Revolta07

14
Doi e un district mare, aşa cum te-ai şi aştepta, alcătuit dintr-o serie de sate răsfirate prin munţi. La început, fiecare a fost asociat cu câte o mină sau cu câte o carieră de piatră, însă acum cele mai multe sunt dedicate găzduirii şi antrenării Apărătorilor Păcii. Fiindcă rebelii au de partea lor aviaţia Districtului 13, niciunul nu reprezintă o provocare deosebită, cu o singură excepţie: în centrul districtului se află un munte efectiv inexpugnabil, care adăposteşte inima forţei militare a Capitoliului.
Am supranumit muntele Nuca, de când le-am redat liderilor rebelilor epuizaţi şi descurajaţi de aici comentariul lui Plutarch: „O nucă greu de spart.” Nuca a luat fiinţă imediat după „Zilele Negre”, când Capitoliul pierduse Districtul 13 şi căuta cu disperare o nouă fortăreaţă subterană. O parte dintre resursele sale militare erau plasate în jurul propriei periferii – rachete nucleare, aeronave, trupe –, dar o fracţiune imensă a puterii lui de foc se afla în momentul acela sub controlul unui duşman. Bineînţeles că nu puteau spera să construiască un duplicat al Districtului 13, care îngloba munca mai multor secole. Însă au văzut în minele din apropierea Districtului 2 o oportunitate. Din aer, Nuca părea să nu fie decât un alt munte, cu câteva guri de peşteri pe versanţi. Dar în interior se aflau caverne vaste din care fuseseră tăiate lespezi de stâncă aduse apoi la suprafaţă şi cărate în josul drumurilor înguste şi alunecoase, spre a fi folosite la construcţia unor clădiri îndepărtate. Exista până şi o reţea de căi ferate pentru transportul minerilor din Nucă până în centrul principalului oraş din Districtul 2.
Ducea direct în piaţa unde am ajuns împreună cu Peeta în timpul Turneului Învingătorilor şi unde am stat pe treptele late de marmură ale clădirii Justiţiei, încercând să nu ne uităm cu prea multă atenţie la familiile îndurerate ale lui Cato şi Clove, adunate în faţa noastră.
Năpăstuit de alunecări de noroi, de revărsări de ape şi de avalanşe, locul nu era nicidecum ideal. Însă avantajele atârnau mai greu în balanţă decât temerile. Săpând adânc în interiorul muntelui, minerii lăsaseră în urmă piloni groşi şi pereţi de piatră, pentru susţinerea infrastructurii. Capitoliul le-a consolidat şi a început să transforme muntele în noua sa bază militară. L-a umplut cu computere şi săli de şedinţe, cu cazărmi şi cu arsenale. A lărgit intrările, ca să permită ieşirea aeronavelor din hangare, a instalat lansatoare de rachete. Dar, în general, a lăsat exteriorul muntelui aproape neschimbat. O harababură de copaci şi de sălbăticiuni pe teren stâncos, accidentat. O fortăreaţă naturală care să-l apere de duşmani.
Judecând după standardele celorlalte districte, Capitoliul i-a tratat cu foarte mare blândeţe pe locuitorii din Doi. E suficient să te uiţi la rebelii din district ca să-ţi dai seama că în copilărie au fost bine hrăniţi şi li s-a purtat de grijă. Unii ajung să lucreze în carierele de piatră sau în mine.
Alţii sunt instruiţi pentru lucrul în Nucă sau incluşi în rândurile Apărătorilor Păcii. Sunt antrenaţi de mici şi fortificaţi pentru luptă. Jocurile Foamei le ofereau ocazia de a dobândi o bogăţie şi un soi de glorie nemaiîntâlnite altundeva. Bineînţeles că oamenii din Doi înghiţeau propaganda Capitoliului cu mai multă uşurinţă decât noi. Îi acceptau metodele. Dar, cu toate astea, în final erau tot sclavi. Iar tot ce nu-i afecta pe Apărătorii Păcii şi pe deţinătorii posturilor din Nucă era resimţit din plin de pietrari, care alcătuiesc coloana vertebrală a rezistenţei din acest district.
Lucrurile stau exact ca acum două săptămâni, la sosirea mea aici. Satele de la periferie sunt în mâinile rebelilor, oraşul e împărţit în două şi Nuca e mai de neatins ca oricând. Puţinele sale intrări sunt puternic fortificate, iar muntele îi încercuieşte inima, păstrând-o în siguranţă. În vreme ce toate celelalte districte s-au smuls de sub controlul Capitoliului, Doi i-a rămas alături.
