Revolta08

16
― Întotdeauna.
În crepusculul din lumea morfinei, Peeta şopteşte un cuvânt şi eu plec în căutarea lui. E o lume transparentă, cu o tentă violet, fără nicio muchie dură şi cu multe ascunzişuri. Îmi fac loc printre troiene de nori, mă călăuzesc după urme aproape şterse, simt miros de scorţişoară şi de mărar. Odată îi simt mâna pe obraz şi încerc să i-o reţin, dar mi se evaporă printre degete, ca o ceaţă.
Când încep în sfârşit să mă ridic la suprafaţă, revenind în camera sterilă de spital din Treisprezece, îmi aduc aminte. Eram sub influenţa siropului somnifer. Mă rănisem la călcâi când mă urcasem pe o creangă de deasupra gardului electrificat şi mă lăsasem să cad înapoi, în Doisprezece. Peeta a fost nevoit să mă urce-n pat şi l-am rugat să rămână cu mine până adorm. El a şoptit ceva pe care n-am reuşit să-l înţeleg prea bine. Dar o parte a creierului meu a captat acest unic cuvânt al replicii şi îl lasă să-mi plutească acum prin vise, sâcâindu-mă – întotdeauna.
Morfina atenuează orice emoţie extremă, aşa că, în loc să simt împunsătura amărăciunii, abia dacă mă simt pustiită. Un petic de pământ sterp cu tufe moarte acolo unde era cândva plin de flori. Din nefericire, în vene nu mi-a mai rămas destul drog ca să-mi ignor durerea din partea stângă a trupului. Acolo m-a lovit glonţul. Degetele îmi bâjbâie pe deasupra bandajelor groase din jurul coastelor şi mă întreb ce mai caut încă aici.
N-a fost el, bărbatul îngenuncheat în faţa mea în piaţă, bărbatul ars din Nucă. N-a apăsat el pe trăgaci. A tras cineva aflat mai departe, în mulţime. Senzaţia n-a fost de penetrare, mi s-a părut mai degrabă că m-a izbit un baros. După momentul impactului, totul e confuzie ciuruită de focuri de arme. Încerc să mă ridic, dar nu reuşesc decât să gem.
Draperia albă care îmi desparte patul de al pacientului de alături se retrage brusc şi Johanna Mason se uită în jos, către mine. La început mă simt ameninţată, pentru că m-a atacat în arenă. Trebuie să-mi reamintesc că a făcut-o ca să-mi salveze viaţa. Atacul era inclus în planul rebelilor. Totuşi, asta nu înseamnă că nu mă dispreţuieşte. Oare modul în care s-a purtat cu mine n-a fost decât o înscenare adresată Capitoliului?
― Trăiesc, spun, cu voce răguşită.
― Nu zău, cap sec.
Johanna se apropie şi se trânteşte pe patul meu, stârnindu-mi pulsaţii dureroase de-a curmezişul pieptului. Când rânjeşte văzându-mi suferinţa, ştiu că nu urmează o scenă călduroasă de revedere.
― Încă te mai doare puţin?
Cu o mână expertă, detaşează furtunaşul de perfuzie cu morfină de braţul meu şi îl cuplează la un racord fixat în scobitura cotului ei.
― Au început să-mi dilueze porţia acum câteva zile. Se tem să n-ajung ca unul dintre ciudaţii ăia din Şase. Am fost nevoită să-mprumut de la tine când am avut cale liberă. M-am gândit că n-o să te superi.
Să mă supăr? Cum să mă supăr când Snow a torturat-o aproape până la moarte după Jubileul Pacificării? N-am niciun drept să mă supăr, şi ea o ştie.
Johanna suspină când îi pătrunde morfina în sânge.
― Poate că ăia din Şase descoperiseră ceva. Droghează-te şi pictează-ţi flori pe trup. Nu e o viaţă chiar atât de rea. Oricum, păreau mai fericiţi decât noi, ceilalţi.
În săptămânile care-au trecut de când am plecat din Treisprezece, a mai câştigat ceva în greutate. Pe capul ras i-a crescut păr, ca un puf moale, ascunzându- i o parte dintre cicatrice. Dar, dacă îmi soarbe morfina, înseamnă că duce o luptă interioară.
― Au un doctor de nebuni care vine pe-aici în fiecare zi. Se presupune că m-ajută să mă refac. Ca şi cum un tip care şi-a petrecut viaţa în crescătoria asta de iepuri ar fi în stare să mă vindece. Un idiot desăvârşit. La fiecare şedinţă îmi reaminteşte cel puţin de douăzeci de ori că sunt în deplină siguranţă.
Reuşesc să zâmbesc. E într-adevăr stupid să spui aşa ceva, mai ales unui învingător. De parcă ar exista aşa ceva, undeva, pentru cineva.
― Dar tu, Gaiţă Zeflemitoare? Te simţi în deplină siguranţă?
― Oh, da. Exact până-n clipa când sunt împuşcată.
― Te rog. Glonţul ăla nu te-a atins. Cinna s-a ocupat de asta, spune ea.
Mă gândesc la straturile de protecţie din costumul meu de Gaiţă Zeflemitoare. Dar durerea vine de undeva.
― Coaste rupte?
― Nici măcar. Bine învineţite. Impactul ţi-a rupt splina. N-au putut să ţi-o repare. Îşi flutură mâna într-un gest de respingere. Nu-ţi face griji, n-ai nevoie de ea. Iar dacă ai fi avut, ţi-ar fi făcut rost de una, nu-i aşa? Toată lumea are sarcina să te păstreze-n viaţă.
― De-asta mă urăşti? o întreb.
― În parte, recunoaşte ea. Invidia e cu siguranţă inclusă. Cred eşti şi cam greu de acceptat. Cu drama ta siropos de romantică şi cu rolul tău de apărătoare-a-neajutoraţilor. Numai că nu e un rol, ceea ce te face şi mai insuportabilă. Te rog, nu te sfii, ia asta la modul personal.
― Tu ar fi trebuit să fii Gaiţa Zeflemitoare. Ţie n-ar fi trebuit să-ţi sufle nimeni replicile, spun eu.
― E adevărat. Numai că eu nu sunt pe placul nimănui.
― Totuşi au avut încredere în tine. Ca să mă scoţi din arenă, îi reamintesc. Şi se tem de tine.
― Aici, poate. La Capitoliu, tu eşti cea de care le e frică în momentul de faţă.
Gale apare în cadrul uşii şi Johanna se deconectează cu dibăcie, apoi mă recuplează la perfuzia cu morfină.
― Vărului tău nu-i e frică de mine, îmi spune, confidenţial.
Se grăbeşte să coboare din patul meu şi traversează încăperea către uşă, atingând în trecere piciorul lui Gale cu şoldul.
― Nu-i aşa, frumosule?
O auzim râzând când dispare pe coridor. Ridic întrebător din sprâncene când Gale îmi ia mâna.
