Revolta09

18
Mă dedic instrucţiei cu sete de răzbunare. Antrenamentele, simulările, exerciţiile de mânuire a armelor, prelegerile de¬spre tactică sunt hrana mea, aerul meu, viaţa mea. Câţiva dintre noi suntem mutaţi într-o grupă suplimentară, ceea ce mă face să sper că mă număr printre cei propuşi să ia parte la adevăratul război. Soldaţii i-au găsit un nume simplu, Cvartalul, dar în orarul tatuat pe braţul meu se numeşte L.S.S., ceea ce înseamnă Lupte de Stradă Simulate. În adâncurile Districtului 13 s-a construit un cvartal fictiv al Capitoliului. Instructorul ne împarte în grupe de câte opt şi încercăm să ne îndeplinim misiunile – ocuparea unei poziţii, distrugerea unei ţinte, percheziţionarea unei locuinţe – ca şi cum am lupta într-adevăr în războiul împotriva Capitoliului. Totul e aranjat astfel încât oricare dintre faptele tale poate avea consecinţe nefaste. Un pas greşit declanşează o mină de teren, pe un acoperiş apare un lunetist, ţi se blochează puşca, un ţipăt de copil te atrage într-o ambuscadă, comandantul detaşamentului tău – care e o simplă voce inclusă în program – e lovit de un mortier şi trebuie să intuieşti ce ai de făcut fără să mai primeşti ordine. O parte din tine ştie că totul e o simulare şi că n-o să fii ucis. Dacă declanşezi erupţia unei mine de teren, auzi explozia şi trebuie să te prefaci că te prăbuşeşti mort la pământ. Dar din alte puncte de vedere totul pare cât se poate de real – soldaţii duşmani în uniforme de Apărători ai Păcii, deruta provocată de o bombă fumigenă. Suntem şi gazaţi. Numai eu şi Johanna reuşim să ne punem măştile la timp. Tot restul detaşamentului nostru îşi pierde cunoştinţa pentru zece minute. Şi presupusul gaz inofensiv cu care mi-am umplut de câteva ori plămânii îmi dă o durere groaznică de cap pe toată durata zilei.
Cressida şi echipa ei ne filmează pe mine şi pe Johanna în poligonul de tragere. Ştiu că Gale şi Finnick sunt filmaţi la rândul lor. Totul face parte dintr-o nouă serie de prop-uri, care-i arată pe rebeli pregătindu-se pentru invazia Capitoliului. În ansamblu, lucrurile merg foarte bine.
La instrucţia de dimineaţă începe să-şi facă apariţia şi Peeta. Cătuşele au dispărut, dar continuă să fie însoţit fără încetare de doi paznici. După prânz, îl văd în partea opusă a terenului, antrenându-se împreună cu un grup de începători. Nu ştiu ce-au de gând. Dacă o ciorovăială cu Delly îl poate face să se certe cu sine însuşi, n-are ce căuta la o lecţie de¬spre asamblarea unei arme.
Când ajung faţă-n faţă cu Plutarch, mă asigură că totul e pentru camerele de filmat. Au filme cu Annie măritându-se şi cu Johanna trăgând la ţintă, dar întregul Panem se-ntreabă ce e cu Peeta. Trebuie să-l vadă luptând pentru rebeli, nu pentru Snow. Şi poate reuşesc să filmeze şi câteva secvenţe cu noi doi, nu neapărat sărutându-ne, dar părând măcar fericiţi că suntem din nou împreună…
Întrerup pe loc discuţia şi plec. Asta n-o să se-ntâmple.
În rarele mele momente de inactivitate, privesc cu nelinişte pregătirile pentru invazie. Văd cum sunt adunate echipamentele şi proviziile, cum sunt alcătuite diviziile. Îţi poţi da seama când primeşte cineva ordin de recrutare, fiindcă e tuns foarte scurt, acesta fiind semnul distinctiv al unui om care pleacă la luptă. Se discută foarte mult de¬spre începerea ofensivei, primul obiectiv fiind preluarea controlului tunelurilor de cale ferată care alimentează Capitoliul.
