25 Adevărat sau nu? Sunt în foc. Globurile de flăcări au erupt din paraşute trecând peste baricade, au zburat prin văzduhul plin de zăpadă şi au aterizat în mulţime. Mă întorsesem să fug când unul m-a prins, şi-a trecut limba pe spatele meu şi m-a transformat în ceva nou. O creatură tot atât de nestins precum soarele. Pentru un mutant de foc nu există decât o singură senzaţie: agonia. Nicio imagine, niciun sunet, nimic sesizat de simţuri, cu excepţia arderii neînduplecate a cărnii. Poate apar perioade de inconştienţă, dar ce importanţă are dacă nu-mi găsesc refugiu în ele? Sunt pasărea lui Cinna, incandescentă, zburând nebuneşte, în încercarea de a scăpa de inevitabil. Mişcările aripilor mele nu fac altceva decât să înteţească vâlvătaia. Mă mistui, dar nu până la capăt. În cele din urmă, aripile încep să-mi şovăie, pierd înălţime şi gravitaţia mă atrage într-o mare înspumată, de culoarea ochilor lui Finnick. Plutesc pe spate, care continuă să-mi ardă sub apă, dar agonia se domoleşte, devenind durere. Pe urmă mă aflu la bunul plac al valurilor, incapabilă să-mi aleg direcţia, şi atunci vin ei. Morţii. Cei pe care i-am iubit zboară ca păsările în văzduhul liber de deasupra mea. Avântându-se, fluturându-şi aripile, chemându-mă alături de ei. Îmi doresc cu atâta tărie să-i urmez, dar apa sărată îmi îmbibă aripile, mi-e imposibil să le ridic. Celor pe care i-am urât le place apa, sunt creaturi oribile, solzoase, îmi sfâşie carnea sărată cu dinţi ca nişte ace. Muşcându-mă iarăşi şi iarăşi. Trăgându-mă la fund. O pasăre mică, albă, cu o tentă roz, plonjează, îşi înfige ghearele în pieptul meu şi încearcă să mă ţină la suprafaţă. ― Nu, Katniss! Nu! Nu mă poţi părăsi! Dar cei care mă urăsc câştigă şi, dacă se agaţă de mine, o să fie pierdută şi ea. ― Prim, dă-mi drumul! Şi în cele din urmă o face. În adâncul apei, sunt părăsită de toţi. Nu mai rămâne decât sunetul respiraţiei mele, imensul efort de care e nevoie ca să trag apa în plămâni şi să o expulzez apoi. Vreau să mă opresc, vreau să-mi ţin răsuflarea, dar apa intră şi iese împotriva voinţei mele. ― Lasă-mă să mor. Lasă-mă să-i urmez pe ceilalţi, mă rog de indiferent ce mă reţine. Nu primesc răspuns. Captivă vreme de zile, de ani, poate de secole. Moartă, dar fără să mi se îngăduie să mor. Vie, dar ca şi moartă. Atât de singură încât oricine, orice, oricât de dezgustător, ar fi bine-venit. Însă, când am în sfârşit un oaspete, e unul încântător. Morfina. Scurgându-mi-se prin vene, uşurându-mi durerea, uşurându- mi trupul, astfel încât se înalţă iarăşi către aer, se odihneşte din nou pe spumă. Spumă. Plutesc într-adevăr în spumă. O simt sub vârfurile degetelor, îmi leagănă porţiuni din trupul gol. E multă durere, dar mai e şi ceva care aduce a realitate. Şmirghelul din gâtul meu. Mirosul de medicament împotriva arsurilor de la prima arenă. Glasul mamei. Toate astea mă înspăimântă şi încerc să mă întorc în adânc, ca să le pot da sens. Dar nu există întoarcere. Sunt treptat silită să mă accept aşa cum sunt. O fată cu arsuri grave, fără aripi. Fără foc. Fără nicio soră. Sunt în spitalul de un alb orbitor al Capitoliului şi medicii îşi folosesc asupra mea magia. Îmi acoperă carnea vie cu straturi noi de piele. Ademenesc celulele, făcându-le să creadă că îmi aparţin, îmi manipulează părţile trupului, îmi curbează şi îmi întind membrele, asigurându-se că se potrivesc. Aud spunându-se iarăşi şi iarăşi cât de norocoasă sunt. Ochii mi-au fost cruţaţi. Cea mai mare parte a feţei a scăpat neatinsă. Plămânii mei răspund la tratament. Voi fi ca şi nouă. Când pielea mea delicată devine destul de rezistentă ca să suporte presiunea cearşafurilor, sosesc mai mulţi vizitatori. Morfina le deschide deopotrivă uşa celor morţi şi celor vii. Haymitch, galben la faţă şi fără niciun zâmbet. Cinna, lucrând la o nouă rochie de nuntă. Delly, trăncănind de¬spre amabilitatea oamenilor. Tata, cântând toate cele patru strofe ale „Copacului spânzuratului” şi reamintindu-mi că mama – care doarme pe un scaun între două schimburi de lucru – nu trebuie să ştie nimic de¬spre asta. Într-o zi mă trezesc, aşa cum era de aşteptat, şi ştiu că nu mi se va îngădui să trăiesc pe tărâmul viselor mele. Trebuie să mă hrănesc folosindu-mi gura. Să îmi mişc propriii muşchi. Să mă duc la baie. O scurtă apariţie a preşedintei Coin bate asta în cuie. ― Nu-ţi face griji, spune ea. L-am păstrat pentru tine. Doctorii sunt din ce în ce mai uimiţi, neînţelegând de ce nu pot vorbi. Se fac o mulţime de analize şi se constată că, deşi arsurile mi-au atins coardele vocale, nu e ăsta motivul. În cele din urmă, Aurelius, un doctor de nebuni, lansează o teorie, susţinând că am devenit o avox de natură mai degrabă mentală decât fizică. Că tăcerea mea se datorează unei traume emoţionale. Cu toate că prezintă o listă cu o sută de remedii propuse, le spune să mă lase în pace. Aşa că eu nu întreb de¬spre nimeni şi de¬spre nimic, dar oamenii îmi oferă informaţii în flux continuu. De¬spre război: Capitoliul a căzut în ziua când au explodat paraşutele, preşedinta Coin conduce acum Panemul, trupele au fost trimise în exterior, să anihileze micile enclave în care Capitoliul mai opune rezistenţă. De¬spre preşedintele Snow: E prizonier, îşi aşteaptă procesul şi, fără îndoială, execuţia. De¬spre echipa implicată de mine în asasinat: Cressida şi Pollux au fost trimişi în districte, să facă reportaje de¬spre ruinele lăsate în urmă de război. Gale, care a încasat două gloanţe încercând să evadeze, îi lichidează pe Apărătorii Păcii din Districtul 2. Peeta e încă în secţia de arşi a spitalului. Până la urmă, a reuşit să ajungă în Piaţa Oraşului. De¬spre familia mea: Mama îşi îngroapă suferinţa în muncă. Neavând ce să muncesc, pe mine mă îngroapă suferinţa. Singurul lucru care mă ţine la suprafaţă e promisiunea lui Coin. Că îl pot ucide pe Snow. Iar după ce se va întâmpla asta, n-o să mai rămână nimic. Într-un târziu mi se dă drumul din spital şi primesc o cameră în vila preşe-dintelui, pe care o împart cu mama. Ea nu e aproape niciodată acolo, mănâncă şi doarme la muncă. Cade în sarcina lui Haymitch să-mi poarte de grijă, să se asigure că mănânc şi că îmi iau medicamentele. Îmi regăsesc obiceiurile din Districtul 13. Hoinăresc prin vilă fără să cer permisiunea. Intru în dormitoare şi în birouri, în săli de bal şi în camere de baie. Caut ascunzători minuscule, bizare. Un dulap cu blănuri. Un altul, din bibliotecă. O cadă de baie, de mult abandonată într-o încăpere cu mobilă uzată. Ascunzătorile mele sunt întunecoase, tăcute şi imposibil de descoperit. Mă ghemuiesc, mă fac mică, încerc să dispar cu desăvârşire, învăluită de linişte, îmi răsucesc în jurul încheieturii brăţara pe care scrie Dezorientată Mental. Mă numesc Katniss Everdeen. Am şaptesprezece ani. Casa mea e în Districtul 12. Districtul 12 nu mai există. Sunt Gaiţa Zeflemitoare. Am înfrânt Capitoliul. Preşedintele Snow mă urăşte. Mi-a ucis sora. Acum eu îl voi ucide. Şi apoi se vor încheia Jocurile Foamei… Din când în când mă pomenesc înapoi, în cameră, neştiind dacă m-a adus aici nevoia de morfină sau dacă mi-a dat Haymitch de urmă. Mănânc, îmi iau medicamentele şi mi se cere să fac baie. N-am nimic împotriva apei, mă deranjează oglinda care îmi reflectă goliciunea de mutant de foc. Grefele de piele încă mai au culoarea rozalie a unui bebeluş. Pielea vătămată, dar recuperabilă, e roşie, pare fierbinte şi pe alocuri topită. Peticele din vechiul meu sine licăresc albe şi palide. Arăt ca o cuvertură bizară, din bucăţi de piele. O parte din păr mi s-a pârlit cu totul; restul a fost tuns la lungimi diferite. Katniss Everdeen, fata care a fost în foc. Nu m-ar deranja prea mult, dacă