Sfidarea04

9
Cineva mă zgâlţâie de umăr şi îmi îndrept spatele. Am adormit cu capul pe masă. Pânza albă şi-a imprimat cutele pe obrazul meu nevătămat. Celălalt obraz, cel care a primit lovitura biciului lui Thread, zvâcneşte dureros. Gale e rupt de lume, dar degetele lui sunt încleştate de ale mele. Simt miros de pâine proaspătă şi îmi întorc gâtul înţepenit, dând cu ochii de Peeta, care mă fixează cu o expresie atât de tristă. Simt că ne priveşte de ceva vreme.
― Du-te sus să te culci, Katniss. Am eu grijă de el acum.
― Peeta. În legătură cu ceea ce am spus ieri, de¬spre fugă…, încep eu.
― Ştiu, răspunde el. Nu e nimic de explicat.
Văd franzelele de pe masă în lumina palidă, fulguită, a dimineţii. Umbrele vineţii de sub ochii lui. Mă întreb dacă a dormit vreun pic. N-avea cum să doarmă prea mult. Îmi aduc aminte cum a acceptat ieri să fugă cu mine, cum a ieşit în faţă, alături de mine, ca să-l apere pe Gale, mă gândesc la dispoziţia necondiţionată de a-şi lega soarta de a mea când eu îi dau atât de puţin în schimb. Indiferent ce-aş face, rănesc pe cineva.
― Peeta…
― Du-te odată să te culci, OK?
Orbecăiesc în susul treptelor, mă strecor sub pături şi adorm imediat. La un moment dat, în visele mele pătrunde Clove, fata din Districtul Doi. Mă hăituieşte, mă ţintuieşte la pământ şi scoate un cuţit ca să-mi taie faţa. Sapă adânc în obrazul meu, făcând o deschidere largă. Pe urmă începe să se transforme, faţa i se lungeşte într-un bot, din piele îi răsar firele unei blăni întunecate, unghiile îi cresc, transformându-se în gheare lungi, dar ochii îi rămân neschimbaţi. Devine o versiune mutantă a ei înseşi, acea creaţie a Capitoliului, asemănătoare unui lup, care ne-a terorizat în ultima noapte din arenă. Îşi azvârle capul pe spate şi sloboade un urlet prelung, nepământesc, preluat de ceilalţi mutanţi din preajmă. Clove începe să lingă sângele care îmi curge din rană şi fiecare atingere a limbii ei îmi provoacă un nou val de durere. Scot un ţipăt sugrumat şi mă trezesc cu o tresărire, asudând şi tremurând în acelaşi timp. Îmi duc mâna la obrazul vătămat şi îmi aduc aminte că rana nu mi-a fost făcută de Clove, ci de Thread. Aş vrea să fi fost Peeta aici, să mă ia în braţe, dar mă dezmeticesc şi îmi dau seama că n-ar trebui să-mi mai doresc asta niciodată. L-am ales pe Gale, am ales revolta, iar viitorul alături de Peeta e planul Capitoliului, nu al meu.
Umflătura din jurul ochiului a început să mi se retragă şi îl pot deschide puţin. Dau deoparte draperiile şi văd că ninsoarea s-a transformat într-un viscol în toată puterea cuvântului. Totul e alb, şi urletul vântului seamănă izbitor de mult cu al mutanţilor.
Îi urez bun venit viscolului, cu vânturile lui puternice şi cu ninsoarea deasă, învârtejită. Ar putea fi suficient ca să-i ţină departe de uşa mea pe adevăraţii lupi, numiţi şi Apărători ai Păcii.
Câteva zile de gândire. Cu Gale, Peeta şi Haymitch la-ndemână. Viscolul ăsta e mană cerească.