Fac în fiecare zi tot ce pot ca să fiu de ajutor. Vizitez răniţii. Înregistrez prop- uri scurte împreună cu echipa mea de televiziune. Nu mi se permite să iau efectiv parte la luptă, dar rebelii mă invită la discuţiile de¬spre evoluţia războiului, ceea ce e cu mult mai mult decât făceau cei din Treisprezece. Aici e într-adevăr mai bine. Sunt mai liberă, nu am niciun orar pe braţ, timpul meu e mai puţin solicitat. Locuiesc deasupra pământului, în satele rebelilor, sau în peşterile din jur. Pentru siguranţa mea, sunt mutată des. Mi se îngăduie să vânez în timpul zilei, atât timp cât sunt însoţită de o gardă de corp şi nu hoinăresc prin locuri prea îndepărtate. În aerul rarefiat şi rece al muntelui, simt cum îmi recapăt o parte din forţa fizică şi mintea mi se limpezeşte, ieşind definitiv din ceaţă. Dar, odată cu această claritate, înţeleg din ce în ce mai bine ce i-au făcut lui Peeta.
Snow mi l-a furat, l-a deformat într-o asemenea măsură încât e de nerecunos-cut şi mi l-a făcut cadou. Boggs, care m-a însoţit în Doi, mi-a povestit că Peeta a fost cam prea uşor de salvat, chiar şi aşa, cu tot planul lor minuţios. Şi e de părere că Treisprezece putea să nu facă acest efort, fiindcă Peeta mi-ar fi fost livrat oricum. Ar fi fost lăsat într-unul dintre districtele beligerante, sau chiar în Trei-sprezece. Legat cu panglici şi etichetat cu numele meu. Programat să mă ucidă.
Abia acum, când a fost transformat, îl apreciez pe deplin pe adevăratul Peeta. Chiar mai mult decât aş fi făcut-o dacă şi-ar fi pierdut viaţa. Bunătatea, statornicia, căldura dincolo de care ardea un foc nebănuit. În afară de Prim, de mama şi de Gale, câţi oameni din lumea asta mă iubesc necondiţionat? Niciunul – cred că, în cazul meu, ăsta ar putea fi acum răspunsul. Uneori, când sunt singură, scot perla din buzunar, locul unde sălăşluieşte, şi încerc să-mi aduc aminte de băiatul cu pâinea, de braţele puternice care îmi alinau coşmarurile în tren, de sărutările din arenă. Încerc să dau un nume lucrului pe care l-am pierdut. Dar ce rost are? S-a dus. Peeta s-a dus. Indiferent ce-a existat între noi nu mai este. N-a mai rămas decât promisiunea mea de a-l ucide pe Snow. Îmi spun asta de zece ori pe zi.
În Treisprezece, recuperarea lui Peeta continuă. Chiar dacă nu întreb, Plutarch, optimist, mă pune la curent în timpul convorbirilor telefonice, spunând, de pildă:
― Veşti bune, Katniss! Aproape am reuşit să-l convingem că nu eşti mutant!
Sau:
― Azi i s-a permis să-şi mănânce budinca fără niciun ajutor!
Pe urmă vorbesc cu Haymitch, care recunoaşte că Peeta nu e mai bine. Singura rază de speranţă îndoielnică vine dinspre sora mea.
― Prim a avut ideea să încercăm o viespchestrare în sens invers, îmi povesteşte Haymitch. Aducem la lumină una dintre amintirile distorsionate de¬spre tine şi apoi îi injectăm o doză puternică dintr-un calmant, cum ar fi morfina. Am încercat cu o singură amintire. I-am pus filmul cu voi doi în grotă, când i-ai povestit cum a ajuns Prim să aibă o capră.
― S-a observat vreo îmbunătăţire? întreb.
― Păi, da, dacă deruta dusă la extrem e o îmbunătăţire faţă de teroarea absolută, spune Haymitch. Numai că nu sunt sigur de reuşită. Timp de mai multe ore, n-a mai fost în stare să vorbească. A intrat într-un soi de apatie. Când şi-a revenit, singura întrebare pe care-a pus-o a fost de¬spre capră.
― Corect, zic eu.
― Cum stau lucrurile acolo? se interesează el.