vederea propriului trup nu mi-ar trezi amintirea durerii. Şi dacă nu mi-ar aduce aminte de ce am suferit. Şi ce s-a întâmplat înainte de a începe durerea. Şi cum mi-am privit sora mai mică transformându-se într-o torţă umană. Dacă închid ochii nu ajută. Focul e mai strălucitor în întuneric. Doctorul Aurelius îşi face apariţia din când în când. Îmi place, fiindcă nu spune lucruri prosteşti, nu spune că sunt în siguranţă deplină, sau că ştie că deocamdată nu văd cum, dar într-o bună zi o să fiu din nou fericită, sau chiar că de-acum înainte în Panem o să fie mai bine. Mă întreabă pur şi simplu dacă nu simt nevoia să vorbesc şi, când nu-i răspund, adoarme pe scaun. De fapt, cred că vizitele lui sunt motivate mai ales de nevoia de somn. Aranjamentul e avantajos şi pentru mine, şi pentru el. Momentul final se apropie, deşi nu pot spune numărul exact de ore şi de minute. Preşedintele Snow a fost judecat şi găsit vinovat, a fost condamnat la moarte. Haymitch mă anunţă, aud vorbindu-se de¬spre asta când trec pe lângă paznicii de pe holuri. Costumul de Gaiţă Zeflemitoare soseşte în camera mea. Ca şi arcul, care nu pare mai uzat, dar nu e însoţit de tolba cu săgeţi. Fie fiindcă s-au stricat, fie, mai probabil, fiindcă nu trebuie să am arme. Mă întreb, vag, dacă n-ar fi cazul să mă pregătesc cumva pentru eveniment, dar nu-mi vine nimic în minte. Către sfârşitul după-amiezii, după ce am stat vreme îndelungată pe bancheta capitonată din nişa unei ferestre, în spatele unui paravan pictat, ies şi o iau la stânga în loc s-o iau la dreapta. Mă pomenesc într-o parte stranie a vilei şi mă dezorientez imediat. Spre deosebire de zona în care sunt găzduită, aici pare să nu fie nimeni prin preajmă, n-am cui să-i pun întrebări. Însă locul îmi place. Îmi doresc să-l fi descoperit mai demult. E atât de liniştit, cu covoare atât de groase şi cu tapiserii grele, care absorb zgomotul. Lumină discretă. Culori pastelate. Pace. Până când simt mirosul de trandafiri. Mă reped în dosul unor draperii, fiindcă tremur prea tare ca să pot alerga, şi aştept mutanţii. În cele din urmă, îmi dau seama că nu vine niciunul. Atunci ce miros simt? Sunt trandafiri adevăraţi? E posibil să mă aflu atât de aproape de grădina în care cresc florile astea demonice? Mă furişez de-a lungul coridorului şi mirosul devine copleşitor. Poate nu e atât de puternic ca al mutanţilor, dar mai pur, fiindcă nu se află în competiţie cu canalizarea şi cu explozivii. După ce trec de colţ, mă pomenesc holbându-mă la doi paznici surprinşi. Fireşte, nu sunt Apărători ai Păcii. Apărătorii Păcii nu mai există. Dar nici soldaţi tunşi scurt, în uniforma Districtului 13. Cei doi, un bărbat şi o femeie, poartă uniformele zdrenţuite, improvizate, ale adevăraţilor rebeli, încă bandajaţi şi sfrijiţi, stau acum de pază în faţa uşii care duce spre trandafiri. Când vreau să intru, armele li se unesc, formând un X în faţa mea. ― Nu poţi intra, domnişoară, spune bărbatul. ― Soldat, îl corectează femeia. Nu poţi intra, soldat Everdeen. Ordinul preşe-dintei. Rămân pur şi simplu acolo, aşteptând răbdătoare să-şi lase în jos armele, să înţeleagă, fără să le-o spun, că dincolo de uşile alea se află ceva de care am nevoie. Doar un trandafir. O singură floare. Ca s-o pun la reverul lui Snow înainte de a-l ucide. Prezenţa mea pare să-i îngrijoreze pe paznici. Se întreabă unul pe altul dacă să-l cheme pe Haymitch, când din spatele meu se aude vocea unei femei. ― Lăsaţi-o să intre. Cunosc vocea, dar nu-mi dau imediat seama de unde. Nu din Filon, nu din Treisprezece, cu siguranţă nu din Capitoliu. Întorc capul şi mă pomenesc faţă în faţă cu Paylor, comandanta din Opt. Pare chiar mai epuizată decât la spital, dar cine arată acum altfel? ― Din ordinul meu, spune Paylor. Are dreptul la tot ce se află dincolo de uşa aia. Soldaţii sunt ai ei, nu ai lui Coin. Îşi îndepărtează armele fără nicio întrebare şi mă lasă să trec. La capătul unui coridor scurt, împing uşile de sticlă şi intru. Mirosul e acum atât de puternic încât începe să ajungă la saturaţie, ca şi cum nările mele n-ar putea absorbi mai mult. Aerul jilav, străbătut de o adiere firavă, e plăcut pentru pielea mea înfierbântată. Iar trandafirii sunt superbi. Rând după rând de flori somptuoase, de un roz intens, portocalii ca apusul de soare şi chiar de un albastru palid. Hoinăresc pe aleile dintre tufele tunse cu grijă, privind, dar nu atingând, fiindcă am învăţat din proprie experienţă cât de letale pot fi aceste frumuseţi. Ştiu când îl găsesc, încununând vârful unei tufe zvelte. Un boboc alb magnific, abia începând să se deschidă. Îmi trag mâneca peste palmă, astfel încât pielea mea să nu fie de fapt nevoită să-l atingă, iau o foarfecă de grădină, o poziţionez, cuprinzând tulpina – şi atunci îl aud vorbind: ― Ăsta e unul frumos. Mâna îmi zvâcneşte şi foarfecă se închide, retezând tulpina. ― Cei coloraţi sunt încântători, fireşte, dar nimic nu sugerează perfecţiunea aşa cum o face albul. Încă nu-l pot vedea, dar vocea pare să se ridice de dincolo de următorul răzor de trandafiri roşii. Strângând cu delicateţe tulpina bobocului prin materialul mânecii, păşesc încet după colţ şi îl văd stând pe un taburet, lângă perete. E la fel de dichisit şi de bine îmbrăcat ca de obicei, dar împovărat de cătuşele de la mâini şi de la picioare şi de dispozitive de urmărire. În lumina puternică, are pielea palidă, de un verde bolnăvicios. Ţine în mână o batistă albă, pătată de sânge proaspăt. În ciuda stării înrăutăţite, ochii de şarpe îi sunt strălucitori şi reci. ― Speram c-o să găseşti drumul către apartamentul meu. Apartamentul lui. Am pătruns în casa lui neinvitată, exact aşa cum s-a strecurat el într-a mea anul trecut, şuierând ameninţări cu răsuflarea însângerată, cu miros de trandafiri. Sera asta e una dintre camerele lui, poate cea preferată; poate în vremuri mai bune îngrijea el însuşi plantele. Dar acum face parte din închisoare. De aceea m-au oprit paznicii. Şi de aceea m-a lăsat Paylor să intru. Credeam că e închis în cea mai adâncă temniţă din Capitoliu, nu că se desfată în lux. Însă Coin l-a lăsat aici. Ca să creeze un precedent, presupun. Pentru ca, dacă ea însăşi va cădea vreodată în dizgraţie, să fie de la sine înţeles că preşedinţii – până şi cei mai mârşavi – au dreptul la un tratament special. La urma urmelor, cine ştie când s-ar putea şubrezi propria ei putere? ― Sunt atât de multe lucruri de¬spre care ar trebui să stăm de vorbă, dar am sentimentul că vizita ta va fi scurtă. Aşa că să-ncepem cu ce e mai important. Tuşeşte şi, când şi-o ia de la gură, batista e şi mai roşie. Voiam să-ţi spun cât de rău îmi pare pentru sora ta. Deşi sunt amorţită şi drogată, când aud asta mă înjunghie durerea, străbătându- mi tot trupul. Îmi readuce aminte că pentru cruzimea lui nu există limite. Că o să coboare în mormânt încercând să mă distrugă. ― Ce irosire, câtă inutilitate. Oricine îşi putea da seama că în momentul acela jocul se sfârşise. De fapt, când au aruncat paraşutele, mă pregăteam să anunţ oficial capitularea. Se uită ţintă în ochii mei, fără să clipească, nevrând să piardă nimic din reacţia mea. Numai că a spus ceva lipsit de sens. Când au aruncat paraşutele? ― Ei, doar n-ai crezut cu adevărat că eu am dat ordinul, nu-i aşa? Lăsăm deoparte faptul evident că, dacă aş fi avut aeronava aia în stare de funcţionare la dispoziţie, aş fi folosit-o ca să fug. Dar, pe lângă asta, la ce mi-ar fi servit? Ştim amândoi că nu mă dau în lături când e vorba să ucid copii, dar nu sunt risipitor. Iau viaţa cuiva din motive foarte bine definite. Şi n-aveam niciun motiv să distrug un ţarc plin cu copii din Capitoliu. Absolut niciunul. Mă întreb dacă noul acces de