― Sunt îngrozit, articulează el, fără glas.
Râd, dar râsul mi se transformă într-o strâmbătură de durere.
― Uşurel. Îmi mângâie faţa, în timp ce durerea se calmează. Trebuie să încetezi să o mai cauţi cu lumânarea.
― Ştiu. Dar cineva a aruncat în aer un munte, ripostez.
În loc să se retragă, Gale se apleacă mai mult către mine, studiindu-mi faţa.
― Mă crezi lipsit de inimă.
― Ştiu că nu eşti aşa. Dar n-o să-ţi spun nici că e OK, răspund.
Acum se retrage, aproape nervos.
― Katniss, ce diferenţă e, realmente, între a-ţi strivi duşmanul într-o mină şi a-i doborî aeronava cu una dintre săgeţile lui Beetee? Rezultatul e acelaşi.
― Nu ştiu. În primul rând, în Opt am fost atacaţi. Spitalul era atacat.
― Da, şi aeronavele veneau din Districtul 2, spune el. Aşa că, omorându-i, am împiedicat alte atacuri.
― Dar modul ăsta de gândire… îl poţi transforma într-un argument care să justifice, oricând, uciderea oricui. Poate justifica trimiterea copiilor la Jocurile Foamei, ca să-mpiedici districtele să-şi facă de cap.
― Nu cred asta, spune el.
― Eu cred, ripostez. Trebuie să fie din cauza excursiilor în arenă.
― Perfect. Ştim să ne certăm. Am ştiut întotdeauna. Poate e bine. Între noi stă acum Districtul 2.
― Serios?
Pentru o clipă, în mine se aprinde un sentiment de triumf. Apoi mă gândesc la oamenii din piaţă.
― După ce-am fost împuşcată a avut loc o luptă?
― Nu cine ştie ce. Muncitorii din Nucă s-au întors împotriva soldaţilor Capitoliului. Rebelii au stat pur şi simplu şi s-au uitat, spune el. De fapt, toată ţara a stat şi s-a uitat.
― Ei, la asta se pricep cel mai bine, comentez eu.
S-ar putea crede că pierderea unui organ important îţi dă dreptul să rămâi în pat câteva săptămâni, dar, dintr-un anumit motiv, doctorii mei vor să mă ridic şi să mă mişc aproape imediat. Chiar şi cu morfină, durerea din interior e puternică în primele câteva zile, însă se reduce apoi considerabil. Dar coastele învineţite continuă să mă doară. Începe să-mi displacă ori de câte ori intră Johanna în rezerva mea de morfină, dar o las totuşi să ia cât vrea.
Zvonurile de¬spre moartea mea se răspândesc cu frenezie, aşa că echipa de televiziune e trimisă să mă filmeze în patul de spital. Îmi expun cusăturile şi vânătăile impresionante şi felicit districtele pentru succesul lor în lupta pentru unitate. Pe urmă avertizez Capitoliul să ne-aştepte în curând.
Ca parte a tratamentului din convalescenţă, fac în fiecare zi câte o scurtă plimbare la suprafaţă. Plutarch mi se alătură într-o după-amiază şi mă pune la curent cu situaţia actuală. Acum, când Districtul 2 s-a aliat cu noi, rebelii au încetat luptele, îşi acordă un răgaz, pentru regrupare. Fortifică traseele de aprovizionare, se ocupă de răniţi, îşi reorganizează trupele. Aşa cum s-a întâmplat cu Treisprezece în timpul Zilelor Negre, Capitoliul e complet izolat, fără niciun ajutor din afară, în timp ce continuă să îşi ameninţe duşmanii cu un atac nuclear. Dar, spre deosebire de Treisprezece, poziţia în care se află Capitoliul nu-i permite s-o ia de la început şi să se descurce singur.
― Oh, oraşul ar putea s-o scoată la capăt pentru o vreme, spune Plutarch. Există cu siguranţă provizii pentru situaţii de urgenţă. Dar între Treisprezece şi Capitoliu există o diferenţă semnificativă, şi anume cerinţele populaţiei. Treispre-zece era obişnuit cu greutăţile, pe când la Capitoliu lumea nu ştie nimic altceva în afară de panem et circenses.
― Ce-nseamnă asta?
Recunosc cuvântul Panem, fireşte, dar restul e lipsit de sens.
― E o zicală veche de mii de ani, scrisă într-o limbă numită latină, şi vorbeşte de¬spre un loc numit Roma, îmi explică el. Panem et circenses înseamnă „pâine şi circ”. Scriitorul spunea că, în schimbul burţilor pline şi al distracţiei, poporul lui a renunţat la responsabilităţile politice şi, prin urmare, la putere.
Mă gândesc la Capitoliu. La excesul de mâncare. Şi la distracţia supremă. Jocurile Foamei.
― Deci ăsta e rolul districtelor. Să ofere pâine şi circ.
― Da. Atâta vreme cât asta a mers fără oprire, Capitoliul şi-a putut controla imperiul. În momentul de faţă nu poate oferi nimic, cel puţin nu la standardele cu care sunt obişnuiţi oamenii, spune Plutarch. Noi avem mâncarea şi eu sunt pe cale să regizez un prop distractiv, care se va bucura cu siguranţă de popularitate. La urma urmelor, nunţile le plac tuturor.
Încremenesc locului, îngreţoşată de ideea din spatele sugestiei lui. Punerea în scenă, într-un fel sau altul, a unei nunţi perverse între Peeta şi mine. De când m-am întors, nu m-am simţit în stare să mă apropii de acel geam unidirecţional şi, la cererea mea, nu mai primesc informaţii de¬spre starea lui Peeta decât de la Haymitch. El îmi vorbeşte foarte puţin de¬spre asta. Au fost încercate diverse tehnici. Nu va exista niciodată cu adevărat o cale de vindecare. Şi acum vor să mă mărit cu Peeta pentru un prop?
Plutarch se grăbeşte să mă liniştească.
― Oh, nu, Katniss. Nu nunta ta. Nunta lui Finnick cu Annie. Tu nu trebuie decât să-ţi faci apariţia şi să pretinzi că te bucuri pentru ei.
― Ăsta e unul dintre puţinele lucruri pentru care nu e nevoie să mă prefac, Plutarch, îi spun.
Următoarele câteva zile aduc cu ele un potop de activităţi, pe măsură ce e pregătit evenimentul.
Ocazie cu care diferenţele dintre Capitoliu şi Treisprezece ies în evidenţă, puternic reliefate. Când spune „nuntă”, Coin vorbeşte de¬spre doi oameni care semnează o hârtie şi cărora li se repartizează apoi un nou compartiment. Plutarch se gândeşte la sute de oameni îmbrăcaţi în haine de gală şi la o petrecere de trei zile. E amuzant să-i vezi tocmindu-se pentru fiecare amănunt. Plutarch trebuie să se lupte pentru fiecare oaspete, pentru fiecare notă muzicală. După ce Coin îşi foloseşte dreptul de veto împotriva petrecerii, a spectacolului şi a alcoolului, Plutarch strigă:
― Ce rost mai are prop-ul ăsta dacă nimeni nu se distrează?!