― Nu mişcă nimic, îi spun.
― Trimitem o echipă, ca să v-ajute în privinţa muntelui. Beetee şi câţiva. Ştii, creierele.
Când sunt selectate acestea din urmă, nu sunt surprinsă să văd pe listă numele lui Gale. M-am gândit că Beetee o să-l aducă, nu pentru o expertiză tehnologică, ci cu speranţa că s-ar putea gândi la o cale de a atrage în cursă un munte. Gale s-a oferit la început să vină cu mine în Doi, dar mi-am dat seama că l-aş fi rupt de munca lui alături de Beetee. I-am spus să nu se lase dus de val şi să rămână acolo unde e cea mai mare nevoie de el. Nu i-am spus că-n prezenţa lui mi-ar fi fost încă şi mai greu să-l jelesc pe Peeta.
Gale soseşte seara târziu şi îmi dă de urmă. Stau pe un buştean, la marginea satului în care locuiesc acum, jumulind o gâscă. La picioarele mele sunt stivuite mai bine de o duzină de păsări. De când am sosit aici migrează în stoluri mari şi sunt uşor de vânat. Gale se aşază lângă mine fără niciun cuvânt şi începe să lase o pasăre fără pene. Am dat gata aproape jumătate din grămadă când mă întreabă:
― Avem vreo şansă să mâncăm astea?
― Da. Mergem la bucătăria de campanie, dar trebuie să le dau două gâşte celor care mă vor găzdui peste noapte, îi răspund. Pentru că mă primesc.
― Onoarea pe care le-o faci nu-i de-ajuns? zice el.
― Aşa ar fi de crezut. Dar se zvoneşte că gaiţele zeflemitoare dăunează sănătăţii.
Mai jumulim o vreme în tăcere. Pe urmă el spune:
― Ieri l-am văzut pe Peeta. Prin geam.
― Ce impresie ţi-a făcut?
― Mi-a inspirat un gând egoist.
― Că n-ai de ce să mai fii gelos pe el? Degetele mele smulg brusc penele, care plutesc în jurul nostru ca un nor.
― Nu. Exact contrariul. Gale îmi îndepărtează o pană din păr… Că n-o să pot concura niciodată cu aşa ceva. Indiferent cât de mult aş suferi. Răsuceşte o pană între degetul mare şi arătător. Cred că n-am nicio şansă dacă el nu-şi revine. N-o să fii niciodată în stare să-l abandonezi. O să te simţi întotdeauna vinovată fiindcă eşti cu mine.
― Aşa cum m-am simţit vinovată faţă de tine, ori de câte ori l-am sărutat, spun eu.
Gale îmi susţine privirea.
― Dacă aş şti că e adevărat, aproape că aş putea suporta restul.
― E adevărat, admit eu. Aşa cum e şi tot ce-ai spus de¬spre Peeta.
Gale scoate un sunet care sugerează exasperarea. Totuşi, după ce predăm păsările şi ne oferim să ne-ntoarcem în pădure după vreascuri pentru focul din seara asta, mă trezesc cuprinsă de braţele lui. Îşi plimbă buzele pe vânătăile estompate de pe gâtul meu, apropiindu-se din ce în mai mult de gură. În ciuda a tot ceea ce simt pentru Peeta, acum accept pentru prima oară, în adâncul sufletului, că n-o să se mai întoarcă niciodată la mine. Sau că eu n-o să mă mai întorc niciodată la el. O să rămân în Doi până cade, o să plec la Capitoliu ca să-l ucid pe Snow şi apoi o să-mi găsesc o moarte căutată cu lumânarea. Iar el o să moară cu mintea rătăcită, urându-mă. Aşa că, în lumina din ce în ce mai palidă, închid ochii şi îl sărut pe Gale, fiindcă vreau o compensaţie pentru toate sărutările pe care mi le-am refuzat, şi fiindcă nu mai are importanţă, şi fiindcă disperarea singurătăţii e atât de intensă încât n-o mai pot suporta.
Atingerea, gustul şi căldura lui Gale îmi aduc aminte că măcar trupul meu e încă viu şi, pe moment, senzaţia e binevenită. O las să-mi alerge prin carne, cu mintea golită de gânduri, fericită să mă abandonez. Când Gale mă împinge uşor, înaintez ca să acopăr golul care ne desparte, dar îi simt mâna sub bărbie.
― Katniss, spune el.