tuse e prefăcut, ca să-mi lase timp să-i pătrund sensul cuvintelor. Minte. Bineînţeles că minte. Dar există şi ceva care se zbate să se desprindă din minciună. ― Oricum, trebuie să recunosc că mutarea lui Coin a fost demnă de un maestru. Ideea că eu bombardam propriii copii lipsiţi de apărare mi-a răpit instantaneu orice urmă de lealitate, oricât de fragilă, pe care o mai aveau oamenii mei faţă de mine. Pe urmă nimeni n-a mai opus cu adevărat rezistenţă. Ştii că totul a fost transmis în direct? Îţi poţi da seama că aici e mâna lui Plutarch. Ei, ăsta e modul de gândire la care te aştepţi din partea unui şef al creatorilor-de-joc, nu-i aşa? Snow îşi tamponează colţurile gurii. Sunt sigur că n-a ales-o pe sora ta drept ţintă, dar astfel de lucruri se-ntâmplă. Acum nu mai sunt cu Snow. Sunt din nou în Treisprezece, în Arsenalul Special, cu Gale şi Beetee. Mă uit la schiţele bazate pe capcanele lui Gale. Care mizau pe sentimentul de compasiune. Prima bombă ucide victimele. A doua ucide salvatorii, îmi amintesc cuvintele lui Gale: ― Eu şi Beetee am respectat acelaşi cod de legi folosit de preşedintele Snow când l-a viespchestrat pe Peeta. ― Greşeala mea, continuă Snow, a fost că am înţeles prea târziu planul lui Coin. Să lase Capitoliul şi districtele să se distrugă reciproc şi apoi să intervină, preluând puterea, cu Treisprezece abia zgâriat. Fără doar şi poate, a avut intenţia să-mi ia locul încă de la bun început. N-ar trebui să fiu surprins. La urma urmelor, Treisprezece a început revolta care a condus la Zilele Negre şi a abandonat apoi restul districtelor, când soarta s-a întors împotriva lui. Dar eu n-o urmăream pe Coin. Te urmăream pe tine, Gaiţă Zeflemitoare. Iar tu mă urmăreai pe mine. Mă tem că am căzut amândoi de proşti. Refuz să cred că ăsta e adevărul. Există lucruri cărora nici măcar eu nu le pot supravieţui. Vorbesc pentru prima oară de la moartea surorii mele: ― Nu te cred. Snow clatină din cap cu dezamăgire prefăcută. ― Oh, draga mea domnişoară Everdeen. Credeam c-am căzut de acord să nu ne minţim unul pe altul. 26 Afară, pe coridor, o găsesc pe Paylor stând exact în acelaşi loc. ― Ai găsit ceea ce căutai? mă întreabă. Ridic bobocul alb în loc de răspuns şi apoi trec pe lângă ea împleticindu-mă. M-am întors probabil direct în camera mea, fiindcă următorul lucru de care sunt conştientă e că umplu un pahar cu apă de la robinetul din baie şi pun în el trandafirul. Cad în genunchi pe dalele reci şi privesc floarea îngustându-mi ochii, fiindcă sub puternica lumină fluorescentă mi se pare greu să-mi focalizez privirea asupra albului. Degetele mele prind partea interioară a brăţării şi o răsucesc ca pe un instrument de tortură, îndurerându-mi încheietura. Sper că durerea o să m-ajute să mă agăţ de realitate, aşa cum îl ajuta pe Peeta. Trebuie să rezist. Trebuie să aflu adevărul de¬spre cele întâmplate. Există două posibilităţi, deşi amănuntele asociate cu fiecare dintre ele pot varia. În primul rând, aşa cum am crezut, e posibil ca aeronava să fi fost trimisă de Capitoliu, să fi aruncat paraşutele şi să fi sacrificat vieţile copiilor, ştiind că rebelii abia sosiţi aveau să le sară în ajutor. Există dovezi care susţin ipoteza asta. Stema de pe aeronavă, lipsa oricărei încercări de a spulbera inamicul de pe cer şi lunga istorie a Capitoliului, în care a folosit copiii drept pioni în lupta împotriva districtelor. Pe de altă parte e povestea lui Snow, care susţine că aeronava Capitoliului pilotată de rebeli a bombardat copiii ca să grăbească sfârşitul războiului. Dar, dacă aşa au stat lucrurile, de ce n-a deschis Capitoliul focul împotriva duşmanului? Au fost derutaţi de elementul-surpriză? N-au mai avut mijloace de apărare? Copiii sunt preţioşi pentru Treisprezece, sau cel puţin aşa mi s-a părut întotdeauna. Ei, poate că eu nu. Odată ce am supravieţuit după încheierea perioadei în care am fost utilă, am devenit un bun consumabil. Deşi cred c-a trecut mult timp de când, în războiul ăsta, nu mai sunt considerată copil. Şi de ce ar fi făcut-o, ştiind că era foarte probabil ca propriii lor medici să reacţioneze şi să fie aruncaţi în aer de a doua explozie? N-ar fi făcut-o. N-ar fi putut. Snow minte. Mă manipulează, ca întotdeauna. Cu speranţa c-o să mă întorc împotriva rebelilor şi poate o să-i distrug. Da. Fireşte. Atunci ce mă sâcâie? În primul rând, bombele cu dublă explozie. Nu vreau să spun că aceeaşi armă nu s-ar fi putut afla şi în posesia Capitoliului, însă sunt sigură că rebelii o au. Creată de Gale şi Beetee. Mai e şi faptul că Snow n-a făcut nicio încercare de evadare, deşi ştiu că e supravieţuitorul desăvârşit. E greu de crezut că nu s-a retras undeva, într-un buncăr ticsit cu provizii, unde şi-ar fi putut trăi tot restul vieţii mărunte, de şarpe. Şi, în cele din urmă, mai e şi aprecierea lui la adresa lui Coin. A făcut exact ce-a spus el, asta nu se poate contesta. A lăsat Capitoliul şi districtele să se doboare reciproc la pământ, apoi a venit în pas lejer să preia puterea. Chiar dacă ăsta a fost planul ei, nu înseamnă totuşi c-a aruncat paraşutele. Victoria îi era deja la-ndemână. Totul îi era la-ndemână. În afară de mine. Îmi aduc aminte ce-a răspuns Boggs când am recunoscut că nu mă gândisem prea mult cine-o să fie succesorul lui Snow. ― Dacă răspunsul tău spontan nu e Coin, atunci reprezinţi o ameninţare. Eşti chipul rebeliunii. S-ar putea să ai mai multă influenţă decât orice altă persoană. După toate aparenţele, n-ai făcut niciodată nimic mai mult decât s-o suporţi. Mă gândesc dintr-odată la Prim, care nu împlinise încă paisprezece ani, deci nu avea vârsta necesară ca să primească titlul de soldat, dar a ajuns cumva să lucreze pe front. Cum de s-a-ntâmplat aşa ceva? Nu mă îndoiesc că sora mea a vrut să se afle acolo. E sigur că era mai pricepută decât alţii, mai vârstnici. Cu toate astea, participarea unui copil de treisprezece ani la luptă ar fi trebuit aprobată de cineva plasat foarte sus în ierarhie. Oare Coin a făcut asta, sperând că pierderea lui Prim avea să mă înnebunească de-a binelea? Sau să mă determine să trec de partea ei, cu hotărâre? Nici n-ar fi fost nevoie să văd cu ochii mei. Probabil că spre Piaţa Oraşului s-au îndreptat multe camere de luat vederi. Înregistrând momentul pentru eternitate. Nu, acum îmi pierd minţile, alunec într-un soi de paranoia. Prea mulţi oameni ar fi ştiut de¬spre misiune. Vestea s-ar fi răspândit. Sau nu? Cine ar fi trebuit să ştie, în afară de Coin, Plutarch şi un mic echipaj loial, sau care poate fi lichidat cu uşurinţă? Am mare nevoie de ajutor ca să găsesc răspunsul, numai că toţi cei în care aveam încredere sunt morţi. Cinna. Boggs. Finnick. Prim. Ar mai fi Peeta, dar el n-ar putea face nimic mai mult decât nişte speculaţii şi, oricum, cine ştie în ce stare se află mintea lui? Ceea ce mi-l lasă numai pe Gale. E departe, dar, chiar dacă s-ar afla aici, aş putea avea încredere în el? Ce-aş putea să spun, cum aş putea să-mi formulez ideea, fără să sugerez că bomba lui a ucis-o pe Prim? Imposibilitatea acestui fapt dovedeşte, mai mult decât orice altceva, că Snow trebuie să mintă. În cele din urmă, nu mai există decât o singură persoană spre care mă pot întoarce şi care s-ar putea să ştie ce s-a întâmplat, dar să fie totuşi de partea mea. Însăşi aducerea subiectului în discuţie e un risc. Dar, cu toate că-l cred în stare să facă din supravieţuirea mea în arenă miza unui joc, nu cred că Haymitch m-ar trăda în faţa lui Coin. Indiferent ce-am avea de împărţit unul cu celălalt, preferăm să ne rezolvăm diferendele fără amestecul altora. Mă ridic în grabă de pe dale, ies din încăpere şi traversez coridorul către camera lui. Bat la uşă şi, fiindcă