Sfidarea02

5
Bătrânul abia a căzut grămadă la pământ când un zid de Apărători ai Păcii în uniforme albe ne blochează vederea. Mai mulţi soldaţi îşi ţin armele automate întinse înainte în timp ce ne împing către uşă.
― Plecăm! spune Peeta, îmbrâncindu-l pe Apărătorul Păcii care mă împinge. Am înţeles, bine? Haide, Katniss.
Mă cuprinde cu braţul şi mă conduce înapoi, în clădirea Justiţiei. Apărătorii Păcii merg cu un pas sau doi în urma noastră. Uşa se trânteşte imediat ce intrăm şi le auzim zgomotul cizmelor când se îndreaptă din nou spre mulţime.
Sub un ecran pe care joacă paraziţi, montat pe perete, ne aşteaptă Haymitch, Effie, Porţia şi Cinna, cu feţele crispate de îngrijorare.
― Ce s-a-ntâmplat? se grăbeşte Effie să întrebe. Am pierdut legătura imediat după minunatul discurs al lui Katniss, şi lui Haymitch i s-a părut c-aude un foc de armă, iar eu i-am spus că e ridicol, dar cine poate şti? Lunaticii există pretutindeni!
― Nu s-a-ntâmplat nimic, Effie. Un camion vechi a dat un rateu, o lămureşte Peeta, cu calm.
Încă două împuşcături. Uşa nu le amortizează prea mult. Cine a fost? Bunica lui Thresh? Una dintre micile surori ale lui Rue?
― Veniţi cu mine. Amândoi, spune Haymitch.
Eu şi Peeta ne supunem, lăsându-i pe ceilalţi în urmă. Acum, când suntem în siguranţă înăuntru, Apărătorii Păcii plasaţi în toată clădirea nu manifestă prea mult interes faţă de mişcările noastre. Urcăm pe o scară curbată de marmură, de-a dreptul magnifică. Sus e un coridor lung, cu covoare uzate pe podea. Uşile duble sunt deschise, primindu-ne cu dragă inimă în prima cameră peste care dăm. Înălţimea tavanului trebuie să fie de vreo şase metri. Pe cornişă sunt gravate fructe şi flori şi de pe fiecare latură se uită în jos, spre noi, copilaşi grăsulii, înaripaţi. Vazele cu flori răspândesc un miros greţos, înţepător şi încep să mă mănânce ochii. Hainele noastre de seară sunt agăţate de cuierele din perete. Încăperea a fost pregătită pentru noi, dar abia dacă stăm acolo atât cât e necesar ca să ne lăsăm cadourile. Pe urmă Haymitch ne smulge microfoanele prinse în piept, le îndeasă sub pernele de pe o canapea şi ne face semn să-l urmăm.
Din câte ştiu, Haymitch n-a mai fost aici decât o singură dată, cu decenii în urmă, în timpul propriului său Turneu Triumfal. Dar are, probabil, o memorie remarcabilă sau un instinct pe care se poate bizui, pentru că ne călăuzeşte în susul unui labirint de scări spiralate şi de coridoare din ce în ce mai înguste. Din când în când, trebuie să se oprească şi să forţeze câte o uşă. Scârţâitul de protest al balamalelor depune mărturie că n-a mai deschis-o nimeni, de multă vreme. În cele din urmă ne cocoţăm pe o scară care urcă spre o trapă. Când Haymitch o împinge într-o parte, ne pomenim în domul clădirii Justiţiei. E un spaţiu imens, înţesat cu mobilă stricată, cu stive de cărţi şi de registre şi cu arme ruginite. Stratul de praf care acoperă totul e atât de gros încât e limpede că n-a mai fost atins de mulţi ani. Lumina se străduieşte să se strecoare prin patru ferestre pătrate, soioase, plasate în părţile laterale. Haymitch închide trapa cu o lovitură de picior şi se întoarce spre noi.
― Ce s-a-ntâmplat? ne întreabă.
Peeta îi povesteşte cele petrecute în piaţă. Fluieratul, salutul, oprirea noastră pe verandă, uciderea bătrânului.
― Ce-nseamnă toate astea, Haymitch?
― O să fie mai bine dacă vine din partea ta, îmi spune acesta.
Nu sunt de acord. Cred c-o să fie de-o sută de ori mai rău. Dar îi povestesc lui Peeta, cu tot calmul de care sunt în stare. De¬spre preşedintele Snow, de¬spre tulburările din districte. Nu omit nici măcar sărutul cu Gale. Îi spun că suntem cu toţii în pericol, că întreaga ţară e în pericol din cauza trucului meu cu fructele de pădure.
― Trebuia să repar lucrurile în turul ăsta. Să-i fac pe toţi cei care aveau vreun dubiu să creadă că am acţionat din dragoste. Să liniştesc spiritele. Dar e evident că astăzi n-am făcut nimic altceva decât să aduc moartea a trei oameni, şi acum toţi cei din piaţă vor fi pedepsiţi.
Mă simt atât de rău încât trebuie să mă aşez pe o canapea, în ciuda faptului că i se văd arcurile şi umplutura.
― Atunci şi eu am înrăutăţit lucrurile. Fiindcă am oferit banii, spune Peeta.
Dă pe neaşteptate cu piciorul într-o lampă aşezată în echilibru precar pe o ladă, şi lovitura o aruncă de-a curmezişul încăperii, după care se face bucăţi izbindu-se de podea.
― Asta trebuie să înceteze. Imediat. Acest… acest… joc pe care-l jucaţi voi doi, spunându-vă unul altuia secretele, dar ferindu-le de mine, de parcă aş fi prea lipsit de logică sau prea prost ca să le pot face faţă.
― Nu e aşa, Peeta…, încep eu.
― Ba e exact aşa, se răsteşte el. Şi eu ţin la nişte oameni, Katniss! La rudele şi la prietenii de-acasă, din Districtul 12, care vor fi tot atât de morţi ca ai tăi dacă dăm greş. Carevasăzică, după toate cele prin care am trecut împreună în arenă, nu merit nici măcar să-mi spui adevărul?
― Pe tine ne putem baza întotdeauna, Peeta, eşti atât de bun, zice Haymitch. Te prezinţi cu atâta abilitate în faţa aparatelor de filmat. N-am vrut să-ntrerup asta.