În clipa când deschid ochii, lumea pare să se dezmembreze. Nici pădurea nu e pădurea noastră, nici muntele nu e al nostru, şi nici nu e ăsta felul nostru de a fi. Mâna mi se ridică automat spre cicatricea de pe tâmpla stângă, pe care o asociez cu confuzia.
― Acum sărută-mă.
Stau locului, uluită şi indiferentă, în timp ce el se apleacă şi îşi lipeşte scurt buzele de ale mele. Îmi studiază cu atenţie chipul.
― Ce se petrece-n capul tău?
― Nu ştiu, şoptesc.
― Atunci e ca şi cum aş săruta pe cineva care s-a-mbătat. Nu se pune la socoteală, spune el, într-o firavă încercare de a izbucni în râs.
Ia o mână de vreascuri şi mi le pune în braţe, aducându-mă cu picioarele pe pământ.
― De unde ştii? întreb, mai degrabă ca să-mi acopăr stânjeneala. Ai sărutat pe cineva care se-mbătase?
Presupun că acasă, în Doisprezece, Gale ar fi putut săruta fete în dreapta şi-n stânga. Au fost, cu siguranţă, destule amatoare. Până acum nu m-am gândit niciodată prea mult la asta.
El se mulţumeşte să clatine din cap.
― Nu, dar nu e greu să-ţi imaginezi.
― Adică n-ai mai sărutat niciodată alte fete? întreb.
― N-am zis aşa ceva. Ştii, tu n-aveai decât doisprezece ani când ne-am cunoscut. Şi erai o adevărată belea. În afara clipelor în care vânam împreună, chiar aveam o viaţă, spune el, încărcându-se cu lemne de foc.
Devin dintr-odată sincer curioasă.
― Pe cine-ai sărutat? Şi unde?
― Au fost prea multe ca să le mai ţin minte. În spatele şcolii, pe mormanul de zgură, oriunde altundeva.
Îmi rostogolesc ochii.
― Şi când am devenit eu atât de specială? Când m-au pus în tren şi m-au dus la Capitoliu?
― Nu. Cu vreo şase luni înainte. Imediat după Anul Nou. Eram în Vatră, mâncam nişte supă la Sae Unsuroasa. Şi Darius te tachina, îţi propunea să-i vinzi un iepure pentru o sărutare. Iar eu mi-am dat seama că… asta mă deranja, îmi povesteşte.
Îmi aduc aminte de ziua aia. Era groaznic de frig şi la patru după-amiaza se lăsase deja întunericul. Fuseserăm la vânătoare, dar o ninsoare puternică ne trimisese înapoi, în oraş. Vatra era ticsită de oameni care căutau un adăpost de vreme rea. Supa lui Sae Unsuroasa, făcută din zeama în care fierseseră pe îndelete oasele unui câine sălbatic împuşcat de noi cu o săptămână înainte, era sub standardele obişnuite. Însă era fierbinte, iar eu eram atât de înfometată încât o mâncam cu lăcomie, stând cu picioarele încrucişate pe tejgheaua lui Sae. Darius se sprijinea de stâlpul de susţinere al tarabei, gâdilându-mi obrazul cu capătul cozii mele împletite, în timp ce eu îl plesneam peste mână, străduindu-mă să i-o îndepărtez. Încerca să-mi explice că un sărut de-al lui merita un iepure, sau poate chiar doi, de vreme ce toată lumea ştie că bărbaţii roşcovani sunt cei mai virili. Iar eu şi Sae Unsuroasa râdeam fiindcă era atât de ridicol şi de insistent şi îmi arăta întruna tot felul de femei de prin Vatră, de¬spre care spunea că plătiseră mult mai mult decât un iepure ca să savureze atingerea buzelor lui.
― Vezi? O vezi pe aia cu fular verde? Du-te şi-ntreab-o. Dacă ai nevoie de referinţe.
S-a întâmplat la un milion de kilometri distanţă de aici, cu un miliard de zile în urmă.
― Darius glumea, spun.
― Probabil. Deşi probabil tu ai fi fost ultima care să-şi dea seama că nu era aşa, răspunde Gale. Uită-te la Peeta. Uită-te la mine. Sau chiar şi la Finnick. Începusem să-mi fac griji c-a pus ochii pe tine, dar acum pare să-şi fi revenit.
― Nu-l cunoşti pe Finnick dacă-ţi închipui că s-ar fi putut îndrăgosti de mine.