nu primesc niciun răspuns, o deschid. Pfui. E uimitor cât de repede e în stare să devasteze un loc. În cameră sunt împrăştiate farfurii cu mâncare pe jumătate goale, sticle sparte de alcool şi mobilă stricată de o furie de beţiv. El zace pe pat, beat-mort, cu hainele vraişte şi nespălat, într-o încâlceală de cearşafuri. ― Haymitch, spun, zgâlţâindu-l de un picior. Bineînţeles că efortul meu e ineficient. Dar mai încerc de câteva ori înainte de a-i turna apa din cană peste faţă. Se trezeşte cu un icnet, lovind orbeşte cu cuţitul. După toate aparenţele, sfârşitul domniei lui Snow nu înseamnă şi sfârşitul spaimelor lui Haymitch. ― Oh. Tu erai. Îmi dau seama după voce că e încă beat. ― Haymitch, încep eu. ― Ascultaţi. Gaiţa Zeflemitoare şi-a regăsit vocea. Râde. Ei, Plutarch o să fie foarte fericit. Soarbe cu sete dintr-o sticlă. De ce sunt ud leoarcă? Cu o mişcare lipsită de vlagă, las cana să cadă în spatele meu, într-un morman de haine murdare. ― Am nevoie de ajutorul tău, spun. El râgâie, umplând aerul cu vapori de alcool. ― Ce s-a-ntâmplat, iubito? Necazuri cu băieţii? Nu ştiu de ce, dar asta mă răneşte aşa cum Haymitch nu reuşeşte prea des. Probabil că se vede pe faţa mea, pentru că, deşi e beat, încearcă să-şi retragă cuvintele. ― OK, n-am vrut să te iau în râs. Eu sunt deja la uşă. ― Nu te-am luat în râs! Întoarce-te! Alerg în zigzag prin vilă şi dispar, cuibărită într-un dulap plin cu lucruri din mătase. Le smulg de pe umeraşe până ce am un morman în care să mă-ngrop. Descopăr o tabletă de morfină rătăcită în căptuşeala buzunarului şi o înghit fără apă, ca să previn o criză de isterie. Totuşi nu e de-ajuns ca să îndrepte lucrurile. Îl aud pe Haymitch strigându-mă, undeva, departe, dar nu vreau să mă găsească în starea asta. Mai ales nu în noua ascunzătoare. Înfăşurată în mătase, mă simt ca o omidă în coconul ei, aşteptându-şi metamorfoza. Am presupus întotdeauna că asta e o stare liniştitoare. Şi la început este. Dar, pe măsură ce mă îndrept către noapte, încep să mă simt din ce în ce mai încolţită, sufocată de bandajele alunecoase, incapabilă să ies la lumină înainte de a mă fi transformat în ceva plin de frumuseţe. Mă zvârcolesc, încercând să-mi peticesc trupul distrus şi să dezleg misterul dobândirii unor aripi perfecte. În ciuda imensului meu efort, rămân o creatură hidoasă, adusă în actuala mea formă de explozia bombelor. Întâlnirea cu Snow deschide uşa către vechiul meu repertoriu de coşmaruri. E ca şi cum m-ar înţepa din nou viespoii-copoi. Un val de imagini înfiorătoare, cu o scurtă întrerupere pe care o confund cu trezirea – numai ca să descopăr un alt val care mă trânteşte din nou. Când mă găsesc în sfârşit paznicii, stau jos, în şifonier, încâlcită în mătase, şi ţip cât mă ţine gura. La început le opun rezistenţă, până când reuşesc să mă convingă că încearcă să mă ajute, apoi îndepărtează hainele care mă sufocă şi mă însoţesc până în camera mea. Pe drum trecem pe lângă o fereastră şi văd zorile cenuşii şi ninsoarea aşternându-se peste Capitoliu. Un Haymitch foarte mahmur mă aşteaptă cu o mână de pastile şi cu o tavă cu mâncare pe care niciunul dintre noi n-are chef s-o mănânce. Face câteva încercări firave de a mă convinge să vorbesc din nou, apoi, văzând că n-are sens, mă trimite în baie, unde apa este deja pregătită. Cada e adâncă, cu trei trepte care coboară spre fund. Mă liniştesc în apa caldă şi stau în clăbuc până la gât, sperând că medicamentele îşi vor face în curând efectul. Ochii mi se opresc pe trandafirul care şi-a desfăcut petalele peste noapte, umplând aerul saturat de aburi cu parfumul lui puternic. Mă ridic şi întind mâna după un prosop cu care să-l înăbuş, când cineva bate nesigur la uşă şi apoi o deschide, dezvăluind trei feţe familiare. Toate încearcă să-mi zâmbească, dar nici măcar Venia nu reuşeşte să-şi ascundă şocul la vederea trupului meu devastat, de mutant. ― Surpriză! strigă cu glas ascuţit Octavia, apoi izbucneşte în plâns. Sunt nedumerită de reapariţia lor, apoi înţeleg că nu poate fi decât un singur motiv, ziua execuţiei. Au venit să mă pregătească pentru camerele de filmat. Să mă remodeleze, aducându-mă la Baza Zero a Frumuseţii. Nu e de mirare că Octavia plânge. E o sarcină imposibilă. Abia îndrăznesc să-mi atingă pielea peticită, de teamă să nu mă rănească, aşa că mă clătesc de clăbuc şi mă şterg singură. Le spun că acum aproape că nu mai simt durerea, dar Flavius se crispează totuşi când drapează halatul în jurul meu. În dormitor găsesc o altă surpriză. Stând dreaptă pe scaun. Lucioasă, de la peruca de un auriu-metalic până la tocurile înalte, acoperite cu piele lăcuită, şi strângând în mână un blocnotes. Remarcabil de neschimbată, cu excepţia privirii absente. ― Effie, îi spun. ― Bună, Katniss. Se ridică şi mă sărută pe obraz, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic de la ultima noastră întâlnire, din noaptea de dinaintea Jubileului Pacificării. ― Ei, se pare că ne aşteaptă o altă zi mare, mare, mare. Aşadar, ce-ar fi să începeţi pregătirea, iar eu o să trec să verific aranjamentele. ― OK, spun, adresându-mă deja spatelui ei. ― Se pare că Plutarch şi Haymitch s-au străduit din greu s-o scape cu viaţă, comentează Venia pe şoptite. A fost întemniţată după evadarea ta, ceea ce e de folos. E un adevărat şoc. Effie Trinket, rebelă. Dar nu vreau s-o ucidă Coin, aşa că- mi propun s-o prezint ca atare, în caz că voi fi întrebată. ― La urma urmelor, cred că e bine fiindcă Plutarch v-a răpit pe voi trei. ― Suntem singura echipă pregătitoare încă în viaţă. Şi toţi stiliştii de la Jubileul Pacificării au murit, spune Venia. Nu spune cine i-a ucis. Încep să mă întreb dacă are importanţă. Ea îmi prinde cu gingăşie una dintre mâinile pline de cicatrice şi o inspectează. ― Ei, ce credeţi că merge pentru unghii? Roşu, sau poate un negru intens? Flavius săvârşeşte un adevărat miracol al frumuseţii cu părul meu, reuşind chiar să scoată în evidenţă partea din frunte, în timp ce unele dintre buclele mai lungi îmi ascund peticele golaşe din spate. Deoarece a fost cruţată de foc, faţa mea nu ridică decât provocările obişnuite. Odată îmbrăcată în costumul de Gaiţă Zeflemitoare creat de Cinna, singurele cicatrice vizibile sunt pe gât, pe antebraţe şi pe mâini. Octavia îmi prinde broşa deasupra inimii şi ne retragem cu un pas, să ne uităm în oglindă. Nu-mi vine să cred cât de normal m-au făcut să arăt în exterior, când în mine e o asemenea pustietate. Se aude o bătaie în uşă şi intră Gale. ― Mi se poate acorda un minut? Îmi privesc echipa pregătitoare în oglindă. Nefiind siguri unde ar trebui să se ducă, se ciocnesc de câteva ori unul de altul înainte de a se închide în baie. Gale vine în spatele meu şi studiem, fiecare, imaginea reflectată a celuilalt. Caut ceva de care să mă agăţ, vreo urmă a fetei şi a băiatului care s-au întâlnit acum cinci ani din întâmplare în pădure şi au devenit inseparabili. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat cu ei dacă fata n-ar fi ajuns la Jocurile Foamei. Dacă ea s-ar fi îndrăgostit de băiat, dacă s-ar fi şi măritat cu el. Şi dacă, într-un anumit moment din viitor, când fraţii şi surorile ar fi crescut mari, ar fi fugit amândoi în pădure, părăsind Districtul 12 pentru totdeauna. Ar fi fost fericiţi acolo, în sălbăticie, sau amărăciunea întunecată şi diformă dintre ei ar fi luat naştere chiar şi fără ajutorul Capitoliului? ― Ţi-am adus asta. Gale ridică în mână o tolbă de săgeţi. Când o iau, observ că nu conţine decât o singură săgeată obişnuită. ― Se doreşte să fie un simbol. Tu, lansând ultimul proiectil ucigător din Război. ― Şi dacă ratez? îl întreb. Recuperează Coin săgeata şi mi-o aduce înapoi? Sau îl împuşcă pe Snow în cap cu mâna ei? ― N-o să ratezi. Gale îmi pune teaca pe umăr. Stăm acolo, faţă în faţă, fără să ne privim în ochi. ― N-ai venit să mă vezi la spital. Nu răspunde, aşa că, în final, îl întreb pur şi simplu: ― A fost bomba ta? ― Nu ştiu. Nici Beetee nu ştie, spune el. Are importanţă? O să te gândeşti întotdeauna la asta. Aşteaptă să-l contrazic; aş vrea s-o fac, dar e adevărat. Văd chiar şi acum flacăra care o aprinde pe Prim, îi simt văpaia. Şi nu voi reuşi niciodată să separ momentul ăsta de Gale. Tăcerea e răspunsul meu. ― Ăsta era singurul lucru care mă avantaja. Grija pe care i-o purtam familiei tale, spune el. Să tragi drept la ţintă, OK? Mă mângâie pe obraz şi pleacă. Vreau să-l chem înapoi şi să-i spun că m-am înşelat. Că o să găsesc un mod de a accepta gândul ăsta. Că o să-mi amintesc în ce împrejurări a creat bomba. Că o să iau în calcul propriile-mi crime de neiertat. Că o să scot la lumină adevărul de¬spre aruncarea paraşutelor. Că o să dovedesc că n-au făcut-o rebelii. Că o să-l iert. Dar, de vreme ce nu pot, nu-mi rămâne decât să mă obişnuiesc cu durerea. Effie vine să mă conducă la un soi de întrunire, îmi iau arcul şi, în ultimul minut, îmi aduc aminte de trandafir, strălucitor în paharul lui cu apă. Deschid uşa băii şi îi descopăr pe membrii echipei mele pregătitoare stând în şir pe marginea căzii, cu umerii căzuţi, înfrânţi. Îmi aduc aminte că nu numai lumea mea a fost pustiită. ― Haideţi, le spun. Avem un public care ne-aşteaptă. Presupun că e vorba de un soi de şedinţă de instruire, în care Plutarch o să-mi spună unde să stau şi ce anume o să-mi indice când trebuie să trag. Mă pomenesc în schimb trimisă într-o încăpere cu şase oameni în jurul unei mese. Peeta, Johanna, Beetee, Haymitch, Annie şi Enobaria. Poartă cu toţii uniforma cenuşie a rebelilor din Treisprezece. Niciunul nu arată deosebit de bine. ― Ce-i asta? spun. ― Nu suntem siguri, răspunde Haymitch. Pare să fie o reuniune a învingăto-rilor rămaşi în viaţă. ― Şi numai noi am rămas? întreb. ― Preţul celebrităţii, mă lămureşte Beetee. Am reprezentat ţinte pentru ambele părţi. Capitoliul a ucis învingătorii pe care i-a bănuit că sunt rebeli. Rebelii i-au ucis pe cei pe care i-au crezut aliaţi cu Capitoliul. Johanna se încruntă la Enobaria. ― Atunci ea ce caută aici? ― Ea e protejată de ceea ce numim tratatul Gaiţei Zeflemitoare, răspunde Coin, intrând în urma mea. Katniss Everdeen a fost de acord să-i susţină pe rebeli în schimbul garantării imunităţii învingătorilor capturaţi. Katniss şi-a îndeplinit partea ei din înţelegere şi noi vom face acelaşi lucru. Enobaria îi zâmbeşte Johannei. ― Nu te mai umfla în pene, spune Johanna. O să te-omorâm oricum. ― Ia loc, Katniss, te rog, mă invită Coin, închizând uşa. Mă aşez între Annie şi Beetee, punând cu grijă pe masă trandafirul lui Snow. Preşedinta intră direct în subiect, ca de obicei. ― V-am chemat aici pentru o dezbatere. Astăzi îl vom executa pe Snow. În săptămânile precedente au fost judecaţi sute dintre complicii cu ajutorul cărora a oprimat Panemul şi care îşi aşteaptă acum propriile execuţii. Însă suferinţele oamenilor din districte au fost atât de cumplite, încât, în ochii victimelor, aceste măsuri par insuficiente. De fapt, mulţi cer nimicirea tuturor cetăţenilor Capito-liului. Dar, fiind interesaţi să menţinem o populaţie care să-şi poată asigura subzistenţa, nu ne putem permite acest lucru. Prin apa din pahar văd o imagine distorsionată a uneia dintre mâinile lui Peeta. Urmele arsurilor. Acum suntem amândoi mutanţi de foc. Ochii mei se înalţă spre locul unde i-au lins flăcările fruntea, pârlindu-i sprâncenele, dar ratându-i ochii. Aceiaşi ochi albaştri care îi întâlneau pe ai mei la şcoală, pentru a se întoarce repede în altă parte. Exact aşa cum fac acum. ― Ca urmare, a fost propusă o alternativă. De vreme ce eu şi colegii mei n-am reuşit să ajungem la un consens, s-a căzut de acord să-i lăsăm pe învingători să decidă. O majoritate de patru voturi înseamnă aprobarea planului. Nimeni nu se poate abţine de la vot, continuă Coin. S-a sugerat ca, în locul eliminării întregii populaţii a Capitoliului, să organizăm o ultimă ediţie simbolică a Jocurilor Foamei, folosind copii direct înrudiţi cu deţinătorii celei mai mari părţi a puterii. Toţi şapte ne întoarcem spre ea. ― Cum? face Johanna. ― Organizăm alte Jocuri ale Foamei, folosind copiii din Capitoliu, repetă Coin. ― E o glumă? întreabă Peeta. ― Nu. Trebuie să vă mai spun că, dacă o să ţinem Jocurile, toată lumea va şti că s-au organizat cu aprobarea voastră, deşi opţiunile individuale vor rămâne secrete, ca să fiţi protejaţi, subliniază Coin. ― A fost ideea lui Plutarch? întreabă Haymitch. ― A fost a mea, răspunde Coin. Pare să satisfacă dorinţa de răzbunare cu o pierdere minimă de vieţi. Vă puteţi exprima voturile. ― Nu! izbucneşte Peeta. Eu votez nu, bineînţeles! Nu putem avea alte Jocuri ale Foamei! ― De ce nu? ripostează Johanna. Mie mi se pare o decizie corectă. Snow chiar are o nepoată. Votez da. ― Şi eu, spune Enobaria, aproape cu indiferenţă. Să vadă care e gustul propriului lor medicament. ― De asta ne-am revoltat! Nu mai ţineţi minte? Peeta se uită la noi, ceilalţi. Annie? ― Eu votez nu, cu Peeta, răspunde ea. Aşa ar fi votat şi Finnick, dacă ar fi fost aici. ― Dar nu e, pentru că l-au ucis mutanţii lui Snow, îi reaminteşte Johanna. ― Nu, spune Beetee. Ar crea un precedent nefavorabil. Trebuie să-ncetăm să ne privim unii pe alţii ca pe nişte duşmani. În acest moment, unitatea e esenţială pentru supravieţuirea noastră. Nu. ― Au mai rămas Katniss şi Haymitch, spune Coin. Aşa a fost şi atunci? Acum şaptezeci şi cinci de ani? Câţiva oameni au stat în jurul unei mese şi şi-au numărat voturile în privinţa iniţierii Jocurilor Foamei? Au existat disensiuni? A pledat cineva în favoarea compasiunii şi a fost înfrânt de strigătele care cereau moartea copiilor din districte? Parfumul trandafirului lui Snow pluteşte către nările mele, îmi coboară în gâtlej, mi-l strânge cu disperare. Toţi acei oameni pe care i-am iubit, morţi, şi noi discutăm de¬spre următoarele Jocuri ale Foamei, într-o încercare de a evita irosirea vieţilor. Nimic nu s-a schimbat. Acum n-o să se mai schimbe nimic, niciodată. Îmi cântăresc cu grijă opţiunile, mă gândesc pe de-a-ntregul la toate. Cu ochii la trandafir, spun: ― Eu votez da… pentru Prim. ― Haymitch, acum totul depinde de tine, anunţă Coin. Un Peeta furios insistă, repetându-i la ce atrocitate se face părtaş, dar eu îl simt pe Haymitch uitându-se la mine. Atunci asta e clipa. Clipa în care aflăm exact cât de mult semănăm şi în ce măsură mă înţelege cu adevărat. ― Eu sunt de partea Gaiţei Zeflemitoare, spune el. ― Excelent. Asta hotărăşte rezultatul votului, zice Coin. Acum chiar trebuie să ne ocupăm locurile în vederea execuţiei. Când trece pe lângă mine, ridic paharul cu trandafirul. ― Poţi aranja ca Snow să poarte asta? Exact deasupra inimii? Coin zâmbeşte. ― Bineînţeles. Şi-o să mă asigur că află de¬spre Jocuri. ― Mulţumesc, îi spun. Oamenii se scurg în încăpere, mă înconjoară. O ultimă retuşare a fardului, instrucţiuni date de Plutarch în timp ce sunt condusă către uşile din faţă ale vilei. Piaţa Oraşului e plină până la refuz, spectatorii se revarsă pe străzile laterale. Ceilalţi îşi ocupă locurile în afara vilei. Gărzi. Oficialităţi. Lideri ai rebelilor. Învingători. Aud uralele care indică apariţia lui Coin pe balcon. Pe urmă Effie mă bate pe umăr, şi ies sub soarele rece al iernii. Îmi ocup poziţia, acompaniată de strigătele asurzitoare ale mulţimii. După cum am fost instruită, mă aşez astfel încât să fiu văzută din profil, şi aştept. Când e scos Snow pe uşă, privitorii îşi pierd minţile. Mâinile îi sunt legate la spate, de un stâlp, ceea ce nu e necesar. Nu pleacă nicăieri. N-are unde să plece. Nu ne aflăm pe scena spaţioasă din faţa Centrului de Antrenament, ci pe terasa îngustă din faţa vilei preşedintelui. Nu e de mirare că nimeni nu s-a ostenit să mă pună să exersez. Nu mă despart de el decât zece metri. Îmi simt arcul torcând în mână. Îmi duc braţul spre spate şi iau săgeata. O potrivesc, ţintesc trandafirul, dar privesc faţa lui Snow. Tuşeşte şi saliva însânge-rată i se scurge pe bărbie. Limba îi trece scurt peste buzele umflate. Îi studiez ochii, căutând cel mai mic semn de orice, teamă, remuşcare, furie. Dar acolo nu e decât privirea uimită cu care a încheiat ultima noastră conversaţie. E ca şi cum ar rosti din nou cuvintele: ― Oh, draga mea domnişoară Everdeen. Credeam c-am căzut de acord să nu ne minţim unul pe altul. Are dreptate. Aşa ne-am înţeles. Vârful săgeţii mele îşi schimbă poziţia, ţinteşte mai sus. Eliberez coarda. Şi preşedinta Coin cade peste marginea balconului, plonjează spre pământ. Moartă. 