Cu numai câteva zile înainte de a se pune în mişcare primele trupe, York ne anunţă pe neaşteptate pe mine şi pe Johanna că, la recomandarea ei, am fost înscrise la examen şi că trebuie să ne prezentăm imediat. Sunt patru probe: o cursă cu obstacole pentru evaluarea condiţiei fizice, o lucrare scrisă de¬spre tactică, un test de dexteritate în mânuirea armelor şi o situaţie de luptă simulată în Cvartal. Nici măcar n-apuc să am emoţii pentru primele trei, şi le trec cu bine, însă la Cvartal avem de aşteptat, ceva nu e încă gata. Se lucrează la un soi de baubau tehnic. Ne adunăm grămadă şi facem schimb de informaţii. Se pare că ăsta e adevărul, într-o foarte mare măsură. Intri singur. Nu ştii nimic de¬spre situaţia în care-o să te afli. Un băiat ne dezvăluie, pe şoptite, c-a auzit că se ia drept ţintă cel mai slab punct al fiecăruia dintre noi.
Punctele mele slabe? Asta e o uşă pe care nici măcar nu vreau s-o deschid. Dar găsesc un loc liniştit şi-ncerc să stabilesc care sunt. Lungimea listei e deprimantă. Lipsa forţei fizice. Instrucţia redusă la minimum. Şi, cumva, statutul meu proeminent de Gaiţă Zeflemitoare nu pare să fie un avantaj în situaţia când se încearcă să fim incluşi cu toţii într-un grup. Aş putea fi pusă la colţ pentru foarte multe lucruri.
Johanna e chemată cu trei persoane înaintea mea şi o încurajez cu un semn al capului. Aş fi vrut să fiu prima de pe listă, fiindcă acum încep să reanalizez totul. În momentul când e strigat numele meu, habar n-am ce strategie o să adopt. Din fericire, odată ce pătrund în Cvartal, o anumită parte a instrucţiei îmi e într-adevăr de folos. E vorba de o ambuscadă. Apărătorii Păcii îşi fac apariţia aproape imediat şi trebuie să-mi croiesc drum către un punct de întâlnire cu detaşamentul meu împrăştiat. Străbat încet străzile, lichidând Apărătorii Păcii pe măsură ce înaintez. Doi pe acoperişul din stânga, un altul în pragul unei uşi, chiar în faţa mea. E provocator, dar nu atât de dificil cum m-am aşteptat. Am sentimentul sâcâitor că totul e prea simplu. Probabil că-mi scapă esenţa. Când nu mă mai despart de ţintă decât două clădiri, lucrurile încep să se-nfierbânte. O jumătate de duzină de Apărători ai Păcii dau buzna de după un colţ. Au mai multă putere de foc decât mine, dar observ ceva. Un bidon cu benzină abandonat neglijent în rigolă. În asta constă testul meu. Trebuie să-mi dau seama că aruncarea în aer a bidonului e singurul mod de a-mi îndeplini misiunea. Tocmai când sunt gata s-o fac, coman-dantul detaşamentului, care până în momentul ăsta nu mi-a fost absolut de niciun ajutor, îmi ordonă cu voce scăzută să m-arunc la pământ. Toate instinctele mele urlă, îndemnându-mă să-i ignor glasul, să apăs pe trăgaci, să declanşez o explozie care să-i trimită pe Apărătorii Păcii în înaltul cerului. Şi realizez dintr-odată care e, în viziunea unui militar, punctul meu cel mai slab. Începând cu prima clipă a Jocurilor, când am alergat către rucsacul portocaliu, şi terminând cu tirul din Opt şi cu traversarea impulsivă a pieţei din Doi. Nu sunt în stare să respect ordinele.
Izbesc pământul cu atâta forţă şi atât de repede, încât voi fi nevoită să-mi smulg pietrişul întrat în bărbie încă o săptămână de acum înainte. Altcineva aruncă în aer bidonul cu benzină. Apărătorii Păcii mor. Eu ajung la punctul de întâlnire. Când ies din Cvartal prin capătul opus, un soldat mă felicită, îmi imprimă pe mână numărul detaşamentului 451 şi-mi spune să mă prezint la Comandament. Aproape ameţită de succes, fug pe coridoare, trec dincolo de fiecare colţ derapând, alerg în josul scărilor fiindcă liftul merge prea încet. Dau buzna în încăpere înainte de a conştientiza stranietatea situaţiei. N-ar fi trebuit să fiu la Comandament; ar fi trebuit să merg să-mi tund părul. Oamenii adunaţi în jurul mesei nu sunt recruţi, sunt cei care iau deciziile.