E greu să-i impui unui creator-de-joc un buget. Dar până şi o ceremonie discretă produce agitaţie în Treisprezece, unde se pare că n-au niciun fel de sărbătoare. Când se anunţă că e nevoie de copii care să interpreteze un cântec de nuntă din Patru, îşi fac apariţia practic toţi copiii din district. Şi nu e nicidecum lipsă de voluntari care să ajute la împodobirea sălii. În timpul meselor, toată lumea vorbeşte entuziasmată de¬spre ceremonie.
Poate nu e vorba doar de petrecere. Poate nădăjduim cu atâta sete să se întâmple ceva bun, încât dorim să fim incluşi în eveniment. Asta ar explica de ce – când Plutarch face o criză de furie în privinţa hainelor pe care le va purta mireasa – mă ofer s-o duc pe Annie în casa mea din Doisprezece, unde Cinna a lăsat tot felul de veşminte de seară într-un dulap mare de la parter. Toate rochiile de mireasă create pentru mine au fost duse înapoi, la Capitoliu, dar au rămas cele pe care le-am purtat în Turneul Învingătorilor. Am câteva mici dubii în privinţa ideii de a mă afla în compania lui Annie, fiindcă nu ştiu cu adevărat de¬spre ea decât că Finnick o iubeşte şi că toată lumea o consideră nebună. În timpul călătoriei cu aeronava, decid că nu e atât nebună, cât instabilă. Râde în momente ciudate ale conversaţiei, sau o abandonează, distrată. Ochii ei verzi privesc un anumit punct cu o asemenea intensitate, încât te pomeneşti încercând să descoperi ce vede acolo unde nu e decât aerul gol-goluţ. Uneori îşi apasă fără niciun motiv ambele mâini peste urechi, ca şi cum ar vrea să oprească un sunet dureros. E într-adevăr ciudată, dar, dacă Finnick o iubeşte, pentru mine e de-ajuns.
Capăt permisiunea să fim însoţite de echipa mea pregătitoare, aşa că scap de povara luării unei decizii în materie de vestimentaţie. Când deschidem dulapul, amuţim cu toţii, fiindcă prezenţa lui Cinna e atât de puternică încât se revarsă din fiecare ţesătură. Octavia cade în genunchi, îşi freacă tivul unei fuste de obraz şi izbucneşte în lacrimi.
― A trecut atât de mult timp de când n-am mai văzut nimic frumos, suspină ea.
În ciuda rezervelor lui Coin, care o consideră prea extravagantă, şi ale lui Plutarch, căruia i se pare prea lipsită de fast, nunta e un succes zdrobitor. Cei trei sute de invitaţi norocoşi selectaţi din Treisprezece şi numeroşii refugiaţi poartă hainele lor de zi cu zi, decoraţiunile sunt făcute din frunze de toamnă, muzica e oferită de un cor de copii acompaniaţi de un singur lăutar, care a reuşit să scape din Doisprezece luându-şi vioara cu sine. Aşa că, după standardele Capitoliului, totul e simplu şi frugal. Dar nu contează, fiindcă nimic nu poate concura cu frumuseţea cuplului. N-are legătură cu hainele împrumutate – Annie e îmbrăcată cu rochia verde de mătase purtată de mine în Cinci, iar Finnick cu unul dintre costumele lui Peeta, modificat ca să i se potrivească –, deşi sunt remarcabile. Dar cine se poate uita la altceva în afară de feţele radioase ale celor doi oameni pentru care existenţa unei asemenea zile era cândva practic o imposibilitate? Dalton, crescătorul de vite din Zece, conduce ceremonia, fiindcă e similară cu nunţile din districtul lui. Dar există şi tuşe specifice Districtului 4. Un năvod împletit din fire lungi de iarbă care acoperă cuplul în timp ce îşi rosteşte jurămintele, apa sărată cu care îşi ating unul altuia buzele, străvechiul cântec de nuntă care asemuieşte căsătoria cu o călătorie pe mare.
Nu, nu e nevoie să mă prefac că sunt fericită pentru ei.
După ce îşi pecetluiesc unirea cu un sărut, după urale şi după un toast cu suc de mere, lăutarul începe o melodie care atrage toate privirile din Doisprezece. Poate că suntem cel mai mic şi cel mai sărac district din Panem, dar ştim să dansăm. În programul oficial nu există aşa ceva, dar Plutarch, care coordonează prop-ul din camera de control, îşi ţine probabil degetele încrucişate. Cum era de aşteptat, Sae Unsuroasa îl înşfacă pe Gale de mână, îl duce în mijlocul încăperii şi se aşază în faţa lui. Un şuvoi de oameni li se alătură, alcătuind două şiruri lungi. Şi începe dansul.
Stau deoparte, bătând tactul din palme, când o mână osoasă mi se încleştează deasupra cotului. Johanna se încruntă la mine.
― Ai de gând să pierzi ocazia de a dansa sub ochii lui Snow?
Are dreptate. Ce ne-ar putea trâmbiţa victoria cu mai multă putere decât o Gaiţă Zeflemitoare fericită, învârtindu-se în ritmul muzicii? O găsesc pe Prim în mulţime. Fiindcă serile de iarnă ne-au oferit o grămadă de timp în care să exersăm, suntem o pereche foarte potrivită. Îi alung temerile în privinţa coastelor mele şi ne ocupăm locurile în şir. Mă doare, dar satisfacţia de a şti că Snow mă priveşte dansând cu surioara mea spulberă orice altă senzaţie.
Dansul ne transformă. Le arătăm paşii oaspeţilor din Districtul 13. Cerem cu insistenţă un dans special, pentru mire şi mireasă. Ne prindem de mâini, alcătuind o imensă horă, şi toată lumea etalează talentul cu care îşi mişcă picioarele. Nimic atât de frivol, de vesel sau de distractiv nu s-a mai întâmplat de atât de multă vreme. Ar putea să continue toată noaptea, dacă n-ar exista un ultim eveniment planificat pentru prop-ul lui Plutarch. Unul de-spre care eu n-am auzit nimic, pentru că a fost pregătit ca surpriză.
Patru oameni aduc dintr-o încăpere alăturată o masă pe rotile, cu un tort de nuntă imens. Cei mai mulţi dintre oaspeţi se trag deoparte, făcând loc pentru această raritate, pentru această orbitoare creaţie a unor valuri glazurate, albastre- verzui, cu creste albe de spumă, străbătute de peşti şi de bărci cu pânze, de foci şi de anemone-de-mare. Dar eu mă împing prin mulţime ca să-mi confirm bănuiala trezită la prima vedere. Pe cât e de sigur că broderia de pe rochia lui Annie e creată de Cinna, pe atât sunt de convinsă că florile de pe tort au fost făcute de mâna lui Peeta.