27 Toată lumea e năucită, iar eu sunt conştientă de un singur sunet. Râsul lui Snow. Un cotcodăcit groaznic, bolborositor, însoţit de erupţia unei spume însânge-rate când începe tusea. Îl zăresc aplecându-se în faţă, scuipându-şi viaţa, până când gărzile îmi astupă vederea. În timp ce uniformele cenuşii converg către mine, mă gândesc ce-mi rezervă scurtul meu viitor de asasină a noii preşedinte a Panemului. Interogatoriul, probabil tortura, cu siguranţă execuţia publică. Ocazia de a-mi lua, încă o dată, un ultim rămas-bun de la mâna de oameni care mă mai ţin încă aproape de suflet. Perspectiva de a da ochii cu mama, care va rămâne acum cu desăvârşire singură pe lume, e hotărâtoare. ― Noapte bună, îi şoptesc arcului din mâna mea, şi îl simt încremenind. Îmi ridic braţul stâng şi îmi răsucesc gâtul în jos, ca să-mi iau pilula, sfâşiind mâneca. Dinţii mi se afundă în schimb în carne. Îmi smucesc derutată capul către spate şi mă trezesc privind în ochii lui Peeta, care îmi susţin acum privirea. Din urmele lăsate de dinţi în mâna încleştată peste pastila lacătul-întunericului curge sânge. ― Lasă-mă să plec! mă răstesc, încercând să-mi smulg braţul din strânsoarea lui. ― Nu pot, îmi răspunde. Când e tras de lângă mine, îmi simt buzunarul smuls de pe mânecă, văd pilula de un violet intens căzând pe pământ, zăresc ultimul dar primit de la Cinna strivit sub bocancul unui bărbat din gardă. Mă transform într-o sălbăticiune, lovind cu picioarele, zgâriind, muşcând, făcând orice ca să mă eliberez din această plasă de mâini, în timp ce mulţimea se îndeasă spre noi. Paznicii mă saltă deasupra vânzolelii şi continui să mă zvârcolesc în timp ce sunt purtată pe deasupra gloatei îngrămădite. Încep să ţip, strigându-l pe Gale. Nu reuşesc să-l zăresc în înghesu-ială, dar o să ştie ce vreau. O lovitură bine ţintită, care să-ncheie totul. Numai că nu soseşte nicio săgeată, niciun glonţ. E posibil să nu mă vadă? Nu. Deasupra noastră, pe ecranele imense din jurul Pieţei Oraşului, toată lumea vede derulându- se totul. Gale vede, ştie, dar nu face ce ar trebui. Aşa cum n-am făcut-o nici eu, când a fost capturat. Halal vânători şi halal prieteni. Noi amândoi. Sunt pe cont propriu. În vilă mi se pun cătuşe şi sunt legată la ochi. Sunt pe jumătate târâtă, pe jumătate dusă pe sus de-a lungul unor coridoare nesfârşite, urcată şi coborâtă cu mai multe ascensoare şi depozitată pe un covor. Cătuşele îmi sunt scoase şi uşa se trânteşte în urma mea. Când îmi îndepărtez legătura de pe ochi, descopăr că mă aflu în vechea mea cameră din Centrul de Antrenament. Cea în care am locuit în timpul acelor preţioase ultime zile dinaintea primei mele participări la Jocurile Foamei şi a Jubileului Pacificării. Patul a fost dezgolit până la saltea, dulapul are uşile căscate, arătându-şi interiorul pustiit, dar aş recunoaşte camera asta oricând. Duc o adevărată luptă ca să mă ridic şi să-mi scot costumul de Gaiţă Zeflemitoare. Sunt plină de vânătăi urâte şi e posibil să-mi fi rupt un deget sau două, dar pielea mea e aceea care a plătit cel mai scump pentru zvârcolirile în mâinile paznicilor. Partea nouă, roz, s-a zdrenţuit ca un şerveţel de hârtie şi sângele se prelinge prin celulele crescute în laborator. Însă nu apare niciun medic şi, fiindcă am mers prea departe ca să-mi mai pese, mă târăsc pe saltea, aşteptându-mă să sângerez până la moarte. N-am norocul ăsta. Seara, sângele se încheagă, lăsându-mă înţepenită, chinuită de durere şi lipicioasă, dar vie. Şchiopătez către duş şi aleg cel mai delicat program de spălare de care-mi aduc aminte, fără niciun fel de săpun sau şampon pentru păr, şi mă ghemuiesc sub jetul cald, cu coatele pe genunchi, cu capul în palme. Mă numesc Katniss Everdeen. De ce nu sunt moartă? Aşa ar trebui. Ar fi cel mai bine pentru toată lumea… Când păşesc pe covoraş, aerul cald îmi încinge pielea rănită, uscând-o. N-am nimic curat cu care să mă-mbrac. Nu există nici măcar un prosop în care să mă înfăşor. Întoarsă înapoi, în cameră, descopăr că a dispărut costumul de Gaiţă Zeflemitoare. În locul lui e un halat de hârtie. Din bucătăria misterioasă mi-a fost trimisă mâncare, cu un recipient cu medicamente drept desert. Mănânc, iau pastilele, îmi ung pielea cu alifie. Acum trebuie să mă concentrez asupra unui mod de a mă sinucide. Mă ghemuiesc din nou pe salteaua pătată de sânge, fără să-mi fie frig, dar simţindu-mă atât de goală cu pielea mea delicată neacoperită de nimic altceva în afară de hârtie. Să sar pe fereastră ca să-mi găsesc moartea nu e o opţiune – geamul are probabil o grosime de treizeci de centimetri. Sunt în stare să fac un laţ excelent, dar nu există nimic de care m-aş putea spânzura. E posibil să-mi stochez medicamentele şi să-mi pun capăt zilelor cu o doză letală, dar nu mă-ndoiesc că sunt supravegheată fără întrerupere. Din câte ştiu, pot fi văzută în direct la televizor chiar în clipa asta, în timp ce comentatorul se întreabă ce motive m-ar fi putut împinge s-o ucid pe Coin. Supravegherea face imposibilă aproape orice încercare de sinucidere. Suprimarea vieţii mele e privilegiul Capitoliului. Din nou. Nu pot decât să renunţ la orice. Mă hotărăsc să zac în pat, fără să mănânc, fără să beau şi fără să iau medicamente. Aş putea s-o fac. Să mor pur şi simplu. Dacă n-ar fi vorba de renunţarea la morfină. Nu treptat, ca în spitalul din Treisprezece, ci dintr-odată. Probabil că primeam o doză foarte mare, pentru că atunci când apare nevoia de drog, însoţită de spasme, de dureri acute şi de un frig insuportabil, hotărârea mi se sfărâmă ca o coajă de ou. Sunt în genunchi, greblând covorul cu unghiile în căutarea pastilelor preţioase pe care le-am aruncat într-un moment când m-am simţit mai puternică. Îmi revizuiesc planul de sinucidere, alegând o moarte lentă, provocată de morfină. O să devin un sac de piele galbenă, plin cu oase, cu ochi imenşi. Mă ţin de plan vreo două zile, făcând progrese mulţumitoare, când se întâmplă ceva neaşteptat. Încep să cânt. La fereastră, sub duş, în somn. Oră după oră de balade, de cântece de dragoste, de aşa-numitele „adieri de munte”. Toate cântecele învăţate de la tata înainte de a muri, fiindcă de atunci în viaţa mea a fost, cu siguranţă, foarte puţină muzică. E uimitor cât de bine mi le amintesc. Melodiile, versurile. Vocea mea, la început răguşită şi frângându-se la notele înalte, se încălzeşte, devine splendidă. O voce la auzul căreia amuţesc gaiţele zeflemitoare, dându-se apoi peste cap ca să i se alăture. Trec zile, săptămâni. Privesc zăpada căzând pe pervazul din afara ferestrei. Şi, în tot acest timp, vocea mea e singura pe care o