― Ei bine, m-ai supraestimat. Pentru că azi am făcut-o cu adevărat lată. Ce crezi c-o să se întâmple cu familiile lui Rue şi Thresh? Crezi că-şi vor primi partea din veniturile noastre? Crezi că le-am oferit un viitor strălucit? Fiindcă, după părerea mea, sunt norocoşi dacă mai văd ziua de mâine!
Peeta trimite altceva în zbor, o statuie! Nu l-am mai văzut niciodată aşa.
― Are dreptate, Haymitch. Am greşit fiindcă nu i-am spus. Chiar şi înainte, la Capitoliu.
― Voi doi aţi avut până şi în arenă un soi de schemă care a dat rezultate, nu-i aşa? întreabă Peeta. Vocea îi e acum mai calmă. Ceva din care eu am fost exclus.
― Nu. Nu oficial. Doar că-mi puteam da seama ce anume voia Haymitch de la mine în funcţie de ceea ce îmi trimitea sau nu, zic eu.
― Ei, mie nu mi s-a oferit niciodată o asemenea ocazie. Fiindcă mie nu mi-a trimis nimic înainte de a-ţi face tu apariţia, spune Peeta.
Nu m-am gândit prea mult la asta. Nu m-am întrebat cum arătau lucrurile din perspectiva lui Peeta când am apărut în faţa lui, în arenă, după ce primisem un medicament pentru arsuri şi pâine în timp ce el, care se afla în pragul morţii, nu căpătase nimic. Ca şi cum mentorul m-ar fi ţinut în viaţă pe socoteala lui.
― Uite ce e, băiete…, dă să spună Haymitch.
― Nu te osteni. Ştiu că trebuia să-l alegi pe unul dintre noi. Şi eu voiam să fie ea. Dar acum e cu totul altceva. Acolo, afară, sunt morţi. Vor urma şi alţii, dacă nu suntem foarte buni. Ştim cu toţii că, în faţa camerelor, sunt mai bun decât Katniss. Nu trebuie să mă-nveţe nimeni ce să spun. Dar trebuie să ştiu în ce mă bag, zice Peeta.
― De-acum înainte o să primeşti toate informaţiile, promite Haymitch.
― Aţi face bine s-aveţi grijă de asta, ripostează Peeta.
Nici măcar nu se oboseşte să-mi arunce vreo privire înainte de a pleca.
Praful pe care l-a stârnit se înalţă tălăzuind şi caută noi locuri unde să aterizeze. Părul meu, ochii mei, broşa mea strălucitoare de aur.
― Chiar m-ai ales pe mine, Haymitch? întreb.
― Da, îmi răspunde.
― De ce? El îţi place mai mult, zic eu.
― E adevărat. Dar, nu uita, înainte de a se schimba regulile, nu puteam spera să-l scot de acolo viu decât pe unul dintre voi, îmi explică. De vreme ce el era hotărât să te protejeze, ei bine, m-am gândit că toţi trei am fi putut reuşi să te aducem înapoi, acasă.
― Oh – asta e tot ce-mi dă prin minte să spun.
― O să vezi ce alegeri eşti nevoită să faci. Dacă supravieţuim turului, spune el. O să-nveţi.
Ei bine, astăzi am învăţat ceva. Locul ăsta nu e o versiune mai mare a Districtului 12. Gardul nostru e nepăzit şi rareori electrificat. Apărătorii Păcii de la noi nu sunt acceptaţi cu braţele deschise, dar nici nu sunt atât de brutali. Greutăţile noastre ţin mai degrabă de munca istovitoare decât de violenţă. Aici, în Unsprezece, suferinţele sunt mai mari, şi disperarea mai puternică. Preşedintele Snow are dreptate. O scânteie ar fi suficientă ca s-aprindă focul.
Toate se petrec prea repede ca să le pot trece prin filtrul raţiunii. Avertizarea, împuşcăturile, recunoaşterea faptului că e posibil ca eu să fi pus în mişcare ceva cu urmări de amploare. Toată povestea pare atât de neverosimilă. Şi măcar dacă intenţia mea ar fi fost să aţâţ lucrurile, dar, date fiind împrejurările… cum de-am putut să aduc atâtea necazuri?
― Haide. Ne aşteaptă un dineu, zice Haymitch.
Stau sub duş atât de mult cât mi se îngăduie înainte de a trebui să ies pentru a fi pregătită. Echipa pare să fie oarbă în privinţa evenimentelor zilei. Sunt excitaţi cu toţii din cauza cinei. În districte sunt consideraţi destul de importanţi ca să ia parte, dar la Capitoliu nu sunt aproape niciodată invitaţi la evenimentele de mare prestigiu. În timp ce încearcă să ghicească felurile de mâncare, continui să văd înaintea ochilor cum e spulberat capul bătrânului. Nici măcar nu acord atenţie activităţii generale care mă are drept obiect până în clipa când sunt gata să plec şi mă privesc în oglindă. Tivul unei rochii fără bretele, de un roz palid, îmi atinge pantofii. Părul îmi e prins, dezgolindu-mi chipul, şi mi se revarsă pe spate într-o cascadă de bucle.
Cinna vine în spatele meu şi îmi aranjează în jurul umerilor un şal argintiu, strălucitor. Îmi întâlneşte privirea în oglindă.
― Îţi place?
― E superbă. Ca de obicei, răspund.
― Să vedem cum se asortează cu un zâmbet, îmi spune el cu blândeţe.
E modul lui de a-mi aduce aminte că, peste un minut, vor reapărea camerele de luat vederi. Reuşesc să-mi salt colţurile buzelor.
― Asta e.
Când ne întâlnim ca să mergem cu toţii la dineu, îmi dau seama că Effie nu e în apele ei. Sunt sigură că Haymitch nu i-a povestit ce s-a întâmplat în piaţă. N-aş fi surprinsă dacă Porţia şi Cinna ar şti, dar se pare că există înţelegerea nerostită de a o ţine pe Effie în afara veştilor proaste. Însă nu durează mult până aflu de¬spre ce e vorba.
Effie trece în revistă orarul serii, apoi îl aruncă într-o parte.
― Şi apoi, slavă Domnului, o să ne putem urca din nou cu toţii în tren, ca să plecăm de-aici, spune ea.
― E ceva în neregulă, Effie? o întreabă Cinna.
― Nu-mi place cum suntem trataţi. Înghesuiţi în camioane şi izolaţi de scenă. Iar acum vreo oră m-am hotărât să dau un ocol clădirii Justiţiei. Ştiţi, sunt un fel de expert în design arhitectural, adaugă ea.