E posibil să pară un fleac, dar ceea ce se află în spatele lui ar putea umple volume întregi. Haymitch mi-a ascuns foarte multe. Băiatul pe care l-am văzut ultima oară, urlând cât îl ţinea gura şi încercând să se smulgă din legături, n-ar fi reuşit niciodată să facă aşa ceva. N-ar fi fost în stare să se concentreze, să-şi stăpânească mâinile, să conceapă ceva atât de desăvârşit pentru Finnick şi Annie. De parcă mi-ar fi anticipat reacţia, Haymitch a apărut alături de mine.
― Hai să stăm de vorbă, îmi spune.
Pe coridor, departe de camerele de filmat, îl întreb:
― Ce se-ntâmplă cu el?
Haymitch clatină din cap.
― Nu ştiu. Nimeni nu ştie. Uneori e aproape raţional şi apoi, fără niciun motiv, o ia din nou razna. Lucrul la tort a fost un fel de terapie. A muncit la el câteva zile. L-am urmărit şi… părea aproape la fel ca înainte.
― Înseamnă că e liber să umble pe unde vrea? întreb.
Ideea îmi creează o stare de agitaţie, pe vreo cinci niveluri diferite.
― Oh, nu. E foarte bine păzit. Şi e încă sub cheie. Dar am stat de vorbă cu el, spune Haymitch.
― Faţă-n faţă? Şi nu şi-a ieşit din minţi?
― Nu. Era foarte supărat pe mine, însă numai din motive justificate. Pentru că nu i-am spus de¬spre complotul rebelilor şi pentru altele. Haymitch se întrerupe o clipă, ca şi cum ar lua o decizie. Zice c-ar vrea să te vadă.
Sunt pe o barcă glazurată, aruncată în toate părţile de valuri albastre-verzui, cu puntea legănându-mi-se sub picioare. Palmele mi se proptesc de perete, în căutarea echilibrului. Asta nu făcea parte din plan. În Doi l-am scos din scenariu pe Peeta. Pe urmă trebuia să merg la Capitoliu, să-l ucid pe Snow şi să fiu eu însămi ucisă, împuşcătura n-a fost decât o piedică temporară. Nu era de aşteptat s-aud vreodată cuvintele zice c-ar vrea să te vadă. Însă acum, după ce le-am auzit, nu pot refuza sub nicio formă.
La miezul nopţii, stau dincolo de uşa celulei lui. O cameră de spital. Trebuie s-aşteptăm să-şi încheie Plutarch difuzarea filmului nunţii, de care e mulţumit, în ciuda lipsei a ceea ce el numeşte tămbălău.
― Cea mai bună urmare a faptului că, în toţi anii ăştia, Capitoliul a ignorat, în esenţă, Districtul 12, e dramul de spontaneitate pe care vi l-aţi păstrat. Publicul îl devorează. Ca atunci când a anunţat Peeta că e îndrăgostit de tine, sau când ai făcut trucul cu fructele de pădure. E perfect pentru televiziune.
Mi-aş dori să mă fi putut întâlni cu Peeta între patru ochi. Dar auditoriul alcătuit din medici s-a adunat dincolo de geamul unidirecţional, cu blocnotesurile pregătite şi cu stilourile pe poziţie. Când aud OK-ul lui Haymitch în cască, deschid încet uşa.
Ochii albaştri se fixează imediat asupra mea. Peeta e legat cu câte trei curele de fiecare braţ şi conectat la un furtunaş prin care i se poate inocula un medicament paralizant, dacă îşi pierde cumva controlul. Însă nu se zbate să se elibereze, mă studiază doar, cu privirea prudentă a cuiva care n-a exclus încă posibilitatea de a se afla în prezenţa unui mutant. Mă apropii până ce ajung cam la un metru distanţă de pat. N-am ce face cu braţele, aşa că înainte de a vorbi mi le încrucişez, protejându-mi coastele.
― Salut.
― Salut, răspunde el.
Vocea seamănă cu a lui, e aproape vocea lui, numai că i s-a adăugat ceva nou. O tentă de suspiciune şi de reproş.
― Haymitch mi-a spus că vrei să-mi vorbeşti.
― Vreau să mă uit la tine, pentru-nceput.
E ca şi cum s-ar aştepta să mă transform, sub ochii lui, într-un lup hibrid, cu botul plin de bale. Se holbează la mine un timp atât de îndelungat încât încep să arunc priviri furişe către geamul unidirecţional, sperând să primesc indicaţii din partea lui Haymitch, dar casca din urechea mea continuă să tacă.
― Nu eşti prea voinică, nu-i aşa? Sau deosebit de frumoasă?
Ştiu că Peeta a bătut drumul până-n iad şi înapoi, şi totuşi observaţia lui mă irită, aşa cum n-ar trebui.
― Ei, şi tu arătai mai bine pe vremuri. Haymitch mă sfătuieşte să bat în retragere, dar vorbele lui sunt acoperite de râsul lui Peeta.
― Şi nici pe departe amabilă. Să-mi spui aşa ceva după toate cele prin care am trecut.
― Mda. Toţi am trecut prin multe. Şi tu erai cel renumit pentru amabilitate, nu eu.
Fac totul pe dos. Nu ştiu de ce simt atât de tare nevoia să fiu în defensivă. El a fost torturat! A fost viespchestrat! Ce e cu mine? Mă gândesc dintr-odată că e posibil să-ncep să ţip la el – nici măcar nu sunt sigură în privinţa asta – aşa că mă hotărăsc să plec de-aici.
― Uite ce e, nu mă simt prea bine. Poate trec pe la tine mâine.
Sunt în pragul uşii când vocea lui mă opreşte.
― Katniss. Mi-am adus aminte de pâine. Pâinea. Singurul moment în care ne-am aflat cu adevărat în legătură, înainte de Jocurile Foamei.
― Ţi-au arătat înregistrarea în care vorbesc de¬spre ea, spun eu.
― Nu. Există o asemenea înregistrare? De ce n-a folosit-o Capitoliul împotriva mea? întreabă el.
― Am făcut-o în ziua salvării tale, îi răspund. Durerea din piept îmi cuprinde coastele ca o menghină.
Dansul n-a fost o idee bună.
― Şi ce ţi-ai adus aminte?
― Tu. În ploaie, spune el, cu blândeţe. Căutând în lăzile noastre de gunoi. Eu arzând pâinea. Mama pocnindu-mă. Eu, luând pâinea ca să i-o duc porcului, dar dându-ţi-o în schimb ţie.
― Aşa e. Aşa a fost, spun eu. A doua zi, la şcoală, am vrut să-ţi mulţumesc. Dar n-am ştiut cum.
