymitch, ce părere ai de¬spre Jocurile cu sută la sută mai mulţi concurenţi decât de obicei? întreabă Caesar.
Haymitch ridică din umeri.
― Nu mi se pare că ar fi cine ştie ce diferenţă. Sunt, în proporţie de sută la sută, la fel de proşti ca de obicei şi, ca urmare, socotesc că şansele mele sunt cam aceleaşi.
Spectatorii izbucnesc în râs, şi Haymitch le adresează o jumătate de zâmbet. Sarcastic. Arogant. Indiferent.
― N-a fost nevoit să se străduiască prea mult pentru asta, nu-i aşa? spun eu.
Apoi e dimineaţă şi încep Jocurile. Privim din perspectiva uneia dintre fetele-tribut pe măsură ce e ridicată în cilindru din camera de lansare către arenă. Nu-mi pot împiedica un uşor icnet. Pe faţa jucătorilor se reflectă neîncrederea. Până şi pleoapele lui Haymitch se înalţă într-o expresie de încântare, deşi i se încreţesc aproape imediat şi îşi regăseşte privirea încruntată.
E cel mai frumos loc care se poate imagina, splendoarea îţi taie răsuflarea. Cornul de aur al Abundenţei se află în mijlocul unei pajişti verzi, cu pâlcuri de flori superbe. Cerul e azuriu, cu nori albi, pufoşi. Deasupra capetelor îşi fâlfâie aripile păsări strălucitoare. După cum adulmecă unele dintre tributuri, mirosurile trebuie să fie fantastice. O vedere aeriană ne arată că pajiştea se întinde pe kilometri întregi. Într-una dintre direcţii pare să se contureze în depărtare o pădure, iar în partea opusă e un munte cu creştetul acoperit de zăpadă.
Frumuseţea îi dezorientează pe mulţi dintre jucători, fiindcă, în clipa când sună gongul, arată ca şi cum ar încerca să se dezmeticească dintr-un vis. Dar nu şi Haymitch. El e la Cornul Abundenţei, înarmat şi cu un rucsac plin cu provizii pe care şi l-a ales.
În baia de sânge din acea primă zi sunt ucise optsprezece tributuri. Altele încep să moară rând pe rând şi devine limpede că tot ce se află în locul acela superb – fructele savuroase care se leagănă în tufişuri, apa din pâraiele cristaline, până şi mireasma florilor inhalată – conţine o otravă letală. Numai apa de ploaie şi hrana oferită de Cornul Abundenţei pot fi consumate fără nici un pericol. Şi mai există şi un grup mare şi bine aprovizionat de zece profesionişti care cutreieră muntele în căutare de victime.
Haymitch are propriile sale necazuri în pădure, unde veveriţele aurii, pufoase, se dovedesc a fi carnivore şi atacă în haite, iar fluturii înţeapă, provocând suferinţe cumplite, dacă nu chiar moartea. Dar el se încăpăţânează să înainteze, având întotdeauna muntele îndepărtat în spate.
Pentru o fată care pleacă de la Cornul Abundenţei doar cu un mic rucsac, Maysilee Donner se dovedeşte plină de resurse. În rucsac găseşte un castron, nişte carne uscată de vită şi o sarbacană cu două duzini de săgeţi. Folosindu-se de otrăvurile aflate la-ndemână, o preschimbă în curând într-o armă mortală înmuind săgeţile în substanţele letale şi trimiţându-le în carnea adversarilor ei.
Peste patru zile, muntele pitoresc se transformă într-un vulcan care erupe, ştergând de pe suprafaţa pământului o altă duzină de jucători, inclusiv o parte dintre membrii grupului de profesionişti, din care nu mai rămân decât cinci. Cu muntele care scuipă foc lichid şi cu pajiştea care nu oferă nici o ascunzătoare, cele treisprezece tributuri rămase – printre care Haymitch şi Maysilee – nu au altceva de făcut decât să se limiteze la a rămâne între hotarele pădurii.