― O, da, am auzit de¬spre asta, spune Porţia, înainte ca tăcerea să se prelungească prea mult.
― Aşa că tocmai aruncam o privire în jur, fiindcă ruinele din districte vor fi ultimul răcnet al modei anul ăsta, când au apărut doi Apărători ai Păcii care mi-au ordonat să mă-ntorc în cartierul nostru general. Unul dintre ei m-a împins efectiv cu ţeava armei! povesteşte Effie.
Nu pot să nu mă gândesc că asta a fost urmarea directă a dispariţiei lui Haymitch, a lui Peeta şi a mea de mai devreme. Însă e într-adevăr liniştitor gândul că e posibil ca Haymitch să fi avut dreptate. Că nimeni n-a monitorizat domul plin de praf în timpul discuţiei noastre. Deşi fac pariu că acum îl monitorizează.
Effie pare atât de nefericită încât o cuprind într-o îmbrăţişare spontană.
― E îngrozitor, Effie. Poate n-ar trebui să mergem deloc la dineu. Cel puţin nu înainte de a-şi cere scuze.
Ştiu că ea n-o să fie niciodată de acord cu aşa ceva, dar chipul i se luminează vizibil la auzul propunerii, al confirmării nemulţumirii sale.
― Nu, mă descurc. Ţine de slujba mea să fac faţă valurilor vieţii. Şi nu pot permite ca voi doi să vă rataţi cina, spune ea. Dar îţi mulţumesc pentru ofertă, Katniss.
Effie ne aranjează în formaţie în vederea intrării. Mai întâi echipele pregătitoare, pe urmă ea, stiliştii, Haymitch. Eu şi Peeta încheiem cortegiul.
Undeva, sub noi, orchestra începe să cânte. Când primul rând al micii noastre procesiuni o porneşte în josul treptelor, eu şi Peeta ne luăm de mână.
― Haymitch spune că n-am avut nici un drept să ţip la tine. N-ai făcut nimic altceva decât să asculţi instrucţiunile lui, zice Peeta. Şi nu se poate afirma că eu nu ţi-am ascuns nimic în trecut.
Îmi aduc aminte ce şocată am fost când l-am auzit pe Peeta mărturisindu-şi dragostea pentru mine în faţa întregului Panem. Haymitch ştiuse şi nu-mi spusese nimic.
― Cred că şi eu am făcut praf câteva lucruri după interviul ăla.
― Numai o vază, spune el.
― Şi mâinile tale. Însă nu mai are sens s-o facem, nu-i aşa? Să nu fim sinceri unul cu altul? răspund eu.
― Nici un sens, încuviinţează Peeta.
Stăm în capul scărilor, lăsându-i lui Haymitch un avans de cincisprezece trepte, aşa cum ne-a instruit Effie.
― Aceea a fost într-adevăr singura dată când l-ai sărutat pe Gale?
Sunt atât de uimită încât îi răspund.
― Da.
După toate cele petrecute azi, îl chinuieşte cu adevărat întrebarea asta?
― Sunt cincisprezece. Haide, spune el.
Un reflector cade asupra noastră şi afişez cel mai strălucitor zâmbet de care sunt în stare.
Coborâm treptele şi suntem absorbiţi de ceea ce devine o succesiune confuză de dineuri, ceremonii şi călătorii cu trenul. Toate zilele sunt la fel. Trezeşte-te. Îmbracă-te. Treci prin mijlocul mulţimii care aclamă. Ascultă discursul în cinstea noastră. Răspunde printr-un discurs de mulţumire, redus acum la cel impus de Capitoliu, fără nici o adăugire personală. Uneori un tur rapid: o întrezărire a mării în unele districte, păduri impunătoare în altele, fabrici hidoase, lanuri de grâu, rafinării urât mirositoare. Pune-ţi hainele de seară. Participă la dineu. Trenul.
În timpul ceremoniilor avem un aer solemn şi respectuos, dar suntem întotdeauna uniţi, ţinându-ne de mână sau de braţ. La dineuri ne arătăm dragostea frizând delirul. Ne sărutăm, dansăm, suntem surprinşi când încercăm să ne furişăm afară ca să fim singuri. În tren ne simţim de-a dreptul mizerabil încercând să evaluăm efectele atitudinii noastre.
Chiar şi fără ca adaosurile noastre personale la discursuri să declanşeze disidenţa – nu e nevoie să mai spun că acelea din Districtul 11 au fost cenzurate înainte ca evenimentul să fie difuzat – se poate simţi ceva în aer, zgomotul fierturii în clocot înainte de a da în foc. Nu peste tot. Unele mulţimi par animale de povară istovite, o senzaţie pe care ştiu că o stârneşte de obicei Districtul 12 în timpul ceremoniilor dedicate învingătorilor. Dar în alte districte – mai ales în 8, 4 şi 3 – apariţia noastră aşterne pe chipurile oamenilor o sinceră exaltare, iar sub exaltare e mânia. Îmi scandează numele ca şi cum ar fi mai degrabă un strigăt de răzbunare decât o ovaţie. Când Apărătorii Păcii pătrund într-o mulţime nesupusă, încercând s-o liniştească, lumea se înghesuie către ei în loc să se retragă. Şi ştiu că nu pot face nimic pentru a schimba asta. Nici o demonstraţie de dragoste, oricât de credibilă, nu va abate acest val. Dacă am luat în mână acele bobiţe otrăvite într-un act de nebunie temporară, atunci şi oamenii aceştia vor adopta nebunia.
Cinna începe să-mi strâmteze hainele pe talie. Echipa pregătitoare îşi face griji din cauza cearcănelor de sub ochii mei. Effie se apucă să-mi dea somnifere, dar n-au nici un efect, sau nu au un efect mulţumitor. Adorm numai ca să fiu trezită de coşmarurile ce au sporit în număr şi în intensitate. Peeta îşi petrece o mare parte a nopţii cutreierând prin tren şi mă aude ţipând când încerc să mă smulg din confuzia stârnită de medicamentele care îmi prelungesc pur şi simplu visele cumplite. Reuşeşte să mă trezească şi să mă calmeze. Pe urmă se urcă în pat şi mă ţine în braţe până ce adorm din nou. După aceea, refuz pastilele. Reuşim să facem faţă întunericului aşa cum ne-am descurcat în arenă, unul în braţele celuilalt, păzindu-ne de pericolele ce pot apărea în orice clipă. Nu se mai întâmplă nimic altceva, dar aranjamentul nostru devine în curând subiect de bârfă în tren.