― Eram afară la sfârşitul zilei. Am încercat să-ţi surprind privirea. Tu te-ai uitat în altă parte. Şi apoi… dintr-un anumit motiv, ai cules o păpădie.
Dau din cap. Îşi aminteşte într-adevăr. Eu n-am vorbit niciodată de¬spre asta.
― Probabil că te iubeam foarte mult.
― Mă iubeai.
Vocea mi se frânge şi mă prefac că tuşesc.
― Dar tu mă iubeai? întreabă el.
Rămân cu ochii la podeaua de mozaic.
― Toată lumea spune că da. Şi că de asta te-a torturat Snow. Ca să mă zdro-bească.
― Ăsta nu e un răspuns, spune el. N-am ştiut ce să cred când mi-au arătat o parte dintre înregistrări. S-ar părea că atunci, când am fost prima oară în arenă, ai încercat să mă ucizi cu viespoi-copoii ăia.
― Am încercat să vă ucid pe toţi, îi răspund. Eram încolţită.
― Pe urmă sunt o mulţime de sărutări. Nu par foarte sincere, din partea ta. Ţi-a făcut plăcere să mă săruţi? mă întreabă.
― Uneori, recunosc eu. Ştii că acum ne privesc mai mulţi oameni?
― Ştiu. Şi ce e cu Gale? continuă el.
Mă cuprinde din nou furia. Puţin îmi pasă de convalescenţa lui – asta nu e treaba oamenilor de dincolo de geam.
― Nici el nu sărută rău, răspund, cu bruscheţe.
― Şi crezi că pentru fiecare dintre noi a fost OK? Să ştim că îl săruţi pe celălalt?
― Nu. N-a fost OK pentru niciunul dintre voi. Dar nu v-am cerut permisiunea.
Peeta râde din nou, rece, distant.
― Ei, eşti uimitoare, nu-i aşa?
Haymitch nu protestează când plec. Străbat coridorul. Traversez stupul de compartimente. Găsesc o spălătorie, cu o ţeavă caldă după care să mă ascund. Trece mult timp până ce reuşesc să-mi dau seama de ce sunt atât de întoarsă pe dos. Toate acele luni în care am fost sigură că Peeta mă crede minunată s-au sfârşit. În cele din urmă, mă poate vedea aşa cum sunt. Brutală. Bănuitoare. Manipulatoare. Letală.
Şi îl urăsc pentru asta.
17
Atacată pe la spate. Aşa mă simt când Haymitch îmi dă vestea, la spital. Zbor în josul treptelor, către Comandament, cu gândurile alergându-mi cu un kilometru şi jumătate pe minut, şi dau buzna în plin consiliu de război.
― Cum adică eu nu merg la Capitoliu? Trebuie să merg! Sunt Gaiţa Zeflemitoare! exclam.
Coin abia dacă-şi ridică privirea de pe ecranul din faţa ei.
― Şi, ca Gaiţă Zeflemitoare, principalul tău scop, unirea districtelor împotriva Capitoliului, a fost atins. Nu-ţi face griji – dacă totul merge bine, te trimitem acolo pentru capitulare.
Capitulare?
― O să fie prea târziu! O să pierd toate luptele. E nevoie de mine – sunt cel mai bun ţintaş pe care-l aveţi! strig.
De obicei nu mă laud cu asta, dar trebuie să fie cel puţin foarte aproape de adevăr.
― Dar Gale se duce.
― Gale s-a dus la instrucţie în fiecare zi, dacă n-a avut alte îndatoriri autorizate. Sunt sigură că se poate descurca pe câmpul de luptă. La câte ore de instrucţie apreciezi că ai participat tu?
La niciuna. Ăsta e răspunsul.
― Păi, uneori am fost la vânătoare. Şi… m-am antrenat cu Beetee, la Apărarea Specială.
― Nu e acelaşi lucru, Katniss, spune Boggs. Ştim cu toţii că eşti inteligentă şi curajoasă şi că ţinteşti bine. Dar pe câmpul de luptă avem nevoie de soldaţi. Tu nu ştii nimic de¬spre modul în care se execută un ordin şi nu se poate spune că eşti în cea mai bună formă fizică.
― Asta nu v-a deranjat când am fost în Opt. Sau în Doi, ripostez eu.
― Iniţial, n-ai fost autorizată să iei parte la luptă, în niciunul dintre cazuri, spune Plutarch, avertizându-mă din priviri că sunt pe cale să dezvălui prea multe.
Nu, lupta cu bombardierele din Opt şi intervenţia mea din Doi au fost spontane, nesăbuite şi categoric neautorizate.
― Şi în ambele cazuri ai fost rănită, îmi reaminteşte Boggs.
Mă văd dintr-odată prin ochii lui. O fată mărunţică de şaptesprezece ani, care nu e în stare să-şi recapete răsuflarea, fiindcă nu i s-au vindecat pe deplin coastele. Îmbrăcată neglijent. Indisciplinată. În convalescenţă. Nu un soldat, ci un om căruia trebuie să i se poarte de grijă.
― Dar trebuie să merg, spun.
― De ce? mă întreabă Coin.
Nu-i pot spune că vreau să-mi duc la bun sfârşit răzbunarea personală împotriva lui Snow. Sau că nu pot suporta ideea de a rămâne aici, în Treisprezece, cu cea mai recentă versiune a lui Peeta, în timp ce Gale merge la război. Dar nu duc lipsă de motive care mă-ndeamnă să lupt împotriva Capitoliului.
― Din cauza districtului meu. Pentru că l-au distrus.
Preşedinta se gândeşte o clipă. Mă studiază.
― Ei bine, ai la dispoziţie trei săptămâni. Nu e mult, dar poţi să-ncepi instrucţia. Dacă te va declara aptă Comisia de Repartizare, poate vom reconsidera cazul tău.
Asta e. Mai mult de-atât nu pot să sper. Cred că e vina mea. Mi-am nesocotit orarul în fiecare zi, în afara cazurilor când conţinea câte ceva pe placul meu. Când se petreceau atât de multe lucruri, nu mi s-a părut că alergarea pe câmp cu o armă în mână ar fi fost o prioritate. Iar acum plătesc pentru neglijenţă.
Când mă-ntorc la spital, o găsesc pe Johanna într-o stare similară cu a mea, şi spumegând de furie. Îi povestesc ce-a spus Coin.
― Cred c-ai putea să vii şi tu la instrucţie.
― Perfect. O să vin. Dar o să merg în împuţitul ăla de Capitoliu chiar dac-o să fiu nevoită să ucid echipajul unei aeronave şi s-o pilotez singură, zice Johanna.
― Cred că e mai bine să n-aduci vorba de¬spre asta la instrucţie, îi spun. Dar e plăcut să ştiu c-o să am un mijloc de transport.