Când îmi fac apariţia, Boggs zâmbeşte şi clatină din cap.
― Ia să văd.
Acum nesigură, îi întind mâna marcată.
― Eşti cu mine. Într-o unitate specială de trăgători de elită. Alătură-te detaşa-mentului tău.
Face semn din cap către un grup aliniat lângă perete. Gale. Finnick. Alţi cinci, pe care nu-i cunosc. Detaşamentul meu. Nu numai că am fost admisă, o să acţionez sub ordinele lui Boggs. Împreună cu prietenii mei. Îmi impun să mă apropii de ei cu paşi calmi, soldăţeşti, în loc să sar într-un picior de bucurie.
Şi probabil că avem un rol important, fiindcă ne aflăm la Comandament, iar asta n-are nimic de-a face cu o anumită Gaiţă Zeflemitoare. Plutarch stă lângă un panou mare, plat, din centrul mesei. Ne dă explicaţii de¬spre natura lucrurilor cu care ne vom confrunta la Capitoliu. Mă gândesc că prezentarea e groaznică – fiindcă nici măcar ridicându-mă pe vârfuri nu reuşesc să văd ce e pe panou – până când apasă pe un buton. Imaginea holografică a unui cvartal din Capitoliu e proiectată în aer.
― De exemplu, asta e zona din jurul unei cazărmi a Apărătorilor Păcii. Nu e lipsită de importanţă, dar nu reprezintă o ţintă crucială şi, cu toate acestea, uitaţi- vă.
Plutarch tastează un soi de cifru şi încep să clipească o serie de lumini. Sunt de culori diferite şi pâlpâie la intervale diferite.
― Fiecare dintre lumini este numită cocon. Şi reprezintă un obstacol care poate fi orice, de la o bombă până la o haită de mutanţi. Şi, fără doar şi poate, indiferent ce ar conţine, e menit fie să vă prindă în cursă, fie să vă ucidă. Unele există încă din Zilele Întunecate, altele au fost realizate de-a lungul anilor. Ca să fiu sincer, am creat eu însumi un mare număr. Acest program, sustras de unul dintre oamenii noştri când am părăsit Capitoliul, e cea mai recentă informaţie pe care-o deţinem. Ei nu ştiu că-l avem. Dar chiar şi aşa, e posibil să fi fost activaţi coconi noi în ultimele luni. Cu asta o să vă confruntaţi.
Îmi dau seama că picioarele m-au purtat către masă abia când ajung la câţiva centimetri distanţă de hologramă. Mâna mi se întinde şi ia în căuşul palmei o lumină verde, care clipeşte cu foarte mare viteză.
Lângă mine e cineva, cu trupul încordat. Finnick, fireşte. Fiindcă numai un învingător putea să vadă ceea ce am văzut eu atât de repede. Arena, împodobită cu o dantelă de coconi concepuţi de creatorii-de-joc. Degetele lui Finnick mângâie o lumină roşie, neîntreruptă, de deasupra unei uşi.
― Doamnelor şi domnilor…
Vocea lui e scăzută, însă a mea răsună în întreaga încăpere:
― Începe cea de-a Şaptezeci şi şasea Ediţie a Jocurilor Foamei!
Izbucnesc în râs. Repede. Înainte de a avea cineva timp să reţină ceea ce se ascunde sub cuvintele pe care abia le-am pronunţat. Înainte de a se înălţa sprânce-ne, de a fi formulate obiecţii, de a se pune lucrurile cap la cap, ajungându-se la concluzia că trebuie să fiu ţinută cât mai departe cu putinţă de Capitoliu. Pentru că un învingător furios, obişnuit să gândească singur, cu un ţesut de cicatrice psihologice prea gros pentru a fi străpuns, este, poate, ultima persoană pe care ţi-o doreşti în detaşament.
― Plutarch, nici măcar nu ştiu de ce te-ai mai obosit să ne trimiţi pe mine şi pe Finnick la instrucţie, spun.