Perfect. Poate ajunge şi la urechile preşedintelui Snow, mă gândesc când aflu asta de la Effie. Îi spun că vom face eforturi ca să fim mai discreţi, dar nu mişcăm nici un deget.
Apariţiile consecutive din districtele 2 şi 1 sunt cumplite, în felul lor aparte. Atât Cato, cât şi Clove, tributurile din 2, ar fi reuşit să se întoarcă acasă dacă eu şi Peeta am fi dat greş. Şi i-am ucis eu însămi pe Glimmer, pe fata din Unu şi pe băiatul din acelaşi district. În timp ce mă străduiesc să nu-i privesc familia, aflu că se numea Marvel. Cum de n-am ştiut-o niciodată? Presupun că înainte de Jocuri n-am dat atenţie, iar după aceea n-am vrut s-o aflu.
În momentul când ajungem la Capitoliu, suntem disperaţi. Apariţiile în faţa mulţimii care ne adoră nu se mai sfârşesc. Nu există nici un pericol de a stârni o revoltă aici, printre privilegiaţi, printre oamenii ale căror nume nu sunt niciodată plasate în bolurile pentru extragere, ai căror copii nu mor niciodată pentru presupusele crime comise cu generaţii în urmă. Nu trebuie să convingem pe nimeni din Capitoliu de dragostea noastră, dar păstrăm speranţa firavă că încă am mai putea ajunge la unii dintre cei pe care n-am reuşit să-i convingem în districte. Indiferent ce-am face pare să fie prea puţin şi să vină prea târziu.
Când ne întoarcem în vechilul nostru sediu din Centrul de Antrenament, eu sunt cea care sugerează o cerere în căsătorie în public. Peeta e de acord, însă dispare apoi în camera lui vreme îndelungată. Haymitch mă sfătuieşte să-l las singur.
― M-am gândit că şi-o dorea oricum, spun eu.
― Nu aşa, zice el. Voia să fie de-adevăratelea. Mă întorc în camera mea şi zac sub pături, încercând să nu mă gândesc nici la Gale şi nici la nimic altceva.
În noaptea aceea, pe scena din faţa Centrului de Antrenament, ne croim cu efervescenţă drumul printr-un şir de întrebări. Caesar Flickerman – în costumul lui pâlpâitor, de un albastru întunecat, cu părul, pleoapele şi buzele vopsite într-un bleu palid – ne călăuzeşte ireproşabil de-a lungul interviului. Când ne întreabă de¬spre viitor, Peeta se lasă într-un genunchi, îşi deschide inima şi mă imploră să ne căsătorim. Eu accept, fireşte. Caesar e copleşit, spectatorii din Capitoliu sunt isterici, instantaneele mulţimilor din întreg Panemul arată o ţară îmbătată de fericire.
Preşedintele Snow în persoană ne face o vizită surpriză şi ne felicită. Strânge mâna lui Peeta şi îl bate aprobator pe umăr. Pe mine mă îmbrăţişează, învăluindu-mă în mirosul de sânge şi de trandafiri şi îmi depune pe obraz un sărut pufos. Pe urmă se retrage, cu degetele înfipte în braţele mele, cu chipul zâmbitor privind către mine. Îndrăznesc să ridic din sprâncene. Ele întreabă ceea ce buzele nu sunt în stare. Am reuşit? A fost suficient? A fost de-ajuns că am abandonat totul, că am intrat în joc, că am făgăduit să mă mărit cu Peeta?
Îmi răspunde cu o clătinare aproape imperceptibilă a capului.
6
În acea unică mişcare firavă văd pierirea speranţei, începutul distrugerii a tot ce îmi e drag pe lume. Nu pot ghici ce formă va lua pedeapsa mea, cât de amplă va fi plasa azvârlită, dar, totul odată încheiat, probabil că nu va mai rămâne nimic. Aşa stând lucrurile, s-ar putea crede că în clipa de faţă ar trebui să mă aflu în cea mai neagră disperare. Iată partea stranie. Cea mai puternică senzaţie pe care o am e de uşurare. Fiindcă pot renunţa la acest joc. Fiindcă întrebarea dacă voi avea sau nu succes în această aventură şi-a primit răspunsul, deşi e vorba de¬spre un nu răsunător. Dacă vremurile disperate cer măsuri disperate, atunci sunt liberă să acţionez cu toată disperarea pe care o doresc.
Numai că nu aici, nu încă. E esenţial să mă întorc în Districtul 12, fiindcă partea cea mai importantă a oricărui plan le va include pe mama şi pe sora mea alături de Gale şi de familia lui. Şi de Peeta, dacă îl pot convinge să vină cu noi. Îl adaug pe Haymitch pe listă. Aceştia sunt oamenii pe care trebuie să-i iau cu mine când fug în sălbăticie. Cum o să-i conving, unde o să mergem în toiul iernii, de ce-o să fie nevoie ca să scăpăm din captivitate sunt întrebări la care n-am răspuns. Dar cel puţin acum ştiu ce am de făcut.
Aşa că, în loc să cad la pământ şi să plâng, mă pomenesc stând cu capul mai sus şi având mai multă încredere în mine decât în ultimele săptămâni. Deşi oarecum dement, zâmbetul meu nu e silit. Şi intru fără nici o dificultate în postura fetei – aproape – catatonice – de – încântare când Preşedintele cere să se facă linişte şi întreabă:
― Ce-aţi zice dacă le-am face nunta chiar aici, la Capitoliu?
Caesar Flickerman e curios dacă s-a gândit la o dată anume.
― Oh, înainte de a stabili data, am face bine să lămurim lucrurile cu mama ei, răspunde preşedintele. Spectatorii izbucnesc în hohote de râs, şi el mă cuprinde cu braţul. Poate, dacă toată ţara şi-o pune în gând, reuşim să te mărităm înainte de-a împlini treizeci de ani.
― Probabil va trebui să daţi o nouă lege, spun eu, chicotind.
― Dacă de asta e nevoie, ripostează el, binedispus, căpătând un aer conspirativ.
Oh, ce bine ne distrăm noi doi împreună!