aud. Oricum, ce se petrece? Ce semnificaţie are întârzierea asta? Cât de complicate pot fi pregătirile pentru execuţia unei fete ucigaşe? Continui să mă autoanihilez. Sunt mai slabă ca niciodată şi lupta mea împotriva foamei e atât de înverşunată încât partea mea animalică se lasă uneori înfrântă de ispita pâinii cu unt sau a cărnii fripte. Cu toate astea, înving. Pentru câteva zile mă simt atât de bolnavă încât încep să cred că în sfârşit îmi iau tălpăşiţa din această viaţă, când îmi dau seama că tabletele mele cu morfină se împuţinează, încearcă să mă scape treptat de obiceiul asta. Dar de ce? O Gaiţă Zeflemitoare drogată e, cu siguranţă, mai uşor de manipulat în faţa mulţimii. Pe urmă mă izbeşte o revelaţie cumplită: dacă n-au de gând să mă ucidă? Dacă au alte planuri pentru mine? Dacă vor să mă remodeleze, să mă antreneze, să mă folosească? N-o să le fac pe plac. Dacă nu mă pot sinucide în camera asta, odată ieşită de acolo o să profit de prima ocazie ca să-mi termin treaba. Mă pot îngrăşa la loc. Îmi pot şlefui trupul, mă pot îmbrăca, mă pot face din nou frumoasă. Îmi pot proiecta arme de vis, care să prindă viaţă în mâinile mele, dar nu-mi vor mai spăla niciodată creierul, convingându-mă că e necesar să le folosesc. N-o să mai am niciodată sentimentul loialităţii faţă de aceşti monştri numiţi fiinţe umane, în ciuda faptului că fac parte dintre ei. Cred că Peeta a avut dreptate, într-o anumită privinţă, spunând că suntem pe punctul de a ne distruge unii pe alţii, lăsând o specie cu mai mult bun-simţ să preia controlul. Fiindcă există ceva rău în esenţa unei creaturi care sacrifică vieţile copiilor săi ca să-şi rezolve diferendele. Poţi să-ntorci asta pe toate părţile. Snow credea că Jocurile Foamei erau o metodă eficientă de control. Coin s-a gândit că paraşutele pot grăbi sfârşitul războiului. Dar, în final, cine are de câştigat? Nimeni. Adevărul e că nimeni n-are de câştigat trăind într-o lume unde se petrec astfel de lucruri. După două zile în care zac pe saltea fără să-ncerc să mănânc, să beau sau chiar să-mi iau tableta de morfină, uşa camerei mele se deschide. Cineva ocoleşte patul, intrând în câmpul meu vizual. Haymitch. ― Procesul tău s-a terminat, îmi spune. Haide. Mergem acasă. Acasă? De¬spre ce vorbeşte? Casa mea nu mai există. Şi, chiar dacă ar fi cu putinţă să plec către acest loc imaginar, sunt prea slăbită ca să mă mişc. Îşi fac apariţia nişte străini. Mă rehidratează şi mă hrănesc. Mă îmbăiază şi mă îmbracă. Unul mă saltă ca pe o păpuşă de cârpă şi mă duce pe acoperiş, mă urcă într-o aeronavă, mă aşază pe un scaun şi-mi prinde centura de siguranţă. Plutarch şi Haymitch stau în faţa mea. Peste câteva minute, suntem în zbor. Nu l-am văzut niciodată pe Plutarch atât de binedispus. Radiază, indiscutabil. ― Probabil că ai un milion de întrebări! Eu păstrez tăcerea, dar el îmi dă totuşi răspunsurile. După ce am ucis-o pe Coin, s-a dezlănţuit iadul. Când s-a domolit tărăboiul, au descoperit cadavrul lui Snow, încă legat de stâlp. Părerile diferă, unii susţin că s-a înecat în timp ce râdea, iar alţii, că a fost strivit de mulţime. De fapt, nimănui nu-i pasă. S-a întrunit o comisie electorală de urgenţă şi Paylor a fost votată preşedintă. Plutarch a fost numit secretar al comunicării, ceea ce înseamnă că el stabileşte programul emisiunilor televizate. Primul mare eveniment difuzat a fost procesul meu, în care el a avut, de asemenea, rolul unui martor-vedetă. În apărarea mea, fireşte. Însă principalul merit al achitării mele îi revine doctorului Aurelius, care şi-a plătit, după toate aparenţele, fiecare pui de somn prezentându-mă drept o lunatică incurabilă, al cărei şoc post-traumatic a condus la dezorientare mentală. Una din condiţiile eliberării mele a fost continuarea tratamentului sub îndrumarea lui, deşi asta se va face prin telefon, fiindcă el n-o să locuiască niciodată într-o pustietate ca Districtul 12, unde am domiciliu forţat, până la noi instrucţiuni. Adevărul e că nimeni nu prea ştie ce să facă cu mine acum, când s-a terminat războiul, deşi Plutarch nu se îndoieşte că mi s-ar putea găsi un rol dacă ar începe altul. După care izbucneşte într-un hohot sănătos de râs. Nu pare să se sinchi-sească niciodată de faptul că ceilalţi nu-i apreciază glumele. ― Te pregăteşti pentru un alt război? îl întreb. ― Oh, nu acum. Acum ne aflăm în perioada aceea încântătoare când toată lumea e de acord că erorile recente nu trebuie să se mai repete niciodată, răspunde el. Dar gândirea colectivă are de obicei viaţă scurtă. Suntem creaturi nestatornice şi stupide, cu memorie slabă şi cu un grandios har al autodistrugerii. Deşi, cine ştie? Poate că va fi să fie acum, Katniss. ― Ce? îl întreb. ― Momentul în care prinde rădăcini. Poate suntem martorii evoluţiei rasei umane. Gândeşte-te la asta. Apoi mă întreabă dacă aş vrea să apar într-un nou program muzical, pe care o să-l lanseze peste câteva săptămâni. Ceva vesel ar prinde bine. O să-mi trimită o echipă de televiziune acasă. Facem o scurtă escală în Districtul 3, unde îl lăsăm pe Plutarch. Se întâlneşte cu Beetee ca să modernizeze tehnologia folosită pentru emisie. Cuvintele pe care mi le adresează la despărţire sunt: ― Să nu te simţi străină. Când suntem din nou printre nori, mă uit la Haymitch. ― Şi tu de ce te-ntorci în Doisprezece? ― Se pare că nici mie nu-mi pot găsi un loc la Capitoliu, răspunde el. În prima clipă, nu mă îndoiesc de asta. Pe urmă încep să se strecoare dubiile. Haymitch n-a asasinat pe nimeni. Poate pleca oriunde. Dacă se întoarce în Doisprezece, e pentru că i s-a ordonat s-o facă. ― Trebuie să-mi porţi de grijă, nu-i aşa? Ca mentor? El ridică din umeri. Atunci îmi dau seama de¬spre ce e vorba. ― Mama nu se întoarce. ― Nu, spune el. Scoate un plic din buzunarul hainei şi mi-l întinde. Studiez scrisul delicat, de o formă perfectă. ― Ajută la înfiinţarea unui spital în Districtul 4. Vrea să-i telefonezi imediat ce-ajungem. Degetele mele urmăresc trăsăturile elegante ale literelor. ― Ştii de ce nu se poate întoarce. Da. Ştiu de ce. Pentru că e un loc unde amintirea tatei, a lui Prim şi a cenuşii sunt insuportabil de dureroase. Dar, după câte s-ar părea, nu şi pentru mine. ― Vrei să ştii cine altcineva n-o să fie acolo? ― Nu, răspund. Prefer să fie o surpriză. Ca un bun mentor, Haymitch mă convinge să mănânc un sendviş şi se preface că mă crede adormită pe tot restul călătoriei. Îşi ocupă timpul trecând prin toate compartimentele aeronavei, descoperind sticlele cu alcool şi punându-şi-le în geantă. E noapte când aterizăm pe peluza din Cartierul Învingătorilor. Jumătate dintre case au ferestre luminate, inclusiv a lui Haymitch şi a mea. Nu şi a lui Peeta. Cineva mi-a făcut focul în bucătărie. Mă aşez în balansoarul din faţa lui, strângând în mână scrisoarea mamei. ― Păi, ne vedem mâine, spune Haymitch. ― Mă îndoiesc, şoptesc eu, după ce se stinge în depărtare clinchetul sticlelor de alcool din geanta lui. Nu sunt în stare să mă ridic din balansoar. Celelalte case se conturează reci şi pustii în întuneric. Mă învelesc cu un şal vechi şi privesc flăcările. Presupun că adorm, fiindcă următorul lucru pe care-l ştiu e că s-a făcut ziuă şi Sae Unsuroasa se foieşte, zgomotoasă, în jurul sobei de gătit. Îmi pregăteşte ouă şi pâine prăjită şi stă cu mine până când mănânc tot. Nepoţica ei, cea care trăieşte într-o lume proprie, ia un ghem de bumbac de un albastru strălucitor din coşul de împletit al mamei. Sae Unsuroasa îi cere să-l pună înapoi, dar eu spun că-l poate păstra. În casa asta nu mai împleteşte nimeni. După micul dejun, Sae Unsuroasa spală vasele şi pleacă, dar se întoarce la ora prânzului şi îmi pregăteşte din nou masa. Nu ştiu dacă