Gale ridică din umeri.
― Ştiu că era disperat. În asemenea cazuri, oamenii fac tot felul de lucruri nebuneşti.
Nu pot să nu mă gândesc că asta e o aluzie la mine.
În zorii zilei următoare, creierele se reunesc să evalueze problema Nucii. Sunt invitată la întrunire, deşi nu pot contribui cu cine ştie ce. Evit să mă aşez la masa de şedinţă şi mă cocoţ pe pervazul lat al ferestrei care dă spre muntele în cauză. Comandanta din Doi, o femeie de vârstă mijlocie, pe nume Lyme, ne conduce într-un tur virtual al Nucii, al interiorului şi al fortificaţiilor, şi ne povesteşte de¬spre încercările nereuşite de a o captura. De la sosirea mea, drumurile ni s-au încrucişat de vreo două ori şi am fost obsedată de senzaţia că am mai întâlnit-o. Lyme e destul de greu de uitat, are peste un metru optzeci şi cinci şi e foarte musculoasă. Dar abia când văd un clip cu ea pe câmpul de luptă, conducând un atac asupra intrării principale a Nucii, îmi dau seama că mă aflu în prezenţa unei alte învingătoare, tributul din Districtul 2 care a câştigat Jocurile Foamei cu mai bine de o generaţie în urmă. Ca să ne pregătească pentru Jubileul Pacificării, Effie ne-a trimis, printre altele, şi înregistrarea victoriei ei. Probabil că, de-a lungul anilor, am întrezărit-o în timpul transmisiunilor de la Jocuri, dar n-a ieşit niciodată în evidenţă. Ţinând cont de noile mele informaţii de¬spre modul în care-au fost trataţi Haymitch şi Finnick, nu mă pot gândi decât la un singur lucru: Ce i-a făcut Capitoliul după ce-a câştigat?
Odată ce-şi încheie prezentarea, încep întrebările creierelor. Timpul se scurge, ora prânzului vine şi trece, iar ei încearcă s-ajungă la un plan realist de cucerire a Nucii. Dar, în timp ce Beetee crede că ar putea prelua controlul anumitor sisteme informaţionale şi se vorbeşte de¬spre folosirea celor câtorva spioni din interior, nimeni n-are nicio idee inovatoare. Pe măsură ce după-amiaza înaintează către seară, discuţia se tot întoarce la o strategie care-a fost încercată în repetate rânduri – atacul asupra intrărilor. Îmi pot da seama că Lyme e din ce în ce mai frustrată, pentru că atât de multe variaţiuni ale acestui plan au dat deja greş şi atât de mulţi dintre soldaţii ei au pierit.
În cele din urmă răbufneşte:
― Următoarea persoană care sugerează să cucerim căile de acces ar face bine să găsească un mod genial de a le ataca, fiindc-o să conducă atacul ăla!
Gale, care e prea agitat ca să stea pe scaun mai mult de câteva ore, a şovăit între a măsura încăperea cu pasul şi a sta alături de mine la fereastră. Ceva mai devreme, a părut să accepte că intrările nu pot fi cucerite, aşa cum afirmă Lyme, şi s-a retras cu totul din discuţie. În ultima oră a stat liniştit, cu fruntea încruntată de concentrare, privind ţintă Nuca de la fereastră. În tăcerea care urmează după ultimatumul lui Lyme, i se aude glasul.
― E într-adevăr atât de necesar să cucerim Nuca? Sau ar fi suficient s-o scoatem din funcţiune?
― Ăsta ar fi un pas în sensul corect, spune Beetee. La ce te-ai gândit?
― M-am gândit la ea ca la o vizuină de câini sălbatici, continuă Gale. Nu vrei să intri acolo cu forţa. Aşa că ai două soluţii. Blochezi câinii înăuntru sau îi sperii, ca să iasă.
― Am încercat să bombardăm intrările, spune Lyme. Dar sunt instalaţi cu mult prea în interior ca să putem provoca vreo avarie gravă.
― Nu mă gândeam la asta, zice Gale. Mă gândeam să folosim muntele.
Beetee se ridică şi i se alătură în faţa ferestrei, uitându-se prin ochelarii care nu i se potrivesc defel.
― Vezi? De-a lungul versanţilor?
― Făgaşele avalanşelor, şopteşte Beetee. O să fie dificil. Va trebui să gândim secvenţa de detonare cu foarte mare grijă, iar odată ce-o să declanşăm explozia n-o să mai putem nici măcar spera să ţinem lucrurile sub control.