Înainte de a coborî din camera mea ca să înfrunt această nouă viaţă, îmi ofer totuşi un timp în care să meditez la posibilele urmări. Ieri eram pregătită să mă îndrept spre inima ţinuturilor sălbatice, în toiul iernii, împreună cu toţi cei dragi, eventualitatea de a fi urmăriţi de Capitoliu fiind extrem de reală. O aventură primejdioasă, în cel mai bun caz. Dar acum mă angajez în ceva încă şi mai riscat. Lupta împotriva Capitoliului garantează răzbunarea lui rapidă. Trebuie să accept faptul că aş putea fi arestată în orice clipă. Va fi o bătaie în uşă, aidoma celei din noaptea trecută, apoi un detaşament de Apărători ai Păcii mă va târî de-acasă. Ar putea urma tortura. Mutilarea. Un glonţ în ţeastă în piaţa oraşului, dacă voi fi destul de norocoasă ca să-l primesc cât mai repede. Capitoliul nu are limite când e vorba să născocească noi moduri de a ucide. Îmi imaginez toate astea şi sunt îngrozită, dar trebuie să recunosc: stăteau oricum la pândă în adâncurile minţii mele. Am fost tribut în timpul Jocurilor. Am fost ameninţată de preşedinte. Am primit o lovitură de bici peste obraz. Sunt deja o ţintă.
Acum vine partea cea mai grea. Trebuie să înfrunt ideea că familia şi prietenii mei mi-ar putea împărtăşi soarta. Prim. E suficient să mă gândesc la ea şi hotărârea mi se spulberă cu desăvârşire. Datoria mea e s-o apăr. Îmi trag pătura peste cap, şi respiraţia mi se accelerează într-o asemenea măsură încât rămân fără oxigen şi, sufocându-mă, caut o gură de aer. Nu pot lăsa Capitoliul să-i facă rău lui Prim.
Şi apoi mă izbeşte adevărul. A făcut-o deja. I-a ucis tatăl în minele alea dărăpănate. N-a mişcat nici un deget când era aproape moartă de foame. A ales-o drept tribut, apoi a obligat-o să-şi privească sora luptându-se pe viaţă şi pe moarte în timpul Jocurilor. A fost rănită mult mai rău decât eram eu la vârsta de doisprezece ani. Dar până şi asta păleşte în comparaţie cu viaţa lui Rue.
Arunc pătura şi trag în piept aerul rece strecurat prin îmbinarea dintre geamuri.
Prim… Rue… nu sunt ele însele motivul pentru care încerc să lupt? Pentru că tot ceea ce li s-a făcut este atât de răuvoitor, atât de nejustificat, atât de diabolic încât nu-mi lasă nici o altă opţiune? Pentru că nimeni n-are dreptul să le trateze aşa cum au fost tratate?
Da. De asta trebuie să-mi aduc aminte când frica ameninţă să mă ia în stăpânire. Indiferent ce va fi silit să îndure oricare dintre noi, ceea ce am de gând să fac e pentru ele. E prea târziu ca s-o mai ajut pe Rue, dar poate nu e prea târziu pentru cele cinci feţişoare care şi-au ridicat ochii spre mine din piaţa Districtului 11. Nu e prea târziu pentru Rory, Vick şi Posy. Nu e prea târziu pentru Prim.
Gale are dreptate. Dacă oamenii ar avea curaj, asta ar putea fi o şansă. Are dreptate şi când spune că, de vreme ce eu sunt cea care a pus totul în mişcare, aş putea face atât de multe. Deşi n-am idee ce anume. Dar decizia de a nu fugi e un prim pas de o importanţă crucială.
Fac un duş şi, în dimineaţa asta, creierul meu nu alcătuieşte o listă a proviziilor necesare în sălbăticie, ci încearcă să-şi dea seama cum a fost organizată revolta din Districtul 8. Atât de mulţi, sfidând atât de evident Capitoliul. A fost pusă la cale sau a izbucnit, pur şi simplu, după ani întregi de ură şi de resentimente? Cum am putea face acelaşi lucru aici? Oare oamenii din districtul nostru ni s-ar alătura s-au şi-ar încuia uşile? Ieri, după biciuirea lui Gale, piaţa s-a golit atât de repede. Dar n-a fost oare din cauză că ne simţim cu toţii atât de neputincioşi şi n-avem idee ce e de făcut? Ne trebuie cineva care să ne îndrume şi să ne asigure că revolta e posibilă. Nu mă gândesc că acea persoană sunt eu. Poate am fost catalizatorul revoltei, dar un lider trebuie să fie un om cu putere de convingere, iar eu abia dacă mă pot convinge pe mine însămi. Un om de un curaj neabătut, iar eu încă mă mai străduiesc să mi-l găsesc. Un om care să vorbească limpede şi elocvent, iar eu devin atât de uşor incoerentă.