Organizată în sala de banchete a vilei preşedintelui Snow, petrecerea n-are egal. Tavanul înalt de doisprezece metri a fost transformat într-un cer al nopţii, iar stelele arată exact ca acasă. Îmi închipui că se văd la fel când le priveşti din Capitoliu, dar cine ar putea şti? În oraş e întotdeauna atât de multă lumină încât de aici nu poţi zări niciodată stelele. Muzicanţii plutesc la jumătatea distanţei dintre podea şi plafon – pe ceea ce seamănă cu nişte nori albi, pufoşi –, dar nu reuşesc să văd ce îi susţine în aer. Tradiţionalele mese pentru cină au fost înlocuite cu nenumărate canapele şi scaune capitonate, unele înconjurând o serie de şeminee, iar altele aflându-se alături de grădini cu flori înmiresmate sau de iazuri pline cu peşti exotici, aşa că oaspeţii pot mânca, bea şi face orice le este pe plac bucurându-se de cel mai desăvârşit confort. În centrul încăperii se află o zonă întinsă, acoperită de dale, care serveşte drept orice, de la ring de dans sau scenă pe care se perindă actorii până la un simplu alt loc unde se învălmăşesc petrecăreţii în costume flamboaiante.
Dar adevărata vedetă a serii e mâncarea. De-a lungul pereţilor se înşiră mese încărcate cu delicatese. Toate lucrurile la care te-ai putea gândi, plus altele, care nu ţi-au trecut niciodată prin minte, stau în aşteptare. Vaci întregi, fripte, şi porci, şi capre încă învârtindu-se în proţap. Platouri imense cu carne împănată cu fructe aromate şi cu miez de nucă. Creaturi ale oceanului înotând în suc de fructe sau implorând să fie înmuiate în fierturi cu mirodenii. Nenumărate soiuri de brânză, de pâine, de legume, de dulciuri, cascade de vinuri şi râuri de alcool care pâlpâie în flăcări.
Apetitul mi-a revenit odată cu dorinţa de a riposta. După săptămâni întregi în care m-am simţit prea îngrijorată ca să pot mânca, sunt moartă de foame.
― Vreau să gust din tot ce e în încăpere, îi spun lui Peeta.
Îl văd încercând să-mi desluşească expresia feţei, să-mi înţeleagă schimbarea. De vreme ce nu ştie că preşedintele Snow e de părere c-am dat greş, nu poate presupune decât că, după părerea mea, am reuşit. Poate şi că sunt cu adevărat fericită de logodna noastră. Ochii îi reflectă nedumerirea, dar numai pentru o scurtă clipă, fiindcă suntem filmaţi.
― Atunci ar fi bine s-o faci cu măsură, îmi spune.
― OK, o să iau numai câte o înghiţitură din fiecare fel, zic eu.
De hotărârea mea se alege aproape imediat praful, chiar la prima masă, pe care sunt vreo douăzeci de feluri de supă şi unde dau peste o licoare cremoasă de dovleac fiert, împestriţată cu nucă tăiată felii şi cu seminţe mici, negre.
― Aş fi în stare să mănânc numai asta toată noaptea! exclam.
Dar nu e aşa. Cedez din nou în faţa unei supe de un verde limpede, pe care n-o pot descrie decât ca având gust de primăvară şi apoi, încă o dată, când gust o alta, de un roz spumos, presărată cu zmeură.
Apar chipuri, sunt rostite nume, se fac fotografii, sărutările ating uşor obrajii. După toate aparenţele, broşa mea cu gaiţa-zeflemitoare a făcut senzaţie, ajungând la modă, fiindcă mai multe persoane vin să-mi arate podoabele lor. Pasărea mea a fost reprodusă pe cataramele curelelor, brodată pe revere de mătase sau chiar tatuată în părţile intime. Toată lumea vrea să poarte însemnul învingătorului. Îmi pot imagina în ce hal îl înnebuneşte asta pe preşedintele Snow. Dar ce pot face eu? Jocurile au fost un succes aici, unde fructele de pădure n-au reprezentat decât simbolul unei fete disperate, care încerca să-şi salveze iubitul.
Eu şi Peeta nu facem nici un efort pentru a căuta companie, dar suntem căutaţi fără încetare. Suntem acea parte a petrecerii pe care nu vrea s-o scape nimeni. Mă port ca şi cum aş fi încântată, dar aceşti oameni din Capitoliu nu mă interesează câtuşi de puţin. Nu fac altceva decât să mă distragă de la mâncare.
Fiecare masă scoate la iveală tentaţii noi şi, în ciuda regimului meu restrictiv de o-înghiţitură-din-fiecare-fel, stomacul începe să mi se umple cu repeziciune. Iau o mică pasăre friptă, muşc din ea, şi limba îmi e inundată de suc de portocale. Delicios. Dar îl fac pe Peeta să mănânce restul, fiindcă vreau să continui doar să gust şi îmi repugnă ideea de a arunca mâncarea, aşa cum văd că fac atât de mulţi, cu atâta nepăsare. După vreo zece mese sunt ghiftuită, şi n-am luat decât câte o îmbucătură din doar câteva dintre felurile de mâncare disponibile.
Tocmai atunci dă peste noi echipa mea pregătitoare, incoerentă din cauza alcoolului consumat şi a extazului de a lua parte la un eveniment atât de important.
― De ce nu mănânci? mă întreabă Octavia.
― Am mâncat, dar nu mai încape nici măcar o înghiţitură.
Râd cu toţii, de parcă aş fi spus cea mai mare prostie pe care au auzit-o vreodată.
― Nimeni nu lasă asta să-l oprească! spune convins Flavius.
Ne conduc la o masă pe care sunt pahare cu picior minuscule, pline cu un lichid transparent.
― Beţi asta!
Peeta ia unul, dând să soarbă, şi ei îşi pierd cumpătul.
― Nu aici! ţipă Octavia.
― Trebuie s-o faci acolo, spune Venia, arătând uşa care dă spre toalete. Sau o să verşi totul pe podea!
Peeta se uită din nou la pahar pune totul cap la cap.
― Vrei să spui că asta o să mă facă să vomit?
Echipa mea pregătitoare râde isteric.
― Bineînţeles, ca să poţi mânca în continuare, spune Octavia. Eu am fost deja de două ori acolo. Toată lumea o face, altfel cum s-ar putea distra la un ospăţ?