― Nu e necesar să le controlăm, de vreme ce renunţăm la ideea de a intra în posesia Nucii, spune Gale. Nu facem altceva decât s-o-nchidem.
― Deci sugerezi să declanşăm avalanşe şi să blocăm intrările? întreabă Lyme.
― Exact, răspunde Gale. Blocăm duşmanul în interior, îi tăiem orice posibili-tate de aprovizionare. Îl împiedicăm să-şi lanseze aeronava.
În timp ce toată lumea se gândeşte la plan, Boggs răsfoieşte teancul de schiţe ale Nucii şi se încruntă.
― Rişti să ucizi pe toată lumea din interior. Uită-te la sistemul de ventilaţie. Nu se compară cu ce avem în Treisprezece. Depinde întru totul de pomparea aerului de pe coastele muntelui. Blochează supapele şi îi sufoci pe toţi cei aflaţi în interior.
― Ar putea totuşi să scape prin tunelul de cale ferată care dă în piaţă, zice Beetee.
― Nu şi dacă-l aruncăm în aer, spune scurt Gale. Intenţia lui devine pe de-a-ntregul foarte clară.
Nu e interesat să-i păstreze în viaţă pe cei aflaţi în Nucă. Nu e interesat să-şi pună prada în cuşcă, n-are nevoie de ea mai târziu.
Asta e una dintre capcanele lui mortale.
15
Implicaţiile sugestiei lui Gale aduc tăcere în sală. Reacţia se citeşte pe feţele oamenilor. Variază de la încântare la suferinţă, de la amărăciune la satisfacţie.
― Muncitorii sunt, în cea mai mare parte, cetăţeni din Districtul 2, spune Beetee, pe un ton neutru.
― Şi ce dacă? întreabă Gale. Oricum n-o să mai putem avea încredere în ei niciodată.
― Ar trebui să aibă cel puţin şansa de a se preda, zice Lyme.
― E un lux de care n-am avut parte când au aruncat bombele incendiare în Treisprezece, ripostează Gale, dar aici sunteţi cu toţii mult mai prietenoşi când e vorba de¬spre Capitoliu.
Judecând după expresia aşternută pe faţa lui Lyme, cred că ar fi în stare să-l împuşte, sau cel puţin să-i tragă un pumn. Ea ar fi probabil în avantaj, cu tot antrenamentul ei. Însă furia comandantei pare să nu facă altceva decât să-l scoată pe Gale din fire.
― Ne-am uitat la copiii care ardeau de vii şi n-am putut face nimic! strigă el.
Trebuie să-nchid ochii o clipă, în vreme ce imaginea mă străbate, sfâşiindu- mă. Are efectul scontat. Vreau să moară toţi cei din interiorul muntelui. Sunt pe punctul de a o spune. Şi totuşi… Sunt, în acelaşi timp, o fată din Doisprezece. Nu sunt preşedintele Snow. N-am ce face. Nu pot condamna pe nimeni la moartea sugerată de el.
― Gale, îi spun, luându-l de braţ şi încercând să-i vorbesc pe un ton prietenos. Nuca e o mină veche. Asta o să provoace un accident de minerit de proporţii considerabile.
Cuvintele mele sunt cu siguranţă eficiente pentru a-l face pe orice om din Districtul 12 să se gândească la plan de două ori.
― Dar nu unul atât de rapid ca acela în care au murit taţii noştri, ripostează el. Asta e problema tuturor? Că duşmanii noştri vor avea la dispoziţie câteva ore în care să reflecteze asupra propriei morţi, în loc să fie pur şi simplu făcuţi fărâme?
În zilele de demult, când nu eram decât doi copii ieşiţi la vânătoare în afara Districtului 12, Gale spunea lucruri de genul ăsta, sau chiar mai rele. Dar atunci nu erau decât cuvinte. Acum, puse în practică, se preschimbă în fapte, care nu sunt reversibile.
― Nu ştii cum au ajuns oamenii din Districtul 2 în Nucă, îi spun. Poate-au fost constrânşi. Poate sunt ţinuţi acolo împotriva voinţei lor. Unii sunt spionii noştri. O să-i ucizi şi pe ei?
― Aş sacrifica o mică parte, da, ca să salvez restul, răspunde el. Iar dacă aş fi spion acolo, înăuntru, aş spune: „Declanşaţi avalanşele!”