― Da, suntem deja cei mai potriviţi soldaţi pe care-i ai, adaugă Finnick, cu semeţia unui cocoş.
― Să nu credeţi că mi-a scăpat asta, zice el, cu o fluturare nerăbdătoare a mâinii. Acum la loc comanda, soldat Odair şi soldat Everdeen. Am de terminat o prezentare.
Ne retragem la locurile noastre, ignorând privirile întrebătoare aruncate către noi pe traseu. Adopt o atitudine de extremă concentrare când Plutarch continuă, dând când şi când din cap, schimbându-mi poziţia ca să văd mai bine, spunându- mi tot timpul că trebuie să rezist până ce mă pot duce în pădure, să urlu. Sau să-njur. Sau să plâng. Sau poate toate în acelaşi timp.
Dacă ăsta a fost un test, atunci l-am trecut şi eu, şi Finnick. După ce termină Plutarch şi se suspendă şedinţa, trec printr-un moment cumplit când aflu că există un ordin special, dat anume pentru mine. Dar stipulează pur şi simplu că sunt scutită de tunsoarea militară, fiindcă se doreşte ca, în momentul anticipatei capitu-lări, Gaiţa Zeflemitoare să semene cât mai mult cu putinţă cu fata din arenă. Pentru camerele de luat vederi, bineînţeles. Ridic din umeri şi comunic că proble-ma reprezentată de lungimea părului meu mi-e total indiferentă. Mi se îngăduie să plec fără alte comentarii.
Pe hol, eu şi Finnick gravităm unul în jurul altuia.
― Ce-o să-i spun lui Annie? mă întreabă el pe şoptite.
― Nimic, îi răspund. Exact asta vor afla de la mine mama şi sora mea.
E destul de rău să ştim c-o să ne întoarcem într-o arenă complet echipată. N-are sens să le-o spunem pe neaşteptate celor dragi.
― Dacă ea vede holograma aia…, începe Finnick.
― N-o s-o vadă. E o informaţie secretă. Trebuie să fie, spun eu. Oricum, nu se compară cu adevăratele Jocuri. Numărul supravieţuitorilor poate fi oricât de mare. Reacţia noastră a fost exagerată, pentru că… ei, ştii de ce. Încă mai vrei să mergi, nu-i aşa?
― Bineînţeles. Vreau să-l ucid pe Snow la fel de mult ca şi tine.
― N-o să fie ca în celelalte dăţi, spun cu voce fermă, încercând să mă conving în aceeaşi măsură şi pe mine însămi.
Şi atunci mi se dezvăluie adevărata frumuseţe a situaţiei.
― De data asta Snow o să facă parte dintre jucători.
Înainte de a avea timp să mai spunem ceva, îşi face apariţia Haymitch. N-a participat la şedinţă, nu e preocupat de arenă, ci de cu totul altceva.
― Johanna e din nou la spital.
Îmi închipuiam că Johanna e bine, că a trecut examenul, dar că n-a fost repartizată în unitatea trăgătorilor de elită. E extrem de periculoasă când aruncă o secure, însă când e vorba de arme de foc e un ţintaş de talie medie.
― E rănită? Ce-a păţit?
― S-a întâmplat când era în Cvartal. Se încearcă descoperirea slăbiciunilor potenţiale ale fiecărui soldat. Aşa c-au inundat strada, spune Haymitch.
Asta nu mă lămureşte. Johanna ştie să-noate. Cel puţin eu îmi aduc aminte că am văzut-o înotând la Jubileul Pacificării. Nu ca Finnick, fireşte, dar pe el nu-l egalează niciunul dintre noi.
― Şi ce dacă?
― Aşa au torturat-o la Capitoliu. Au udat-o leoarcă şi-au folosit şocuri electrice, îmi explică Haymitch. În Cvartal şi-a adus brusc aminte. A intrat în panică, n-a mai ştiut unde se află. Acum e din nou sedată.
Eu şi Finnick stăm pur şi simplu neclintiţi, ca şi cum ne-am fi pierdut darul vorbirii. Mă duc cu gândul la faptul că Johanna nu face niciodată duş.
Îmi amintesc de ziua când şi-a impus să iasă în ploaie, de parcă picăturile ar fi fost de acid. Atunci am pus starea ei pe seama renunţării la morfină.