Rămân fără grai, holbându-mă la paharele frumoase, cu gândul la toate implicaţiile lor. Peeta îl pune pe al lui înapoi, pe masă, cu atâta precizie încât ai crede că ar putea detona vreun explozibil.
― Haide, Katniss, vino să dansăm. Melodia coboară strecurându-se printre nori, şi el mă conduce departe de echipă şi departe de masă, pe ringul de dans. Acasă nu ştim decât foarte puţine dansuri, dintre cele care se potrivesc cu muzica de vioară şi de flaut şi pentru care e nevoie de mult loc. Dar Effie ne-a învăţat altele, care se bucură de popularitate în Capitoliu. Melodia e lentă – ca dintr-un vis –, aşa că Peeta mă cuprinde în braţe şi ne învârtim fără să facem, practic, nici un fel de paşi. Am putea dansa pe un platou pentru plăcinte. Păstrăm o vreme tăcerea. Pe urmă Peeta vorbeşte cu voce nefirească:
― Intri în jocul lor, te gândeşti că poţi face faţă, că poate nu sunt chiar atât de răi, şi apoi îţi dai seama…
Se întrerupe.
Singurul lucru care îmi vine în minte sunt trupurile vlăguite ale copiilor de pe masa noastră din bucătărie, când mama le prescrie ceea ce părinţii nu le pot da. Mai multă mâncare. Acum, când suntem bogaţi, îi poate trimite acasă oferindu-le câteva alimente. Dar în trecut se întâmpla adesea să nu aibă ce îi da copilului care, oricum, nu mai putea fi salvat. Iar aici, la Capitoliu, vomită pentru plăcerea de a-şi umple burţile iarăşi şi iarăşi. Nu din cauza unei boli a trupului sau a minţii, nici a mâncării alterate. Asta face toată lumea la o petrecere. E de aşteptat. Ţine de distracţie.
Într-o zi, când am trecut pe la Hazelle să-i las vânatul, Vick era acasă, bolnav, cu o tuse urâtă. Fiind din familia lui Gale, puştiul mănâncă mai bine decât nouăzeci la sută din restul Districtului 12. Însă a petrecut totuşi mai bine de cincisprezece minute povestind că au desfăcut o cutie cu sirop de porumb primită de Ziua Pachetelor, că şi-a pus fiecare câte o lingură plină peste pâine şi că probabil vor mai căpăta câte o porţie mai târziu, în cursul săptămânii. Şi că Hazelle a spus că ar putea pune un strop în cana cu ceai, ca să-i potolească tusea, dar că lui nu i se pare corect dacă nu primesc şi ceilalţi câte un pic. Dacă asta se întâmplă la Gale, cum e în celelalte case?
― Peeta, ne-au adus aici să ne luptăm pe viaţă şi pe moarte pentru plăcerea lor, spun. Prin comparaţie, asta nu e, de fapt, nimic.
― Ştiu. Ştiu. Numai că uneori nu mai pot suporta. Ajung în punctul în care… nu mai ştiu sigur ce-o să fac. Tace o clipă, apoi îmi şopteşte: Poate-am greşit, Katniss.
― Când?
― Când am încercat să liniştim spiritele în celelalte districte.
Capul mi se întoarce rapid dintr-o parte într-alta, dar se pare că n-a auzit nimeni. Echipa de cameramani s-a dus pe două cărări la masa cu moluşte, iar cuplurile care dansează în jurul nostru sunt fie prea bete, fie prea preocupate de ele însele ca să ne dea vreo atenţie.
― Îmi pare rău, spune el.
Ar fi cazul. Nu e locul potrivit pentru a da glas unor asemenea gânduri.
― Păstrează asta pentru acasă, îl sfătuiesc.
Chiar atunci apare Porţia, însoţită de un bărbat voinic, cu o înfăţişare vag familiară. Îl prezintă drept Plutarch Heavensbee, noul şef al creatorilor-de-joc. Plutarch îl întreabă pe Peeta dacă mă poate răpi pentru un dans. Peeta îşi regăseşte expresia destinată camerelor şi mă cedează politicos, avertizându-l pe celălalt să nu se ataşeze prea mult.
Nu vreau să dansez cu Plutarch Heavensbee. Nu vreau să-i simt mâinile, una lipită de a mea şi cealaltă pe şoldul meu. Nu sunt obişnuită să fiu atinsă de cineva, cu excepţia lui Peeta şi a familiei mele, şi, când e vorba de¬spre creaturile pe care le doresc în contact cu pielea, îi situez pe creatorii-de-joc undeva mai prejos decât viermii. Dar el pare să simtă asta şi mă ţine aproape la o lungime de braţ distanţă în timp ce ne rotim pe podea.
Pălăvrăgim de¬spre petrecere, de¬spre distracţii, de¬spre mâncare, iar el face apoi o glumă de¬spre evitarea punciului de când cu ultimele antrenamente. N-o înţeleg, dar pe urmă îmi dau seama că e chiar bărbatul care a dat înapoi, căzând în vasul cu punci, când am tras săgeata spre creatorii-de-joc, în timpul sesiunii de antrenament. Ei, n-a fost chiar aşa, am tras în mărul din gura purcelului lor fript. Dar i-am făcut să sară-n sus.
― Oh, dumneata eşti cel care…
Râd, amintindu-mi cum a căzut pe spate, împroşcând punciul din vas.
― Da. Şi-o să fii încântată aflând că nu mi-am revenit niciodată, zice Plutarch.
Vreau să subliniez că nici douăzeci şi două de tributuri nu-şi vor mai reveni vreodată de pe urma jocurilor la a căror creare a contribuit. Dar mă mulţumesc să spun altceva.
― Bun. Anul ăsta eşti, aşadar, şeful creatorilor-de-joc? Trebuie să fie o mare onoare.
― Între noi fie vorba, n-au fost prea mulţi amatori, răspunde el. După cum au evoluat Jocurile, s-a dovedit că răspunderea e prea mare.
Da, ultimul tip care-a avut funcţia asta e mort, cuget eu.
Probabil ştie de¬spre Seneca Crane, dar nu pare câtuşi de puţin îngrijorat.
― Pregăteşti deja Jocurile Jubileului Pacificării? îl întreb.
― Oh, da. Ei, la asta se lucrează, fireşte, de ani întregi. Arenele nu se construiesc într-o singură zi. Dar, ca să spunem aşa, s-a stabilit deja în ce va consta savoarea Jocurilor. Nu ştiu dacă mă crezi sau nu, dar în seara asta avem o întrunire pentru stabilirea strategiei, spune el.