Cuvintele. Mă gândesc la cuvinte şi mă gândesc la Peeta. Cum adoptă oamenii tot ce spune el. Pariez că, dacă vrea, el poate pune mulţimea în mişcare. Va găsi ce să spună. Dar sunt sigură că ideea asta nu i-a trecut niciodată prin minte.
La parter le găsesc pe mama şi pe Prim ocupându-se de un Gale docil. Îmi dau seama, după expresia feţei lui, că efectul medicamentului e pe sfârşite. Îmi fac curaj pentru o nouă înfruntare, dar încerc să-mi păstrez calmul vocii.
― Nu-i poţi face încă o injecţie?
― O să i-o fac, dacă va fi necesar. Ne-am gândit să încercăm mai întâi haina-de-zăpadă, îmi răspunde mama.
I-a îndepărtat bandajele. Fierbinţeala radiată de spatele lui e practic vizibilă. Mama întinde o pânză curată peste carnea inflamată şi face un semn din cap către Prim.
Sora mea se apropie, agitând ceea ce pare să fie un vas cu zăpadă. Dar are o tentă verde deschis şi răspândeşte o mireasmă dulce, pătrunzătoare. Haina-de-zăpadă. Aproape că aud sfârâitul pielii chinuite la contactul cu amestecul acela. Pleoapele lui Gale flutură şi ochii i se deschid, uluiţi, apoi lasă să-i scape un suspin de uşurare.
― E un noroc c-avem zăpadă, spune mama. Mă gândesc ce trebuie să-nsemne refacerea după o biciuire în miezul verii, cu arşiţa mistuitoare şi cu apa călduţă de la robinet.
― Ce ai fi făcut dacă acum era vară? întreb.
Între sprâncenele mamei apare o cută când se încruntă.
― Aş fi încercat să ţin muştele departe.
Ideea îmi întoarce stomacul pe dos. Ea umple o batistă cu amestecul numit haina-de-zăpadă şi mi-o aşază pe rana de pe obraz. Durerea se retrage brusc. E răceala zăpezii, da, dar, indiferent ce sucuri de plante o fi adăugat mama, amestecul lor amorţeşte, de asemenea, locul.
― Oh. E minunat! De ce nu i-ai pus asta azi-noapte?
― Trebuia să i se liniştească mai întâi rana, spune ea.
Nu ştiu exact ce înseamnă asta, dar, atâta vreme cât dă rezultate, cine sunt eu ca s-o iau la întrebări? Mama ştie ce face. Simt împunsătura remuşcării pentru ziua de ieri, pentru lucrurile cumplite pe care i le-am strigat în timp ce Peeta şi Haymitch mă trăgeau afară din bucătărie.
― Îmi pare rău c-am ţipat ieri la tine.
― Am auzit şi mai rele, spune ea. Ai văzut cum sunt oamenii când cineva iubit e în suferinţă.
Cineva pe care-l iubesc. Cuvintele îmi amorţesc limba de parcă ar fi împachetată în haina-de-zăpadă. Îl iubesc pe Gale, fireşte. Dar la ce fel de dragoste se referă ea? Ce vreau eu să spun când susţin că îl iubesc pe Gale? Nu ştiu. L-am sărutat noaptea trecută, într-un moment când emoţiile mele erau atât de intense. Dar sunt sigură că el nu-şi aminteşte. Sau o fi ţinând minte? Sper că nu. Fiindcă altminteri totul s-ar complica mai tare şi eu chiar nu mă pot gândi la sărutări când am de aţâţat o revoltă. Scutur uşor din cap, ca să-mi limpezesc gândurile.
― Unde e Peeta?
― A plecat când te-a auzit foindu-te. Nu vrea să-şi lase casa nesupravegheată pe timpul viforniţei, spune mama.
― O fi ajuns cu bine? întreb eu.
Pe viscol te poţi rătăci după câţiva metri, cutreierând pe lângă drum, neştiut de nimeni.
― De ce nu-i dai un telefon ca să te convingi? zice ea.
Mă duc în birou, încăperea pe care am evitat-o într-o foarte mare măsură după întâlnirea cu preşedintele Snow, şi formez numărul lui Peeta. Răspunde după ce telefonul sună de câteva ori.
― Salut! Voiam să mă asigur c-ai ajuns cu bine, spun.
― Katniss, stau la trei case distanţă de tine, răspunde el.
― Ştiu, dar cu vremea asta şi cu tot restul…
― Ei, sunt bine. Îţi mulţumesc de grijă.