― Ar trebui să mergeţi s-o vedeţi. Îi sunteţi cei mai apropiaţi prieteni, spune Haymitch.
Asta înrăutăţeşte lucrurile. Nu ştiu ce e de fapt între Johanna şi Finnick. Dar eu abia dac-o cunosc. N-are familie. N-are prieteni. N-are nici măcar un simbol din Districtul 7, pe care să-l pună lângă uniforma din sertarul anonim. Nimic.
― Mai bine mă duc să-l anunţ pe Plutarch. N-o să fie încântat, continuă Haymitch. Vrea să pătrundă în Capitoliu cât mai mulţi învingători cu putinţă, pentru camerele de luat vederi. Crede că e indicat, pentru un spectacol de televiziune cât mai reuşit.
― Tu şi Beetee mergeţi? îl întreb.
― Cât mai mulţi învingători tineri şi frumoşi cu putinţă, se corectează el. Aşa că nu. Noi vom sta aici.
Finnick se duce direct la Johanna, însă eu mai zăbovesc câteva minute, până iese din sală Boggs. El e acum comandantul meu, prin urmare bănuiesc că lui trebuie să-i cer o favoare specială. Când îi spun ce am de gând, îmi scrie un permis, adică îmi îngăduie să merg în pădure în timpul Meditaţiei, cu condiţia să nu ies din raza vizuală a paznicilor. Alerg în compartimentul meu, gândindu-mă să folosesc paraşuta, dar e prea încărcată de amintiri urâte. Traversez în schimb coridorul şi iau una dintre feşele albe de bumbac pe care le-am adus din Doispre-zece. Pătrată. Rezistentă. Exact ce-mi trebuie.
În pădure găsesc un pin şi desprind de pe crengi pumni întregi de ace parfumate. După ce adun o grămăjoară în mijlocul feşei, îi unesc marginile, le răsucesc şi le leg strâns cu o coardă de viţă, făcând un ghemotoc de dimensiunile unui măr.
Odată ajunsă în uşa camerei de spital, o privesc o clipă pe Johanna şi realizez că impresia de cruzime se datorează mai ales atitudinii ei dezagreabile. Acum, când asta îi lipseşte, nu e decât o femeie tânără, slabă, cu ochii mari luptându-i-se să rămână deschişi, în ciuda puterii medicamentelor. Îngrozită de ceea ce i-ar putea aduce somnul. Mă apropii şi îi întind ghemotocul.
― Ce e asta? întreabă, cu voce răguşită. Vârfurile umede ale părului îi acoperă fruntea ca nişte ace minuscule.
― L-am făcut pentru tine. Ca să ţi-l pui în sertar. I-l aşez în palmă. Miroase-l.
Îşi duce ghemotocul la nas şi inspiră cu prudenţă.
― Parfumul de acasă.
I se umplu ochii de lacrimi.
― Asta şi speram. Fiindcă eşti din Şapte, spun eu. Îţi aduci aminte cum ne-am cunoscut? Erai un copac. Ei, numai pentru scurt timp.
Ea îmi prinde pe neaşteptate încheietura mâinii într-o strânsoare de fier.
― Trebuie să-l ucizi, Katniss.
― Nu-ţi face griji.
Rezist tentaţiei de a-mi elibera mâna dintr-o smucitură.
― Jură-mi. Pe ceva la care ţii, şuieră ea.
― Jur. Pe viaţa mea.
Dar ea continuă să-mi reţină braţul.
― Pe viaţa familiei tale, insistă.
― Pe viaţa familiei mele, repet.
Presupun că grija pentru propria mea supravieţuire nu e destul de convingă-toare. Ea îmi dă drumul şi îmi frec încheietura.
― Oricum, de ce crezi că plec acolo, cap sec?
Asta o face să zâmbească uşor.
― Aveam pur şi simplu nevoie s-o aud.
Îşi apasă ghemotocul cu ace de pin pe nări şi închide ochii.