Johanna rânjeşte şi simt că în relaţia noastră intervine o schimbare, uşoară, dar semnificativă.
Nu ştiu dacă suntem cu adevărat prietene, dar e posibil ca „aliate” să fie cuvântul potrivit. Ceea ce e bine. O să am nevoie de un aliat.
A doua zi dimineaţă, la 7:30, când ne prezentăm la antrenament, realitatea mă plesneşte peste obraz. Am fost repartizate într-o grupă alcătuită mai degrabă din începători, puşti de paisprezece sau cincisprezece ani, ceea ce pare oarecum insultător până când devine evident că toţi sunt într-o formă mult mai bună decât noi. Gale şi ceilalţi oameni selectaţi pentru plecarea la Capitoliu sunt într-o cu totul altă fază, de instrucţie intensivă. După ce facem încălzirea – ceea ce doare – urmează două ore de exerciţii de fortificare – dureroase – şi o alergare de opt kilometri – ucigătoare. Deşi sunt îmboldită de insultele Johannei, trebuie să renunţ după un kilometru şi jumătate.
― Coastele mele sunt de vină, îi explic antrenoarei, o femeie practică, între două vârste, căreia trebuie să-i spunem „soldat York”. Sunt încă pline de vânătăi.
― Ei, soldat Everdeen, astea mai au nevoie de încă o lună, cel puţin, ca să se vindece singure, ascultă-mă pe mine, zice ea.
Eu clatin din cap.
― N-am la dispoziţie o lună.
Ea mă măsoară de sus până jos.
― Doctorii nu ţi-au prescris niciun tratament?
― Există un tratament? întreb. Au spus că trebuie să se vindece de la sine.
― Aşa zic ei. Dar, la recomandarea mea, ar putea accelera procesul. Însă te previn că n-o să fie distractiv, îmi spune ea.
― Te rog. Trebuie s-ajung la Capitoliu, insist eu.
Soldatul York nu pune la îndoială asta.
Scrie ceva pe un blocnotes şi mă trimite direct la spital. Ezit. Nu vreau să lipsesc din nou de la instrucţie.
― O să mă-ntorc la şedinţa de după-amiază, promit.
Ea se mulţumeşte să strângă din buze.
Ceva mai târziu, cu douăzeci şi patru de ace înfipte în cuşca toracică, zac lată în patul meu de spital, scrâşnind din dinţi ca să nu implor să-mi fie adusă înapoi perfuzia cu morfină. A stat lângă patul meu, ca să-mi pot administra o doză ori de câte ori simţeam nevoia, însă în ultima vreme n-am mai folosit-o, am păstrat-o doar pentru Johanna. Astăzi mi-au făcut o analiză a sângelui, ca să se asigure că nu mai conţine nicio urmă de calmant, pentru că amestecul celor două medica-mente – morfina şi indiferent ce-o fi substanţa care-mi trimite acum în coaste o durere arzătoare – are efecte secundare periculoase. Mi s-a spus clar c-o să am două zile grele. Însă eu le-am cerut să continue.
În camera noastră, noaptea e groaznică. Somnul iese din discuţie. Eu am impresia că simt efectiv mirosul degajat de inelul de carne în flăcări ce-mi înconjoară pieptul, iar Johanna se luptă cu simptomele renunţării la drog. Ceva mai devreme, când i-am cerut scuze fiindcă am lăsat-o fără rezerva de morfină, şi-a fluturat mâna a respingere, spunând că oricum trebuia să se-ntâmple. Dar la ora trei dimineaţa sunt ţinta tuturor înjurăturilor colorate care s-au rostit vreodată în Districtul 7. Iar dimineaţa mă trage jos din pat, hotărâtă s-ajungem la instrucţie.
― Nu cred că sunt în stare, îi mărturisesc.
― Ba poţi. Putem amândouă. Doar suntem învingătoare, nu-i aşa? Noi putem supravieţui, indiferent ce-ar arunca asupra noastră, mârâie ea.
Are tenul de un verde îngreţoşător şi tremură ca o frunză. Mă îmbrac.
Trebuie să fim învingătoare ca să putem trece de dimineaţa asta. Când ne dăm seama că afară plouă, mă gândesc c-o s-o pierd pe Johanna. Faţa ei devine cadaverică şi pare să nu mai respire.
― Nu e decât apă. N-o să ne omoare, îi spun.
Ea strânge din dinţi şi calcă apăsat prin noroi.
Ploaia ne udă până la piele în timp ce ne antrenăm trupurile, apoi parcurgem cu greu traseul de alergare. Eu mă retrag din nou după un kilometru şi jumătate şi rezist tentaţiei de a-mi scoate cămaşa pentru ca apa rece să-mi sfârâie pe coastele încinse. Mă silesc să-mi înghit prânzul primit pe teren, peşte şi tocană de vită, ambele murate de apă. Johanna reuşeşte să-şi mănânce jumătate din porţie înainte de a o voma. După-amiază învăţăm să ne montăm armele. Eu reuşesc, dar ea nu-şi poate opri tremurul mâinilor atât cât e nevoie ca să asambleze componentele. O ajut când se întoarce York cu spatele. Deşi ploaia nu se opreşte, după-amiază avem parte de o îmbunătăţire, fiindcă suntem într-un poligon de tragere. În sfârşit ceva la care mă pricep. E nevoie de câtva timp ca să treci de la arc la o armă de foc, dar, până la sfârşitul zilei, am cele mai bune rezultate din grupa noastră.
Tocmai am intrat în incinta spitalului când o aud pe Johanna vorbind pe un ton solemn:
― Trebuie să terminăm cu asta. Să nu mai locuim în spital. Toată lumea nu vede în noi decât nişte paciente.
Pentru mine nu e o problemă. Mă pot muta oricând în compartimentul familiei mele, dar Johannei nu i-a fost niciodată repartizat vreunul. Când încearcă să-şi obţină externarea, nu vor s-o lase să locuiască singură, chiar dacă se întoarce în fiecare zi, pentru o discuţie cu doctorul de nebuni. Cred c-au reuşit să pună lucrurile cap la cap în privinţa morfinei, ceea ce nu face decât să le întărească părerea că e labilă.
― N-o să fie singură. O să locuiesc în cameră cu ea, anunţ.
Apar disensiuni, dar Haymitch trece de partea noastră şi, la ora de culcare, avem un compartiment vizavi de cel ocupat de Prim şi de mama, care e de acord să stea cu ochii pe noi.
Îmi termin duşul, iar Johanna se şterge cu o cârpă umedă, după care face o inspecţie sumară a locului. Când trage sertarul cu cele câteva obiecte pe care le posed, se grăbeşte să-l închidă.
― Îmi cer scuze.
Mă gândesc că în sertarul ei nu e nimic, în afara hainelor primite de la guvern. Că, în toată lumea asta, nu există niciun obiect care să-i aparţină.
― E OK. Dacă vrei, te poţi uita la lucrurile mele.