Urmează o pauză îndelungată.
― Ce face Gale?
― E bine. Mama şi Prim îi pun acum haina-de-zăpadă, îi povestesc eu.
― Şi faţa ta? se interesează el.
― Am primit şi eu ceva zăpadă, îi spun. L-ai văzut azi pe Haymitch?
― Am trecut pe la el. E beat mort. Dar i-am făcut focul şi i-am lăsat nişte pâine.
― Voiam să vorbesc cu… cu voi amândoi. Nu îndrăznesc să spun mai multe, aici, la telefonul meu, care e cu siguranţă urmărit.
― Probabil va trebui s-aştepţi până se domoleşte vremea, zice el. Oricum, până atunci n-o să se-ntâmple mai nimic.
― Da, mai nimic, încuviinţez eu.
E nevoie de două zile ca să se liniştească viscolul, care a lăsat în urma lui troiene mai înalte decât mine. Mai e nevoie de încă o zi ca să fie făcută o potecă din Cartierul Învingătorilor până în piaţă. În timpul ăsta ajut la îngrijirea lui Gale, îmi aplic haina-de-zăpadă pe obraz, încerc să-mi amintesc tot ce pot de¬spre revolta din Districtul 8, pentru cazul că ne-ar putea fi de folos. Umflătura de pe faţă mi se retrage, lăsându-mă cu o rană pe cale de vindecare, care îmi dă mâncărimi, şi cu un ochi foarte vânăt. Dar, imediat ce se iveşte prima ocazie, îl sun pe Peeta şi-l întreb dacă vrea să meargă cu mine în oraş.
Îl trezim pe Haymitch şi-l târâm după noi. El se plânge, dar mai puţin decât de obicei. Ştim cu toţii că trebuie să stăm de vorbă de¬spre cele întâmplate şi că nicăieri nu poate fi atât de periculos ca în casele noastre. De fapt, nu scoatem nici o vorbă înainte de a lăsa bine în urmă Cartierul Învingătorilor. Eu îmi petrec timpul studiind mormanele de zăpadă înalte de trei metri de pe ambele părţi ale potecii înguste, întrebându-mă dacă nu se vor prăvăli peste noi. În cele din urmă, Haymitch rupe tăcerea.
― Deci plecăm cu toţii în marele necunoscut, nu-i aşa? mă întreabă.
― Nu, spun eu. Nu mai plecăm.
― Ai văzut care sunt hibele planului, nu-i aşa, iubito? Ceva idei noi?
― Vreau să stârnesc o revoltă.
Haymitch se mulţumeşte să râdă. Nu e un râs răutăcios, ceea ce mi se pare cu atât mai supărător. Demonstrează că nici măcar nu mă poate lua în serios.
― Ei, eu mă duc să beau ceva. Să mă ţii totuşi la curent cu rezultatele obţinute, zice el.
― Atunci care e planul tău? ripostez, scuipând cuvintele.
― Planul meu e să ne asigurăm că totul merge perfect în privinţa nunţii voastre, răspunde Haymitch. Am sunat şi am reprogramat şedinţa foto, fără să dau prea multe amănunte.
― Tu nici măcar n-ai telefon, zic eu.
― Effie a rezolvat asta, îmi explică el. Ştii că m-a întrebat dacă mi-ar plăcea să te conduc la altar? I-am spus că e cu atât mai bine cu cât se întâmplă mai curând.
― Haymitch!
Aud cum mi se strecoară în voce tonul rugător.
― Katniss! El îmi imită intonaţia. N-o să ţină.
Amuţim când trece pe lângă noi o echipă de bărbaţi cu lopeţi, mergând spre Cartierul Învingătorilor. Sper să poată face ceva în privinţa mormanelor de trei metri. Când se îndepărtează destul de mult ca să nu poată trage cu urechea, deja ne aflăm mult prea aproape de piaţă. Intrăm şi ne oprim toţi în acelaşi timp.
Cât ţine viscolului n-o să se întâmple mai nimic. În privinţa asta, eu şi Peeta am fost de acord. Dar nici că ne-am fi putut înşela mai mult. Piaţa a fost transformată. De acoperişul clădirii Justiţiei atârnă un stindard imens, cu stema Panemului. Pe pavajul bine curăţat mărşăluiesc Apărători ai Păcii, în uniforme de un alb imaculat. Alţii sunt înşiraţi pe acoperişuri, în cuiburile de mitraliere. Dar cel mai descurajant lucru e şirul noilor construcţii – un stâlp oficial pentru biciuire, mai mulţi butuci şi o spânzurătoare – ridicate în centrul pieţei.