Zilele rămase trec într-un vârtej. După cele câteva exerciţii fizice din fiecare dimineaţă, detaşamentul meu stă în poligon pe întreaga durată a timpului de instrucţie. Exersez mai ales tirul cu arma, dar o oră pe zi e rezervată pentru arma-mentul special, ceea ce înseamnă că eu îmi folosesc arcul de Gaiţă Zeflemitoare, iar Gale trage cu arcul lui perfect adaptat pentru uz militar.
Tridentul conceput de Beetee pentru Finnick are o mulţime de caracteristici speciale, dar cel mai remarcabil e faptul că, după ce îl aruncă, nu e nevoit să alerge după el, fiindcă revine în mâna lui la simpla apăsare a unui buton plasat pe o brăţară metalică.
Uneori tragem în manechine cu uniforme de Apărători ai Păcii, ca să ne familiarizăm cu hibele echipamentului lor de protecţie. Cu crăpăturile armurii, ca să spun aşa. Dacă nimereşti carnea, eşti răsplătit cu o răbufnire de sânge fals. Manechinele noastre sunt murate în lichid roşu.
E liniştitor să vezi până unde se înalţă nivelul de precizie al detaşamentului nostru. Alături de Finnick şi Gale, include cinci soldaţi din Treisprezece. Jackson, o femeie de vârstă mijlocie care e locţiitoarea lui Boggs, pare oarecum apatică, dar poate lovi obiecte pe care noi, ceilalţi, nu suntem în stare să le zărim nici măcar cu luneta. Prezbitism, spune ea. Două surori cu vârsta între douăzeci şi treizeci de ani, pe nume Leeg – le spunem Leeg 1 şi Leeg 2 ca să simplificăm lucrurile –, seamănă atât de bine când sunt îmbrăcate în uniformă încât eu nu le pot deosebi înainte de a observa că Leeg 1 are în ochi nişte pete mici, gălbui. Doi bărbaţi mai vârstnici, Mitchell şi Homes, nu vorbesc niciodată prea mult, dar îţi pot nimeri un fir de praf de pe cizme de la cincizeci de metri. Văd şi alte detaşamente de trăgători, de asemenea destul de bune, dar nu înţeleg pe deplin care e statutul nostru până în dimineaţa când ni se alătură Plutarch.
― Detaşament Patru-Cinci-Unu, aţi fost selectaţi pentru o misiune specială, începe el.
Îmi muşc interiorul buzei, sperând nebuneşte că e vorba de asasinarea lui Snow.
― Avem foarte mulţi trăgători de elită, dar e mare criză de echipaje de cameramani. De aceea v-am ales pe voi opt pentru a fi ceea ce numim noi „detaşamentul-vedetă”. Voi veţi fi feţele invaziei – pe ecran.
Dezamăgirea, şocul şi chiar furia străbat întregul grup.
― De fapt spui că n-o să luăm parte cu adevărat la luptă, se răsteşte Gale.
― O să luaţi parte la luptă, dar poate nu întotdeauna în prima linie. Dacă în acest tip de război există aşa ceva, spune Plutarch.
― Niciunul dintre noi nu vrea asta.
Remarca lui Finnick e urmată de un murmur general de aprobare, dar eu păstrez tăcerea.
― O să mergem la luptă.
― O să fiţi cât se poate de utili pentru acţiunile militare, zice Plutarch. Şi s-a hotărât deja că sunteţi mult mai valoroşi în apariţiile televizate. Numai uitaţi-vă ce eficientă a fost Katniss umblând peste tot în costumul de Gaiţă Zeflemitoare. A modificat cursul întregii rebeliuni. Observaţi că ea e singura care nu se plânge? Pentru că-nţelege cât de mare e puterea ecranului.
În realitate, Katniss nu se plânge fiindcă n-are de gând să rămână în „detaşamentul-vedetă”, dar îşi dă seama că e necesar să ajungă la Capitoliu înainte de a-şi putea duce planul la îndeplinire. Însă dacă e prea ascultătoare poate stârni suspiciuni în aceeaşi măsură.
― Dar n-o să fie totul numai prefăcătorie, nu-i aşa? întreb. Ar fi o irosire a talentului nostru.
― Nu-ţi face griji, îmi spune Plutarch. O s-aveţi o mulţime de ţinte reale pe care să le luaţi în bătaia armei. Dar ai grijă să nu sari în aer. Am destule pe cap şi fără să fiu nevoit să te-nlocuiesc. Acum mergeţi la Capitoliu şi puneţi în scenă un spectacol bun.