Face un pas în spate şi scoate din buzunarul vestei un ceas de aur cu lanţ. Îi saltă capacul, vede cât e ora şi se încruntă.
― Va trebui să plec în curând. Răsuceşte ceasul astfel încât să-i pot zări cadranul. Începe la miezul nopţii.
― Pare c-am târziu pentru…, încep să spun, însă ceva îmi distrage atenţia.
Plutarch îşi plimbă degetul pe suprafaţa de cristal a geamului ceasului şi apare o imagine, pentru o singură clipă, strălucind ca în lumina unui bec. E o altă gaiţă-zeflemitoare. Aidoma celei de pe broşa prinsă de rochia mea. Numai că asta dispare. El închide ceasul cu un pocnet.
― E foarte frumos, zic eu.
― Oh, e mai mult decât frumos. E unicat, răspunde el. Dacă întreabă cineva de mine, spune că am plecat la culcare. Întrunirile trebuie să fie secrete, dar m-am gândit că nu risc nimic dacă-ţi spun.
― Da. Îţi păstrez secretul în siguranţă. Când ne strângem mâinile, se înclină uşor, un gest obişnuit aici, la Capitoliu.
― Ei, Katniss, ne vedem la vară, la Jocuri. Cele mai bune urări cu ocazia logodnei şi mult noroc cu mama ta!
― O să-mi prindă bine, spun.
Plutarch dispare, şi eu rătăcesc prin mulţime, căutându-l pe Peeta, în timp ce oameni necunoscuţi mă felicită: pentru logodnă, pentru câştigarea Jocurilor, pentru alegerea rujului. Le răspund, dar gândul îmi e la Plutarch şi la ceasul lui frumos, unicat. Avea ceva straniu. Aproape clandestin. Dar de ce? Poate se teme c-o să-i fure cineva ideea de a pune pe cadranul unui ceas o gaiţă-zeflemitoare care se face nevăzută. Da, probabil că l-a costat o avere, şi acum nu poate arăta ceasul nimănui, de frică să nu facă altcineva vreo copie ieftină. Numai în Capitoliu.
Îl găsesc pe Peeta admirând o masă cu prăjituri sofisticat împodobite. Cofetarii au venit din bucătărie special ca să stea de vorbă cu el de¬spre glazură şi aproape călcându-se unii pe alţii pe picioare şi înghesuindu-se să-i răspundă la întrebări. La cererea lui, ambalează un sortiment de prăjiturele pe care să le ia în Districtul 12, unde le poate studia munca în linişte.
― Effie spunea că trebuie să fim în tren la ora unu. Mă întreb cât o fi ceasul, zice el, privind în jur.
― E aproape miezul nopţii, îi răspund.
Iau cu degetele floarea de ciocolată de pe o prăjitură şi ciugulesc din ea, simţindu-mă cu mult deasupra preocupării pentru bunele maniere.
― E timpul pentru mulţumiri şi urări de bun rămas, ciripeşte Effie alături de mine.
În asemenea momente o ador pentru punctualitatea ei maniacală. Îi luăm pe Cinna şi pe Porţia, şi ea ne însoţeşte în jurul sălii – pentru a le spune la revedere tuturor persoanelor importante –, apoi ne mână către uşă.
― N-ar trebui să-i mulţumim preşedintelui Snow? întreabă Peeta. E casa lui.
― Oh, el nu e mare amator de petreceri. E prea ocupat, spune Effie. Am avut deja grijă să-i fie trimise mâine scrisorile şi darurile necesare. Aici eraţi!
Effie îşi flutură uşor mâna către doi servitori din Capitoliu între care e proptit un Haymitch beat criţă.
Călătorim pe străzile oraşului într-o maşină cu geamuri întunecate. În spatele nostru, o alta aduce echipele pregătitoare. Mulţimea în sărbătoare e atât de deasă încât înaintăm cu încetineală. Dar Effie a făcut din toate astea o ştiinţă, aşa că, exact la ora unu, urcăm din nou în trenul care părăseşte gara.
Haymitch e depus în camera lui. Cinna comandă ceai şi ne aşezăm cu toţii în jurul mesei, în timp ce Effie îşi foşneşte hârtiile cu programul şi ne reaminteşte că turul nu s-a încheiat încă.
― Trebuie să mai avem în vedere şi Festivalul Recoltei din Districtul 12. Aşa că propun să ne bem ceaiul şi să mergem direct în pat.
Nimeni nu obiectează.
Când deschid ochii, suntem în primele ore ale după-amiezii. Capul mi se odihneşte pe braţul lui Peeta. Nu-mi aduc aminte când a venit azi-noapte. Mă răsucesc având grijă să nu-l deranjez, dar el s-a trezit deja.
― Nici un coşmar, spune.
― Ce? întreb eu.
― N-ai avut nici un coşmar, îmi răspunde.
Are dreptate. Pentru întâia oară după mai multe ore, am dormit întreaga noapte.
― Am avut totuşi un vis, spun, aducându-mi aminte. Urmăream o gaiţă-zeflemitoare prin pădure. Vreme îndelungată. Era Rue, de-adevăratelea. Adică, atunci când a cântat, vocea era a ei.
― Unde te-a dus? întreabă el, îndepărtându-mi părul de pe frunte.
― Nu ştiu. N-am ajuns niciodată, spun eu. Dar mă simţeam fericită.
― Păi, dormeai ca şi cum ai fi fost fericită.
― Peeta, cum se face că eu nu ştiu niciodată când ai tu coşmaruri? întreb.
― Habar n-am. Cred că nici nu ţip, nici nu mă zvârcolesc, nici nu fac altceva. Mă trezesc pur şi simplu, paralizat de groază, zice el.
― Ar trebui să mă trezeşti, spun, gândindu-mă cum îi stric eu somnul de două sau trei ori într-o noapte proastă şi cât timp îi trebuie ca să mă liniştească cu adevărat.
― Nu e nevoie. În coşmaruri te pierd de obicei pe tine, povesteşte el. Sunt OK imediat ce-mi dau seama că eşti aici.