― Thread lucrează repede, spune Haymitch.
Văd izbucnind un foc, cu câteva străzi mai încolo de piaţă. Nu e nevoie s-o spună nici unul dintre noi. Ceea ce explodează fumegând nu poate fi decât Vatra. Mă gândesc la Sae Unsuroasa, la Ripper, la toţi prietenii mei care îşi câştigau acolo traiul.
― Haymitch, crezi că mai era cineva înăuntru… Nu reuşesc să-mi închei fraza.
― Nu, sunt prea inteligenţi pentru asta. Şi tu ai fi, dacă ai fi stat mai mult prin preajmă, zice el. Ei, mai bine m-aş duce să văd de cât spirt medicinal se poate lipsi spiţerul.
Traversează piaţa târşâindu-şi picioarele, şi eu mă uit la Peeta.
― Pentru ce-i trebuie?
Apoi îmi dau seama care e răspunsul.
― Nu-l putem lăsa să-l bea. O să-şi găsească moartea sau o să orbească, în cel mai bun caz. Am pus deoparte nişte votcă acasă.
― Şi eu. Poate o să-i ajungă până reuşeşte Ripper să se apuce din nou de afaceri, spune Peeta. Trebuie să văd ce fac ai mei.
― Eu trebuie să mă duc la Hazelle.
Sunt îngrijorată. Credeam c-o să apară la uşa noastră imediat după curăţarea zăpezii, dar n-a dat nici un semn de viaţă.
― Vin şi eu. Trec pe la brutărie în drum spre casă, spune Peeta.
― Mulţumesc.
Gândindu-mă ce aş putea găsi, mă cuprinde brusc spaima.
Străzile sunt aproape pustii, ceea ce n-ar fi atât de neobişnuit la ora asta a zilei, dacă adulţii ar fi în mină, iar copiii la şcoală. Dar nu sunt. Văd feţe privindu-ne pe furiş de dincolo de pragurile uşilor şi prin crăpăturile obloanelor.
O revoltă, îmi spun. Ce idioată sunt. Planul nostru a fost de la început conceput defectuos, dar atât eu, cât şi Gale am fost prea orbi ca s-o vedem. O revoltă implică încălcarea legii, contestarea autorităţii. Noi am făcut asta toată viaţa sau au făcut-o familiile noastre. Am trăit din braconaj şi din negoţul pe piaţa neagră, am luat Capitoliul în râs în pădure. Dar, pentru majoritatea oamenilor din Districtul 12, un drum până în Vatră, ca să cumpere ceva, e un risc prea mare. Iar eu mă aştept să se adune în piaţă, cu cărămizi şi torţe? Până şi apariţia mea şi a lui Peeta e suficientă ca să-şi ia copiii de lângă ferestre şi să tragă bine draperiile.
O găsim pe Hazelle acasă, îngrijind-o pe Posy care e foarte bolnavă. Recunosc petele specifice pojarului.
― N-am putut să plec de lângă ea, ne spune. Ştiam că Gale e pe cele mai bune mâini cu putinţă.
― Desigur. Se simte mult mai bine. Mama spune c-o să se-ntoarcă-n mină peste două săptămâni.
― Oricum s-ar putea să n-o deschidă până atunci, zice Hazelle. Se zvoneşte că e închisă până la noi dispoziţii.
Aruncă o privire nervoasă spre albia ei goală.
― Şi tu ai încetat lucrul? o întreb.
― Oficial nu. Dar toată lumea se teme acum să apeleze la mine.
― Poate e din cauza zăpezii, spune Peeta.
― Nu, Rory a făcut un scurt tur în dimineaţa asta. După cum s-ar părea, nu e nimic de spălat, răspunde ea.
Rory îşi înfăşoară braţele în jurul ei.
― O să ne descurcăm.
Scot un pumn de bani din buzunar şi îi las pe masă.
― Mama o să trimită ceva pentru Posy.
După ce ieşim, mă întorc spre Peeta.
― Tu du-te înapoi. Eu vreau să fac o plimbare prin preajma Vetrei.
― Vin cu tine, spune el.
― Nu, te-am târât deja în destule necazuri.