În dimineaţa îmbarcării, îmi iau rămas-bun de la familia mea. Nu le-am spus că sistemele de apărare ale Capitoliului seamănă perfect cu armele din arenă, dar plecarea mea la război e, în sine, suficient de îngrozitoare. Mama mă strânge cu putere în braţe timp îndelungat. Îi simt lacrimile pe obraji, ceea ce nu s-a întâmplat când am fost aleasă pentru Jocuri.
― Nu-ţi face griji, o să fiu în siguranţă, în ceea mai mare măsură posibilă. O să fac parte dintre marionetele televizate de Plutarch, o liniştesc eu.
Prim mă conduce până la uşile spitalului.
― Cum te simţi?
― Mai bine, ştiind că eşti într-un loc unde nu te poate atinge Snow, îi răspund.
― Când ne vom revedea, vom fi deja eliberate de sub teroarea lui, spune Prim cu fermitate. Apoi îşi aruncă braţele în jurul gâtului meu. Fii prudentă.
Mă gândesc dacă să-mi iau rămas-bun de la Peeta şi hotărăsc că n-ar fi indicat pentru niciunul dintre noi. Dar îmi strecor perla în buzunarul uniformei. Un simbol al băiatului cu pâinea. Dintre toate locurile din lume, aeronava ne duce în Doisprezece, unde a fost amenajată o zonă improvizată de transport, departe de front. Fără trenuri de lux de data asta, ci cu un vagon de marfă, plin de soldaţi în uniforme de un gri întunecat, care dorm cu capetele pe rucsacuri. După o călătorie de două zile, suntem debarcaţi într-unui dintre tunelurile care duc la Capitoliu, şi parcurgem alte şase ore de drum pe jos, având grijă să călcăm numai pe o linie trasată cu o vopsea de un verde-strălucitor, care marchează un culoar sigur de trecere prin care se poate ajunge deasupra, în aer liber.
Ieşim în tabăra rebelilor, o întindere alcătuită din zece cvartale de lângă gara în care am ajuns eu şi Peeta, în toate dintre călătoriile noastre de până acum. Locul mişună deja de soldaţi. Detaşamentului 451 i se repartizează un loc în care să-şi ridice corturile. Zona e considerată sigură de peste o săptămână. Rebelii i-au îndepărtat pe Apărătorii Păcii, pierzând în luptă sute de vieţi. Forţele Capitoliului s-au retras şi s-au regrupat mai departe, în profunzimea oraşului. Între noi se întind străzile minate, pustii şi ademenitoare. Toate trebuie să fie curăţate de coconi înainte de a putea avansa.
Mitchell întreabă de bombardamentele aeriene – ne simţim foarte golaşi cu corturile întinse sub cerul liber – dar Boggs îi spune că asta este o falsă problemă. Cea mai mare parte a flotei aeriene a fost distrusă în Doi, sau în timpul invaziei. Dacă a mai rămas vreo navă, atunci e păstrată la loc sigur. Probabil pentru ca Snow şi oamenii lui de încredere să poată fugi în ultima clipă, într-un buncăr prezidenţial de aiurea, dacă o să fie necesar. Propriile noastre nave au fost lăsate la sol după ce proiectilele antiaeriene ale Capitoliului ne-au decimat primele valuri de asalt. Războiul ăsta se va purta pe străzi, cu speranţa că urmările se vor reduce la avarii minore ale infrastructurii şi la un minim de victime omeneşti. Rebelii vor Capitoliul, exact aşa cum voia Capitoliul Districtul 13.
După trei zile, o mare parte a detaşamentului 451 riscă să dezerteze de plictiseală. Cressida şi oamenii ei ne filmează în timp ce tragem. Ni se spune că facem parte din echipa de dezinformare. Dacă rebelii nu distrug decât coconii lui Plutarch, Capitoliului îi vor fi de ajuns două minute ca să-şi dea seama că avem holograma. Aşa că petrecem foarte mult timp spulberând lucruri lipsite de importanţă, ca să-i punem pe o pistă falsă. Ne mulţumim, cu precădere, să sporim mormanele de sticlă-curcubeu provenită de la exploziile din clădirile de culoarea bomboanelor. Presupun că în film sunt intercalate momentele distrugerii unor ţinte semnificative. Din când în când se pare că e într-adevăr nevoie de serviciile unui ţintaş de elită. Opt mâini se ridică, dar eu, Gale şi Finnick nu suntem aleşi niciodată.