Uf. Peeta rosteşte astfel de lucruri cu atâta nonşalanţă şi e ca şi cum aş primi o lovitură în stomac. Nu face altceva decât să-mi răspundă cu sinceritate. Nu mă presează ca să reacţionez la fel, ca să-i fac vreo declaraţie de iubire, dar eu mă simt totuşi groaznic, ca şi cum m-aş fi folosit de el într-un mod îngrozitor. Oare am făcut-o? Nu ştiu. Nu ştiu decât că, pentru prima oară, mă simt imorală fiindcă e aici, în patul meu. Ceea ce e o ironie, de vreme ce acum suntem logodiţi oficial.
― O să fie mai rău acasă, când o să dorm din nou singur, spune el.
Are dreptate, aproape c-am ajuns.
Programul din Districtul 12 include dineul din seara asta, organizat în casa primarului Undersee, şi o întrunire în piaţă, în cinstea victoriei, în timpul Festivalului Recoltei de mâine. Sărbătorim întotdeauna Ziua Recoltei în ultima zi a Turneului Triumfal, dar asta înseamnă, de obicei, să iei masa acasă împreună cu câţiva prieteni, dacă ţi-o poţi permite. Anul ăsta o să fie o petrecere publică şi, cum este organizată din fondurile Capitoliului, toată lumea din district va avea burta plină.
Cea mai mare parte a pregătirilor noastre se va desfăşura în casa primarului, de vreme ce ne întoarcem înfăşuraţi în blănuri în vederea apariţiei din exterior. Ne vom arăta în gară, pentru scurt timp, zâmbind şi făcând cu mâna în timp ce ne vom îngrămădi în maşină. N-o să reuşim nici măcar să ne vedem familiile înainte de dineu.
Mă bucur că mergem în vila primarului, şi nu în clădirea Justiţiei, locul unde s-a ţinut comemorarea tatei şi unde m-au dus după extragere, pentru a-mi lua acel sfâşietor rămas-bun de la familie. În clădirea Justiţiei e mult prea multă tristeţe.
Însă casa primarului Undersee îmi place, mai ales acum, când sunt prietenă cu fiica lui, Madge. Într-un anume fel, am fost prietene dintotdeauna. Prietenia e oficială de când a venit să-şi ia rămas-bun de la mine înainte de plecarea la Jocuri. Atunci mi-a dat broşa cu gaiţa-zeflemitoare, ca să-mi poarte noroc. După ce m-am întors acasă, am început să ne petrecem timpul împreună. S-a dovedit că şi Madge are de umplut o mulţime de ore. La început a fost oarecum stânjenitor, fiindcă nu ştiam ce să facem. Le-am auzit pe alte fete de vârsta noastră vorbind de¬spre băieţi sau de¬spre celelalte fete, sau de¬spre haine. Eu şi Madge nu suntem bârfitoare, iar discuţiile de¬spre îmbrăcăminte mă plictisesc de moarte. Dar, după câteva încercări ratate, am descoperit că îşi dorea din tot sufletul să meargă în pădure, aşa că am dus-o de vreo două ori şi i-am arătat cum se trage cu arcul. Ea se străduieşte să-mi dea lecţii de pian, dar mie îmi place cel mai adesea s-o ascult cântând. Uneori mâncăm împreună, în casa uneia dintre noi. Lui Madge îi place mai mult la mine. Părinţii ei par de treabă, dar cred că nu-i vede prea des. Tatăl trebuie să conducă Districtul 12, iar mama are migrene înfiorătoare, care o ţintuiesc în pat zile-n şir.
― Poate ar trebui s-o duceţi la Capitoliu, i-am spus, în timpul uneia dintre crize.
În ziua aceea nu cânta la pian, pentru că, deşi ne despărţeau două etaje, sunetul îi provoca dureri de cap mamei ei.
― Fac pariu că acolo o pot vindeca.
― Da, dar la Capitoliu nu mergi decât dacă eşti invitat, a spus Madge, cu un aer nefericit. Până şi privilegiile primarului sunt limitate.
Când ajungem în casa tatălui ei, abia am timp să-mi îmbrăţişez prietena în grabă, fiindcă Effie mă zoreşte să urc la etajul doi, unde trebuie să mă pregătesc. După ce sunt dichisită şi îmbrăcată într-o rochie lungă, argintie, mai am totuşi o oră de pierdut înainte de începerea dineului, aşa că plec în căutarea lui Madge.
Îşi are dormitorul la primul etaj, alături de mai multe camere de oaspeţi şi de biroul tatălui ei. Îmi strecor capul pe uşă vrând să-l salut pe primar –, dar încăperea e goală. Se aude sonorul monoton al televizorului şi mă opresc să văd imagini cu mine şi Peeta de la petrecerea de aseară, din Capitoliu. Dansând, mâncând, sărutându-ne. Asta rulează acum în fiecare casă din Panem. Probabil că publicul s-a plictisit de moarte de îndrăgostiţii din Districtul 12, născuţi sub o stea potrivnică. Sunt sigură că eu m-am plictisit.
Dau să ies din cameră când un sunet de avertizare îmi atrage atenţia. Mă întorc şi zăresc ecranul televizorului întunecându-se. Pe urmă văd licărind cuvintele „EVENIMENTE LA ZI DIN DISTRICTUL 8”. Ştiu, instinctiv, că asta nu e pentru ochii mei, că e o transmisie specială, numai pentru primar. Ar trebui să plec. Repede. Însă mă pomenesc apropiindu-mă de televizor.
Apare o prezentatoare pe care n-am mai văzut-o niciodată. E o femeie cu părul cărunt şi cu voce răguşită, autoritară. Avertizează asupra continuei înrăutăţiri a situaţiei şi a lansării unei alerte de Gradul 3. În Districtul 8 sunt trimise forţe suplimentare, şi producţia de materiale textile a fost întreruptă.
Imaginea femeii e înlocuită de cea a pieţei centrale din Districtul 8. O recunosc fiindcă abia am fost acolo, săptămâna trecută. De acoperişuri încă mai sunt agăţate bannere pe care flutură chipul meu. Sub ele se desfăşoară o scenă de masă. Piaţa e ticsită de oameni, cu feţele ascunse de bucăţi de pânză sau de măşti artizanale, care urlă şi aruncă cu pietre. Clădirile sunt în flăcări. Apărătorii Păcii trag în mulţime, omorând la întâmplare.
N-am mai văzut niciodată ceva asemănător, dar pot depune mărturie pentru un singur lucru. Asta e ceea ce numeşte preşedintele Snow o revoltă.