― Şi evitarea unei plimbări pe lângă Vatră… o să-mi rezolve toate problemele?
Zâmbeşte şi mă ia de mână. Ne învârtim împreună pe străzile din Filon, până ce ajungem lângă clădirea în flăcări. Nu s-au ostenit nici măcar să lase nişte Apărători ai Păcii în jurul ei. Sunt siguri că n-o să încerce nimeni s-o salveze.
Căldura focului topeşte zăpada din jur, şi peste ghete mi se prelinge un firicel de lichid negru.
― Ăsta e praf de cărbune, spun, din vremurile de demult.
Era în toate crăpăturile. Încastrat în scândurile podelei. E uimitor că locul ăsta n-a sărit în aer până acum.
― Vreau să văd ce e cu Sae Unsuroasa.
― Nu azi, Katniss. Nu cred că-i suntem cuiva de vreun ajutor dacă-i facem o vizită, zice Peeta.
Ne întoarcem în piaţă. Cumpăr nişte prăjituri de la tatăl lui Peeta, în timp ce ei doi pălăvrăgesc de¬spre vreme. Nici unul nu pomeneşte de instrumentele ameninţătoare de tortură aflate la numai câţiva metri de uşa din faţă. Ultimul lucru pe care-l observ când părăsim piaţa e că nu recunosc nici măcar unul dintre chipurile Apărătorilor Păcii.
Pe măsura trecerii zilelor, lucrurile merg din rău în mai rău. Minele rămân închise două săptămâni, timp în care jumătate din Districtul 12 rabdă de foame. Numărul copiilor care se înscriu pentru tesere creşte vertiginos, dar adesea nu îşi primesc grânele. Lipsa alimentelor îi face până şi pe aceia care au bani să se întoarcă de la magazine cu mâinile goale. Când se redeschid minele, salariile sunt micşorate, orele de lucru sporesc, oamenii sunt trimişi în locuri de muncă strigător la cer de periculoase. Mâncarea promisă pentru Ziua Pachetelor, aşteptată cu nerăbdare, soseşte gata alterată şi atacată de rozătoare. Noile maşinării ale torturii instalate din piaţă funcţionează din plin, oamenii fiind târâţi către ele şi pedepsiţi pentru infracţiuni atât de multă vreme trecute cu vederea încât au uitat că sunt ilegale.
Gale se întoarce acasă fără să mai vorbim de¬spre revoltă. Dar nu pot să nu mă gândesc că tot ce vede îi va întări hotărârea de a riposta.
Greutăţile din mină, trupurile torturate din piaţă, foamea întipărită pe feţele membrilor familiei sale. Rory s-a înscris pentru tesere, lucru de¬spre care Gale nu poate suporta nici măcar să vorbească, dar tot nu e de ajuns acum, când alimentele nu sunt întotdeauna disponibile, şi preţul lor creşte întruna.
Singurul lucru bun e faptul că îl conving pe Haymitch s-o angajeze pe Hazelle ca menajeră, ceea ce aduce nişte bani în plus pentru ea şi îmbunătăţirea stilului lui de viaţă. E ciudat să intru în casa lui şi s-o găsesc curată, cu mâncare caldă pe sobă. El abia dacă bagă de seamă, fiindcă duce o luptă întru totul diferită. Eu şi Peeta am încercat să raţionalizăm alcoolul pe care-l aveam, dar e pe terminate, şi ultima dată când am văzut-o pe Ripper era în butuci.
Ori de câte ori trec pe stradă mă simt o paria. În public mă evită acum toată lumea, dar acasă nu duc lipsă de companie. Bolnavii şi răniţii sunt depuşi în flux constant pe masa din bucătărie, în faţa mamei, care a încetat de mult să mai ceară plată pentru serviciile ei. Însă rezervele de leacuri i se împuţinează şi în curând nu-şi va mai putea trata pacienţii decât cu zăpadă.
Pădurea e un loc interzis, fireşte. Nici măcar Gale nu mai contestă asta. Dar, într-o bună dimineaţă, eu o fac. Şi pe sub gard nu mă fac să mă strecor nici casa plină de bolnavi şi de muribunzi, nici spinările sângerânde, nici copiii cu feţe supte, nici răsunetul cizmelor în marş, nici sărăcia omniprezentă. O face lada cu rochii de mireasă sosită într-o noapte, alături de un bilet prin care Effie mă anunţă că au fost aprobate de preşedintele Snow în persoană.