Haymitch pare tentat să-şi continue drumul în aceeaşi direcţie, îndepărtându- se de vulcan, dar un labirint de tufişuri strâns împletite îl sileşte să facă un ocol, revenind în mijlocul pădurii, unde se întâlneşte cu trei dintre profesionişti şi îşi scoate cuţitul. Ceilalţi or fi fiind mult mai masivi şi mai puternici, dar mişcările lui sunt de o iuţeală remarcabilă şi abia după ce i-a ucis pe doi dintre ei e dezarmat de al treilea. Profesionistul e pe punctul de a-i tăia beregata când o săgeată îl doboară la pământ.
Maysilee Donner iese dintre copaci.
― O să trăim mai mult dacă suntem doi.
― Cred că tocmai ai dovedit-o, spune Haymitch, frecându-şi gâtul. Aliaţi?
Maysilee dă din cap, încuviinţând. Şi iată-i, transformaţi instantaneu într-unul dintre acele grupuri pe care trebuie neapărat să le desparţi dacă vrei să-ţi păstrezi speranţa de a te întoarce acasă şi de a da ochii cu oamenii din districtul tău.
Exact aşa cum s-a întâmplat cu mine şi cu Peeta, cei doi se descurcă mai bine împreună. Se odihnesc mai mult, pun la punct un sistem de a aduna mai multă apă potabilă, luptă ca o echipă şi împart mâncarea găsită în rucsacurile tributurilor moarte. Dar Haymitch e încă hotărât să-şi continue drumul.
― De ce? întreabă întruna Maysilee, şi el o ignoră până când ea refuză să meargă mai departe dacă nu primeşte un răspuns.
― Pentru că trebuie să se termine undeva, nu-i aşa? spune Haymitch. Arena nu se poate întinde la nesfârşit.
― Ce te-aştepţi să găseşti? întreabă Maysilee.
― Nu ştiu. Dar poate e ceva de care ne putem folosi, răspunde el.
Când reuşesc în sfârşit să treacă de hăţişul acela inimaginabil cu ajutorul unei lămpi de sudură luată din rucsacul unui profesionist mort, se pomenesc pe un teren plat şi arid, care se întinde până la o margine stâncoasă. Departe, jos, se zăresc pietre zimţate.
― Asta-i tot, Haymitch. Să ne-ntoarcem.
― Nu, eu stau aici, zice el.
― Foarte bine. N-am mai rămas decât cinci. Oricum am putea să ne spunem de-acum adio, răspunde ea. Nu vreau să ajungem la o înfruntare directă.
― OK, încuviinţează Haymitch.
Asta e tot. Nu întinde mâna ca s-o strângă pe a ei şi nici măcar n-o priveşte. Şi ea pleacă.
Haymitch merge pe marginea stâncii, de parcă ar încerca să înţeleagă ceva. Piciorul lui dislocă o pietricică şi o vede alunecând în abis, părând să cadă la nesfârşit. Dar, un minut mai târziu, când se aşază să-şi tragă sufletul, pietricica e azvârlită înapoi, lângă el. Haymitch se holbează nedumerit, apoi chipul lui capătă o expresie de o intensitate stranie. Aruncă o piatră de dimensiunile pumnului lui peste buza stâncii şi aşteaptă. Când piatra zboară înapoi, aterizându-i exact în palmă, începe să râdă.
În clipa aceea aude primele ţipete ale lui Maysilee. Alianţa s-a încheiat, şi ea e cea care a rupt-o, aşa că nimeni nu l-ar putea învinui dacă ar ignora-o. Dar Haymitch aleargă oricum către ea. Ajunge la timp doar ca să vadă o pasăre, ultima dintr-un stol de zburătoare roz-bombon, cu ciocuri lungi şi subţiri, străpungându-i gâtul. O ţine de mână în timp ce îşi dă ultima suflare, şi nu mă pot gândi decât la Rue, amintindu-mi că şi eu am ajuns prea târziu când ar fi trebuit s-o salvez.
Către sfârşitul aceleiaşi zile, un alt tribut e ucis în luptă şi un al treilea e devorat de un grup de veveriţe pufoase, lăsându-i doar pe Haymitch şi pe o fată din Districtul 1 să concureze pentru coroană. E mai voinică decât el şi tot atât de iute şi, când soseşte momentul inevitabil al înfruntării, lupta e sângeroasă şi amândoi au răni care le-ar putea fi fatale când Haymitch e dezarmat în cele din urmă. Înaintează prin pădurea superb