― E vina ta, fiindcă te-ai născut cu o faţă gata pregătită pentru aparatul de filmat, îi spun lui Gale.
Dacă privirile ar putea ucide…
Cred că de fapt nu ştiu ce să facă cu noi trei, mai ales cu mine. Mi-am adus costumul de Gaiţă Zeflemitoare, dar n-am fost filmată decât în uniformă. Uneori folosesc o puşcă, alteori mi se cere să trag cu arcul. E ca şi cum n-ar vrea să piardă Gaiţa Zeflemitoare pe de-a-ntregul, dorind în acelaşi timp să-mi minimali-zeze rolul, reducându-mă la un simplu infanterist. De vreme ce puţin îmi pasă, e mai degrabă amuzant decât supărător să-mi imaginez disputele care se desfăşoară în Treisprezece.
În timp ce îmi manifest nemulţumirea pentru lipsa noastră de participare reală la luptă, sunt preocupată de propriile mele planuri. Fiecare dintre noi are asupra sa harta Capitoliului, pe hârtie. Oraşul e de forma unui pătrat aproape perfect. Caroiajul împarte harta în pătrate mai mici, cu litere în partea de sus şi cu numere în lateral, astfel încât să formeze o reţea. O folosesc, memorând fiecare intersecţie şi fiecare stradă laterală, dar e un material care poate fi îmbunătăţit. Comandanţii folosesc holograma lui Plutarch. Fiecare are câte o şmecherie portabilă, numită holo, care generează imagini de genul celor pe care le-am văzut la Comandament. Pot totodată să mărească o anumită porţiune a reţelei, văzând astfel ce coconi îi aşteaptă.
Un holo e un aparat simplu, de fapt o hartă înfrumuseţată, care nu poate transmite sau recepţiona mesaje. Însă îi e cu mult superior versiunii mele pe hârtie.
Un holo este activat de vocea unui comandant care-şi pronunţă numele. Odată pus în funcţiune, răspunde şi la comenzile altor voci din detaşament, astfel încât să poată fi preluat de altcineva dacă, să zicem, Boggs este ucis sau grav rănit. Dacă cineva din detaşament repetă de trei ori la rând cuvintele „lacătul- întunericului”, holo-ul explodează, aruncând în aer tot ce se află în jur, pe o rază de cinci metri. Asta din motive de securitate, sau pentru cazul capturării. E de la sine înţeles că oricare dintre noi e capabil să dea comanda asta, fără nicio ezitare.
Aşadar tot ce am de făcut e să fur holo-ul lui Boggs, gata activat, şi să dispar înainte să-şi dea seama. Dar cred c-ar fi mai uşor să-i fur dinţii.
În cea de-a patra dimineaţă, soldatul Leeg 2 trage într-un cocon greşit etichetat. Coconul nu eliberează un roi de ţânţari mutanţi, pentru care rebelii sunt pregătiţi, ci expulzează în toate părţile o rafală de săgeţi de metal, ca razele solare. Una nimereşte în creierul lui Leeg. Moare înainte de a ajunge la ea vreun medic. Plutarch promite c-o va înlocui urgent.
În seara următoare soseşte noul membru al detaşamentului nostru. Fără cătuşe. Fără paznici. Ieşind din gară agale, cu arma legănându-i-se de cureaua agăţată de umăr. Urmează un şoc, derută, împotrivire, dar numărul 451 e marcat cu cerneală proaspătă pe dosul mâinii lui Peeta. Boggs îi ia arma şi pleacă să dea un telefon.
― N-o să conteze, ne spune Peeta nouă, celorlalţi. Preşedinta în persoană mi-a încredinţat misiunea. A hotărât că prop-urile au nevoie de ceva mai fierbinte.
Poate că au. Dar, dacă l-a trimis pe Peeta aici, Coin a mai luat şi altă decizie. Că îi sunt mai de folos moartă decât vie.