Nunta. Are într-adevăr de gând s-o facă? Ce îşi închipuie raţiunea lui distorsionată c-o să obţină astfel? E în folosul locuitorilor Capitoliului? Li s-a promis o nuntă, vor primi o nuntă. Şi pe urmă ne va ucide? Ca lecţie pentru districte? Nu ştiu. Totul mi se pare lipsit de sens. Mă sucesc şi mă răsucesc în pat până când nu mai pot suporta. Trebuie să ies de-aici. Măcar pentru câteva ore.
Mâinile mele cotrobăiesc prin dulap până când găsesc echipamentul etanş de iarnă făcut de Cinna pentru momentele de relaxare din Turneul Triumfal. Cizme impermeabile, un costum de schi care mă acoperă din cap până-n călcâie, mănuşi termice. Ador vechiul meu costum de vânătoare, dar aceste haine de înaltă tehnologie sunt mult mai potrivite pentru drumeţia pe care am de gând s-o fac astăzi. Cobor scările în vârful picioarelor, îmi umplu sacul de vânătoare cu de-ale gurii şi mă furişez afară din casă. Mă strecor pe străzi lăturalnice şi pe alei dosnice, îndreptându-mă către acel punct slab al gardului aflat cel mai aproape de măcelăria lui Rooba. Drumul ăsta e traversat de mulţi lucrători în drum spre mină, aşa că zăpada e ciuruită de urme. Ale mele vor trece neobservate. În ciuda tuturor noilor măsuri de securitate. Thread dă foarte puţină atenţie gardului, simţind probabil că frigul şi animalele sălbatice sunt suficiente ca să ţină pe toată lumea în siguranţa din interior. Chiar şi aşa, odată ce ajung sub gardul de plasă îmi acopăr urmele până când mi le ascund copacii.
Abia se crapă de ziuă când îmi recuperez un arc şi setul lui de săgeţi şi încep să-mi croiesc o potecă prin zăpada troienită din pădure. Dintr-un anumit motiv, sunt hotărâtă să ajung la lac. Poate ca să-mi iau rămas-bun de la locul acela, de la tata şi de la clipele fericite petrecute acolo, fiindcă ştiu că nu mă voi mai întoarce probabil niciodată. Poate aşa o să reuşesc să răsuflu din nou uşurată. O parte din mine nu se sinchiseşte cu adevărat dacă voi fi sau nu prinsă, atâta timp cât mai pot vedea o dată lacul.
Drumul durează de două ori mai mult decât de obicei. Hainele făcute de Cinna păstrează foarte bine căldura şi ajung scăldată în sudoare sub costumul de schi, dar cu faţa amorţită de frig. Zăpada strălucind sub soarele iernii i-a jucat feste vederii mele, aşa că sunt atât de obosită şi de prinsă în gânduri lipsite de speranţă, încât nu observ indiciile. Şuviţa subţire de fum care iese din coş, urmele recente, mirosul de ace umede de pin. Mă aflu literalmente la câţiva metri de uşa casei de beton când mă opresc brusc. Şi nu din cauza fumului, a urmelor sau a mirosului. Din cauza păcănitului inconfundabil al unei arme, care se aude din spatele meu.
A doua natură. Instinct. Mă întorc, încordând arcul, deşi ştiu deja că sorţii nu îmi sunt favorabili. Văd uniforma albă a Apărătorilor Păcii, bărbia ascuţită, irisul căprui-deschis unde îşi va găsi locul săgeata mea. Dar arma cade la pământ şi femeia neînarmată îşi întinde mâna înmănuşată, arătându-mi ceva.
― Opreşte-te! îmi strigă.
Ezit, nereuşind să înţeleg o asemenea întorsătură a evenimentelor. Poate au primit ordin să mă prindă vie, ca să mă poată tortura până când o să dau vina pe toate persoanele pe care le-am cunoscut vreodată. Da, vă doresc noroc cu asta, îmi trece prin gând. Degetele mele sunt hotărâte să lanseze săgeata când văd obiectul din mănuşă.
E un cerc mic, alb, de pâine nedospită. Mai degrabă un biscuit. Cenuşiu şi umed pe margini. Dar în mijlocul lui e întipărită o imagine clară. E gaiţa mea zeflemitoare.