Ea îmi deschide medalionul şi studiază poza lui Gale, pe a lui Prim şi pe a mamei. Desface paraşuta argintie, ia caneaua şi şi-o pune pe degetul mic.
― Mi se face sete numai când o privesc.
Pe urmă găseşte perla pe care mi-a dat-o Peeta.
― Asta e…?
― Da, răspund. Am reuşit cumva să trec peste asta.
Nu vreau să vorbesc de¬spre Peeta. Una dintre părţile bune ale instrucţiei e faptul că mă-mpiedică să mă gândesc la el.
― Haymitch zice că e din ce în ce mai bine, spune ea.
― Poate, dar s-a schimbat.
― Aşa cum te-ai schimbat şi tu. Şi eu. Şi Finnick, şi Haymitch, şi Beetee. Ca să nu-ncep cu Annie Cresta. Arena ne-a dat bine peste cap pe toţi, nu crezi? Sau te mai simţi încă la fel ca fata care s-a oferit voluntar în locul surorii ei? mă întreabă.
― Nu, îi răspund.
― Ăsta e singurul lucru în privinţa căruia s-ar putea să aibă dreptate doctorul meu de nebuni. Nu există întoarcere. Prin urmare putem s-acceptăm lucrurile aşa cum sunt acum.
Îmi aşază suvenirele la loc în sertar, în ordine, şi se urcă în patul de vizavi de al meu exact când se sting luminile.
― Nu ţi-e teamă c-o să te-omor la noapte?
― De parcă eu nu ţi-aş putea face de petrecanie, îi răspund.
Pe urmă râdem, fiindcă amândouă ne simţim atât de schilodite, încât pare un miracol dac-o să ne putem scula mâine dimineaţă. Dar putem. Reuşim în fiecare zi. Şi, până la finele săptămânii, coastele mele sunt aproape ca noi, iar Johanna e în stare să-şi monteze puşca fără ajutor.
La sfârşitul zilei, soldatul York dă aprobator din cap, către noi amândouă.
― Excelentă treabă, soldaţi.
― Cred c-a fost mai uşor să câştigăm Jocurile, bombăne Johanna, când am ajuns destul de departe ca să nu mai putem fi auzite.
Dar privirea ei spune că e încântată.
De fapt, suntem aproape binedispuse când intrăm în sala de mese, unde mă aşteaptă Gale, să mâncăm împreună. Rămân în toane la fel de bune şi când primesc o porţie uriaşă de tocană de vită.
― Primele transporturi de hrană au sosit în dimineaţa asta, îmi spune Sae Unsuroasa. Asta e carne de vacă adevărată, din Districtul 10. Nu unul dintre câinii voştri sălbatici.
― Nu-mi amintesc să fi refuzat tu vreunul, ripostează Gale.
Ne alăturăm unui grup din care fac parte Delly, Annie şi Finnick. Transfor-marea lui Finnick de după căsătorie e impresionantă. Celelalte încarnări ale sale – idolul decadent pe care l-am întâlnit înainte de Jubileul Pacificării, aliatul enigmatic din arenă, tânărul zdrobit care a-ncercat să m-ajute să rezistăm împreună – toţi aceştia au fost înlocuiţi de cineva care radiază de viaţă. Îşi etalează pentru prima oară adevăratul farmec, umorul discret şi firea plăcută. Nu dă niciodată drumul mâinii lui Annie. Nici când merg, nici când mănâncă. Mă îndoiesc că are de gând s-o facă vreodată. Ea e pierdută într-un soi de uimire fericită. Încă mai sunt momente când îţi dai seama că în creierul ei se produce o alunecare şi o altă lume îi atrage privirea. Dar câteva cuvinte adresate de Finnick o aduc înapoi.
Delly, pe care o cunosc de când eram mică, dar la care nu m-am gândit niciodată prea mult, a crescut în ochii mei. I s-a povestit ce mi-a spus Peeta în noaptea de după nuntă, dar nu e bârfitoare. Haymitch spune că e cea mai bună apărătoare pe care-o am ori de câte ori explodează Peeta într-un soi de furie ucigaşă contra mea. Îmi ia întotdeauna apărarea, dând vina pe percepţiile lui negative, inoculate de tortura Capitoliului. Are mai multă influenţă asupra lui decât oricine altcineva, fiindcă pe ea o cunoaşte cu adevărat. Oricum, chiar dacă Delly îmi înfrumuseţează părţile bune, apreciez asta. Sincer vorbind, am nevoie de o uşoară înfrumuseţare.
Sunt moartă de foame şi tocana e delicioasă – carne de vită, cartofi, napi şi ceapă într-un sos gros – aşa că trebuie să-mi impun să mestec mai încet. În toată sala de mese se simte efectul revigorant al unei mâncări gustoase. Modul în care îi face pe oameni mai prietenoşi, mai amuzanţi, mai optimişti, reamintindu-le că nu e o greşeală să continue să trăiască. E mai bună decât orice medicament. Mă străduiesc s-o savurez cât mai multă vreme şi mă alătur conversaţiei. Îmi înmoi pâinea în sos şi ciugulesc din ea ascultându-l pe Finnick spunând o poveste caraghioasă, de¬spre o broască ţestoasă de mare, care a plecat înot cu pălăria lui. Încep să râd înainte să-mi dau seama că el e aici. Stă exact în partea opusă a mesei, în spatele locului gol de lângă Johanna. Privindu-mă. Mă sufoc pentru o clipă, când pâinea înmuiată în sos mi se opreşte în gât.
― Peeta! exclamă Delly. Îmi pare atât de bine să te văd afară… şi lângă noi.
În spatele lui stau doi paznici voinici. El îşi ţine tava cu stângăcie, în echilibru pe vârfurile degetelor, fiindcă are încheieturile mâinilor încătuşate, cu un lanţ scurt între ele.
― Ce-i cu brăţările astea elegante? întreabă Johanna.
― Încă nu sunt tocmai demn de încredere, îi explică Peeta. Nu pot nici măcar să stau aici fără permisiunea voastră.
Arată către paznici cu o mişcare a capului.
― Sigur că poţi să stai aici. Suntem prieteni vechi, spune Johanna, bătând cu palma pe locul de lângă ea. La Capitoliu, eu şi Peeta am fost ţinuţi în celule învecinate. Suntem foarte familiarizaţi unul cu ţipetele altuia.
Annie, care stă de partea cealaltă a Johannei, îşi acoperă urechile, gestul prin care părăseşte realitatea. Finnick îi aruncă o privire furioasă Johannei şi o cuprinde cu braţul pe Annie.
― Cum? Doctorul meu de nebuni spune că nu trebuie să-mi cenzurez gândurile. Face parte din terapie, ripostează Johanna.