se poartă doar ca o bună vecină sau e plătită de guvern, dar îşi face apariţia de două ori în fiecare zi. Ea găteşte, eu mănânc. Încerc să mă gândesc la următoa-rea mea mişcare. Acum nu mă împiedică nimic să-mi iau viaţa. Dar s-ar părea că aştept ceva. Uneori sună telefonul, sună şi iar sună, dar nu ridic receptorul. Haymitch nu mă vizitează niciodată. Poate s-a răzgândit şi a plecat, deşi bănuiesc că e beat, pur şi simplu. Nu vine nimeni, în afară de Sae Unsuroasa şi de nepoata ei. După lunile pe care le-am petrecut închisă de una singură, ele mi se par o adevărată mulţime. ― Azi aerul miroase-a primăvară. Ar trebui să ieşi, îmi spune ea. Du-te la vânătoare. N-am ieşit niciodată din casă. N-am ieşit nici măcar din bucătărie, decât ca să intru în camera mică de baie aflată la câţiva paşi distanţă. Sunt îmbrăcată în aceleaşi haine cu care am plecat din Capitoliu. Nu fac altceva decât să stau lângă foc. Mă holbez la teancul din ce în ce mai înalt de scrisori nedesfăcute de pe poliţa şemineului. ― N-am arc. ― Uită-te în hol, spune ea. După ce pleacă, mă gândesc la călătoria până în hol. O exclud. Dar, peste câteva ore, mă duc oricum, mergând fără zgomot, numai în ciorapi, de parcă n-aş vrea să trezesc stafiile. În birou, acolo unde am băut ceai cu preşedintele Snow, găsesc o cutie cu haina de vânătoare a tatei, cu cartea noastră de¬spre plante, cu caneaua trimisă de Haymitch şi cu medalionul pe care mi l-a dat Peeta în arena- ceas. Cele două arcuri şi o tolbă cu săgeţi salvate de Gale în noaptea căderii bombelor incendiare zac pe masa de lucru. Mă îmbrac cu haina de vânătoare şi las toate celelalte neatinse. Adorm pe canapea, în fosta cameră de zi. Urmează un coşmar oribil, în care zac pe fundul unui mormânt adânc şi toţi morţii pe care îi ştiu după nume vin şi aruncă peste mine câte o lopată plină cu cenuşă. E un vis foarte lung, ţinând cont cât de mare e lista celor plecaţi dintre noi, şi, cu cât sunt îngropată mai adânc, cu atât îmi e mai greu să respir. Încerc să strig, să-i implor să se oprească, dar cenuşa îmi umple gura şi nasul şi nu pot să scot niciun sunet. Însă lopata hârşâie iarăşi şi iarăşi… Mă trezesc cu o tresărire. Lumina palidă a dimineţii pătrunde pe lângă marginile obloanelor. Hârşâitul lopeţii continuă. Încă pe jumătate în coşmar, străbat în fugă holul, ies pe uşa din faţă şi ocolesc casa, fiindcă acum sunt sigură că sunt în stare să ţip la morţi. Când dau cu ochii de el, mă opresc brusc. Săpatul în pământul de sub ferestre i-a îmbujorat faţa. Într-o roabă sunt cinci tufe crescute în dezordine. ― Te-ai întors, spun. ― Doctorul Aurelius nu m-a lăsat să plec din Capitoliu până ieri, îmi explică Peeta. Apropo, m-a rugat să-ţi spun că nu se poate preface la nesfârşit că te tratează. Trebuie să răspunzi la telefon. Arată bine. Slab şi plin de cicatricele arsurilor, ca şi mine, dar ochii lui nu mai au privirea aceea ceţoasă, chinuită. Însă se încruntă uşor când îşi dă seama cum arăt eu. Fac fără nicio tragere de inimă efortul de a-mi îndepărta părul din ochi şi îmi dau seama că e încâlcit, adunat în ghemotoace. Simt nevoia să intru în defensivă. ― Ce faci? ― Am fost în dimineaţa asta în pădure şi-am dezgropat astea. Pentru ea, îmi spune. Mă gândeam că le-am putea planta de-a lungul unei laturi a casei. Mă uit la tufe, la bulgării de pământ care le atârnă de rădăcini, şi îmi ţin răsuflarea când îmi aduc aminte de trandafiri. Sunt pe cale să ţip la Peeta, adresându-i vorbe urâte, dar îmi dau seama că el a adus cu totul altceva. Pe crengile acestor tufe nu vor înflori trandafiri, ci primule. Florile de la care vine numele surorii mele. Dau aprobator din cap către Peeta şi mă grăbesc să intru din nou în casă, încuind uşa în urma mea. Dar obiectul demonic e acolo, înăuntru, nu afară. Alerg în susul scărilor, tremurând de slăbiciune şi de teamă. Piciorul mi se agaţă de ultima treaptă şi cad pe podea. Îmi impun să mă ridic şi intru în camera mea. Mirosul e foarte slab, dar încă mai pluteşte în aer. E acolo. Trandafirul alb, printre florile uscate din vază. Zbârcit şi fragil, dar păstrându-şi nefireasca perfec-ţiune din sera lui Snow. Înşfac vaza, cobor în bucătărie împleticindu-mă şi îi arunc conţinutul peste tăciunii încinşi. Când se aprind florile, răbufneşte o flamă albastră care cuprinde trandafirul, mistuindu-l. Focul înfrânge încă o dată trandafi-rii. Preventiv, sparg şi vaza de podea. Întoarsă la etaj, deschid dintr-o smucitură ferestrele dormitorului, ca să dispară restul duhorii lui Snow. Dar continuă să persiste, în hainele şi în porii mei. Mă dezbrac, şi de pânză rămân agăţate bucăţi de piele de dimensiunile cărţilor de joc. Evit să mă uit în oglindă, intru sub duş şi îmi curăţ trandafirii din păr, de pe trup, din gură. Strălucitor de rozalie şi plină de furnicături, găsesc ceva curat cu care să mă-mbrac. Am nevoie de o jumătate de oră ca să-mi pieptăn părul. Sae Unsuroasa descuie uşa din faţă. În timp ce pregăteşte micul dejun, arunc în foc hainele pe care le-am dezbrăcat. La sugestia ei, îmi tai unghiile cu un cuţit. ― Unde-a plecat Gale? o întreb, în vreme ce-mi mănânc ouăle. ― În Districtul 2. Are un post fantastic acolo. Îl văd uneori la televizor, răspunde ea. Caut în mine însămi, încercând să-mi conştientizez furia, ura, dorul. Nu descopăr decât uşurare. ― Astăzi mă duc la vânătoare, spun. ― Ei, nu m-ar deranja nişte vânat proaspăt, ca supliment, zice ea. Mă înarmez cu un arc şi cu săgeţi şi plec, cu gândul să ies din Doisprezece trecând pe pajişte. În apropierea pieţei sunt echipe de oameni cu măşti şi mănuşi, alături de căruţe trase de cai. Caută prin ceea ce a rămas sub zăpada din iarna asta. Adună rămăşiţe omeneşti. O căruţă aşteaptă în faţa casei primarului. Îl recunosc pe Thom, fostul coleg de echipă al lui Gale, care se opreşte o clipă să-şi şteargă sudoarea de pe faţă cu o cârpă, îmi amintesc că l-am văzut în Treisprezece, dar probabil că s-a-ntors între timp. Mă salută şi mă simt încurajată să-l întreb: ― Au găsit pe cineva aici? ― Toată familia. Şi pe cei doi oameni care lucrau pentru ei. Madge. Tăcută, binevoitoare şi curajoasă. Broşa dăruită de ea mi-a dat un nume. Înghit în sec, cu greutate. Mă întreb dacă la noapte li se va alătura personajelor din visele mele. Dacă-mi va azvârli cenuşă în gură cu lopata. ― Credeam că, poate, fiindcă el era primarul… ― Nu cred că funcţia de primar în Doisprezece a-nclinat sorţii în favoarea lui, zice Thom. Încuviinţez şi îmi continui drumul, având grijă să nu mă uit în partea din spate a căruţei. În tot oraşul şi în Filon e la fel. Culesul morţilor. Când mă apropii de ruinele fostei mele case, strada începe să fie ticsită de căruţe. Pajiştea a dispărut, sau a avut parte de o schimbare spectaculoasă. A fost săpată o groapă adâncă şi oasele sunt înşirate înăuntru, într-un mormânt colectiv al poporului meu. O ocolesc şi intru în pădure prin locul obişnuit. Deşi nu mai are nicio importanţă. Gardul nu ma
Albumul selectat contine subalbume care pot fi accesate din lista de albume din partea stanga.
Comentarii album • 0
Acest album nu are incă nici un comentariu.
Trimite mesaj
Către: shikisenri
Mesaj:
shikisenri
Trimite mesajÎnapoiNu poți trimite un mesaj fără conținut!Nu este permisă folosirea de cod HTML in mesaje.Mesajul nu a fost trimis din motive de securitate. Va rugam sa ne contactati prin email pe adresa office@sunphoto.roMesajul nu a fost trimis din motive de posibil spam. Va rugam sa ne contactati prin email pe adresa office@sunphoto.roMesajul nu a fost trimis din motive de posibil spam. Ati trimis prea multe mesaje in ultimul timp.A apărut o eroare în timpul trimiterii mesajului. Vă rog încercați din nou.Mesajul a fost trimis.