Ştiu că e sincer. Că şi-ar sacrifica viaţa pentru cauză în felul ăsta – nimeni nu se îndoieşte. Poate am face cu toţii acelaşi lucru, dacă am fi spioni şi ni s-ar da de ales. Cred că eu aş face-o. Dar aici e vorba de o decizie luată cu sânge rece în numele altor oameni şi al celor care-i iubesc.
― Ai spus c-avem două soluţii, i se adresează Boggs. Să-i blocăm înăuntru sau să-i speriem ca să iasă. Eu aş zice să-ncercăm varianta cu avalanşele, dar să lăsăm liber tunelul de cale ferată. Oamenii vor putea fugi în piaţă, unde o să-i aşteptăm noi.
― Bine înarmaţi, sper, spune Gale. Nu puteţi şti cine-o să iasă.
― Bine înarmaţi. O să-i luăm prizonieri, încuviinţează Boggs.
― Să introducem acum în ecuaţie şi Districtul 13, sugerează Beetee. Să-i dăm preşedintei Coin ocazia de a interveni.
― O să vrea să blocăm tunelul, spune cu convingere Gale.
― Da, foarte probabil. Dar ştii, în prop-urile alea, Peeta chiar avea dreptate într-o anumită privinţă. E vorba de pericolul de a ne ucide până la unul. Eu m-am jucat cu nişte cifre. Am luat în considerare morţii şi răniţii şi… Cred că merită măcar o discuţie, spune Beetee.
O discuţie la care sunt invitaţi să ia parte numai câţiva oameni. Mie şi lui Gale ni se cere să părăsim sala alături de ceilalţi. Îl iau la vânătoare, să-şi poată descărca nervii, dar el nu vorbeşte de¬spre asta. E probabil prea furios fiindcă l-am contrazis.
Convorbirea are loc, se ia o decizie şi, până la lăsarea serii, sunt îmbrăcată în costumul meu de Gaiţă Zeflemitoare, cu arcul atârnat de umăr şi cu o cască în ureche, ţinând astfel legătura cu Haymitch – pentru cazul că s-ar ivi o ocazie favorabilă pentru realizarea unui prop. Aşteptăm pe acoperişul Clădirii Justiţiei, de unde se vede perfect ţinta atacului.
La început, comandanţii din Nucă ignoră aeronavele noastre, fiindcă în trecut au avut ceva mai multe necazuri decât nişte muşte care bâzâie în jurul borcanului cu miere. Dar, după două runde de bombardamente asupra celor mai înalte piscuri ale muntelui, le acordă atenţie. În momentul când încep să tragă bateriile antiaeriene ale Capitoliului, e deja prea târziu.
Planul lui Gale depăşeşte toate aşteptările. Beetee a avut dreptate, avalanşele odată dezlănţuite, nimeni nu le mai poate controla. Coastele muntelui sunt oricum instabile, dar după ce le-au şubrezit exploziile devin aproape fluide. Porţiuni întregi ale Nucii se surpă chiar în faţa ochilor noştri, aruncând în uitare tot ce ar fi putut sugera că oamenii au pus vreodată piciorul în acele locuri. Tăcuţi, mărunţi şi insignifianţi, privim valurile de piatră care coboară muntele cu zgomote de tunet. Îngroapă intrările sub tone de stâncă. Înalţă un nor de ţărână şi de rocă sfărâmată care înnegurează cerul. Transformă Nuca într-un mormânt.
Îmi imaginez iadul din interior. Sirenele urlând. Lanternele pâlpâind în întuneric. Praful de stâncă îmbâcsind aerul. Ţipetele fiinţelor umane captive, intrate în panică, poticnindu-se înnebunite în căutarea unei căi de scăpare, numai ca să găsească intrările, platoul de lansare şi înseşi puţurile de ventilaţie astupate cu pământul şi piatra ce îşi forţează drumul spre interior. Cablurile de curent electric atârnă libere, izbucnesc focuri, molozul transformă drumul cunoscut în labirint. Oameni izbindu-se unii de alţii, împingându-se, căţărându-se în patru labe, ca furnicile sub apăsarea muşuroiului surpat, care ameninţă cu strivirea carapacelor lor fragile.
― Katniss?
Vocea lui Haymitch în casca mea. Încerc să-i răspund şi descopăr că-mi apăs gura cu amândouă mâinile.
― Katniss!