Mica noastră petrecere şi-a pierdut însufleţirea. Finnick murmură tot felul de lucruri către Annie, până când ea îşi îndepărtează uşor mâinile. Urmează un lung răstimp de tăcere, în care toată lumea se preface că mănâncă.
― Annie, spune radioasă Delly, ştii că Peeta ţi-a împodobit tortul de nuntă? La noi în oraş, familia lui deţinea o brutărie, iar el făcea glazurile.
Annie se uită cu prudenţă dincolo de Johanna.
― Mulţumesc, Peeta. A fost minunat.
― Cu plăcere, Annie, răspunde el, şi îi aud în glas acea notă de blândeţe pe care-o crezusem dispărută pentru totdeauna.
Chiar dacă nu mi se adresează mie. Totuşi există.
― Dacă vrem să ne-ncadrăm în timp cu plimbarea aia, am face bine să mergem, îi spune Finnick soţiei sale. Aranjează ambele tăvi astfel încât să le poată duce cu o singură mână, în timp ce strânge mâna ei cu cealaltă. Mi-a părut bine să te văd, Peeta.
― Să te porţi frumos cu ea, Finnick. Altminteri s-ar putea să-ncerc să ţi-o iau.
Ar fi putut fi o glumă, dacă tonul n-ar fi fost atât de rece. Tot ce transmite e ceva negativ. Neîncrederea făţişă în Finnick, aluzia că Peeta a pus ochii pe Annie, că Annie l-ar putea părăsi pe Finnick, că eu nu exist.
― Oh, Peeta, spune Finnick, cu detaşare. Nu mă face să regret că ţi-am repornit inima.
Se îndepărtează conducând-o pe Annie, după ce îmi aruncă o privire îngrijorată.
― Ţi-a salvat într-adevăr viaţa, Peeta. Nu numai o dată, spune Delly după plecarea lor, cu reproş în glas.
― Pentru ea. Peeta arată spre mine cu o mişcare uşoară a capului. Pentru rebeliune. Nu de dragul meu. Nu-i datorez nimic.
N-ar trebui să muşc momeala, dar o fac.
― Poate că nu. Dar Mags a murit şi tu eşti încă aici. Asta ar trebui să-nsemne ceva.
― Da, o mulţime de lucruri ar putea însemna altceva decât par, Katniss. Am nişte amintiri cărora nu le pot da niciun sens, şi nu cred c-au fost alterate de Capitoliu. O mulţime de nopţi din tren, de exemplu, ripostează el.
Alte aluzii. Că în tren s-ar fi întâmplat mai multe decât în realitate. Ceea ce s-a întâmplat într-adevăr – nopţile alea în care mi-aş fi pierdut minţile dacă nu m-ar fi ţinut în braţe – nu mai contează. Totul e o minciună, totul e un mod de a abuza de el.
Peeta schiţează un gest cu lingura, făcând legătura dintre Gale şi mine.
― Voi doi sunteţi acum oficial un cuplu, sau încă mai târăsc povestea cu îndrăgostiţii născuţi sub o stea potrivnică?
― O mai târăsc, spune Johanna.
Cuprins de spasme, Peeta îşi încleştează pumnii, pentru a şi-i destinde apoi cu un gest bizar. E tot ce poate face ca să îi ţină departe de gâtul meu? Simt muşchii lui Gale încordându-se lângă mine, mă tem de o ceartă.
Dar el se mulţumeşte să spună:
― N-aş fi crezut dacă n-aş fi văzut cu ochii mei.
― Ce-ai văzut? întreabă Peeta.
― Pe tine, răspunde Gale.
― Va trebui să fii ceva mai explicit, spune Peeta. Ce-i cu mine?
― Te-au înlocuit cu o altă versiune a ta, cu un mutant rău, spune Johanna.
Gale îşi bea tot laptele.
― Ai terminat? mă întreabă.
Mă ridic şi traversăm sala, ducându-ne tăvile la locul lor. La uşă mă opreşte un bătrân, fiindcă încă mai strâng în pumn restul de pâine înmuiată în sos. Ceva din expresia mea, sau poate faptul că n-am încetat să ascund pâinea, îl face să mă trateze cu băgare de seamă. Mă lasă să-mi îndes bucata în gură şi-mi văd de drum. Aproape am ajuns la uşa compartimentului meu când începe Gale din nou să vorbească.
― Nu m-am aşteptat la asta.
― Ţi-am spus că mă urăşte, zic eu.
― E vorba de felul în care te urăşte. E atât de… familiar. Şi eu simţeam aşa, recunoaşte el. Când te vedeam sărutându-l pe ecran. Însă eu ştiam că, în parte, eram nedrept. El nu-şi dă seama de asta.
Ajungem la uşă.
― Poate mă vede pur şi simplu aşa cum sunt în realitate. Trebuie să dorm.
Gale mă prinde de braţ înainte de-a apuca să dispar.
― Aşa gândeşti tu acum?
Ridic din umeri.
― Katniss, sunt cel mai vechi prieten al tău, crede-mă când îţi spun că nu te vede aşa cum eşti în realitate.
Mă sărută pe obraz şi pleacă.
Stau pe pat, încercând să-mi îndes în cap informaţiile din manualele de tactică militară, în timp ce amintirile nopţilor din tren, alături de Peeta, îmi distrag atenţia. Peste vreo douăzeci de minute soseşte Johanna şi se aruncă de-a latul patului meu, la picioare.
― Ai pierdut ce-a fost mai frumos. Delly s-a-nfuriat pe Peeta, pentru că te-a tratat aşa. I s-a piţigăiat vocea. A fost ca şi cum ar fi înjunghiat cineva un şoarece cu furculiţa, de mai multe ori la rând. Toată lumea din sală o privea ţintă.
― Şi Peeta ce-a făcut? întreb.
― A-nceput să se certe cu el însuşi, de parcă ar fi fost doi oameni în acelaşi timp. Paznicii s-au văzut nevoiţi să-l scoată afară. Partea bună a fost că nimeni n-a băgat de seamă când i-am dat eu gata tocana.
Johanna îşi freacă pântecul proeminent cu palma. Mă uit la stratul de negreală de sub unghiile ei. Şi mă-ntreb dacă oamenii din Şapte fac vreodată baie.
Petrecem două ore punându-ne una alteia întrebări de¬spre termenii militari. Le vizitez pe mama şi pe Prim pentru o vreme. Când sunt din nou în compartimentul meu, după duş, privind ţintă întunericul, întreb în sfârşit:
― Johanna, l-ai auzit într-adevăr ţipând?
― Făcea parte din tortură, spune ea. Ca gaiţele-limbute din arenă. Numai că era real. Şi nu se oprea după o oră. Tic-tac.
― Tic-tac, şoptesc eu drept răspuns. Trandafiri. Lupi mutanţi. Tributuri. Delfini glazuraţi. Prieteni. Gaiţe zeflemitoare. Stilişti. Eu.
În noaptea asta, toate ţipă în visele mele.