În ziua când a murit tata, sirenele au început să sune când eram la şcoală, în pauza de prânz. Nimeni n-a aşteptat să i se dea voie să plece, dar nici nu era cazul. Reacţia declanşată de un accident în mină scăpa până şi de sub controlul Capitoliului. Am alergat în clasa lui Prim. Încă mi-o mai aduc aminte, micuţă pentru cei şapte ani ai ei şi foarte palidă, dar stând dreaptă, cu coatele îndoite pe pupitru. Aştepta să vin s-o iau, aşa cum îi promisesem că voi face dacă vor suna vreodată sirenele. A sărit de la locul ei, m-a înşfăcat de mâneca hainei şi ne-am făcut loc şerpuind prin şuvoiul de oameni care se scurgea pe străzi, revărsându-se apoi la intrarea principală a minei. Am găsit-o pe mama cu mâinile încleştate de frânghia întinsă în grabă, ca să ţină mulţimea la distanţă. Privind în urmă, cred că am ştiut chiar de-atunci că aveam un necaz. Fiindcă altminteri ce rost ar fi avut să ne uităm după mama?
Ascensoarele scrâşneau, mişcându-se în grabă în susul şi în josul cablurilor şi expectorând la lumina zilei mineri înnegriţi de fum. La sosirea fiecărui grup izbucneau strigăte de uşurare, rudele se strecurau pe sub frânghie să-şi conducă acasă soţii, soţiile, copiii, părinţii, fraţii, surorile. Noi stăteam în aerul rece în timp ce norii se adunau pe cerul după-amiezii şi o ninsoare uşoară se aşternea ca un strat de praf. Ascensoarele se mişcau mai încet şi scoteau afară mai puţini oameni. Am îngenuncheat pe pământ şi mi-am apăsat palmele pe zgură, dorind din răsputeri să-mi eliberez tatăl. Dacă există un sentiment de neputinţă mai mare decât cel simţit când încerci să ajungi la cineva care ţi-e drag şi care e captiv sub pământ, eu nu pot să mi-l închipui. Răniţii. Cadavrele.
Aşteptarea în noapte. Străini care îţi înfăşoară pături în jurul umerilor. O cană cu ceva cald, din care nu poţi să bei. Şi apoi, într-un târziu, tocmai în zori, expresia îndurerată de pe chipul şefului minei, care nu poate însemna decât un singur lucru.
Ce-am făcut noi acum?
― Katniss! Eşti acolo?
Haymitch plănuieşte probabil să-mi găsească o cătuşă pentru cap chiar în clipa asta. Îmi las mâinile să cadă.
― Da.
― Intră-n clădire. Pentru cazul că urmează o încercare de ripostă a Capitoliului, cu forţele aeriene care i-au mai rămas, mă instruieşte el.
― Da, repet.
Cu excepţia soldaţilor din spatele mitralierelor, toată lumea de pe acoperiş începe să se retragă. În timp ce cobor treptele, nu rezist tentaţiei de a-mi plimba degetele pe pereţii imaculaţi, de marmură albă. Atât de reci şi atât de frumoşi. Nici măcar la Capitoliu nu există ceva pe măsura splendorii acestei clădiri vechi. Însă suprafaţa ei nu-mi oferă nimic – numai trupul meu o face, căldura lui este absorbită. Piatra cucereşte de fiecare dată omul.
Stau la baza uneia dintre coloanele uriaşe din imensul hol de la intrare. Prin uşile deschise pot zări cum marmura albă se extinde până la treptele ce dau în scuar. Îmi amintesc cât de bolnavă m-am simţit în ziua când eu şi Peeta am acceptat aici felicitările pentru câştigarea Jocurilor. Epuizată de Turneul Învingătorilor, eşuând în încercarea de a linişti districtele, înfruntând amintirea lui Clove şi a lui Cato, şi mai ales înfiorătoarea şi prelungita moarte a lui Cato în ghearele mutanţilor.
Boggs se ghemuieşte lângă mine, palid, în umbră.
― Ştii, n-am bombardat intrarea tunelului de cale ferată. Probabil că o parte dintre ei vor ieşi.
― Şi îi vom împuşca imediat ce-şi vor face apariţia? îl întreb.
― Numai dacă vom fi nevoiţi, răspunde el.
― Am putea trimite noi înşine trenuri. Ca s-ajute la salvarea răniţilor.
― Nu. S-a hotărât să lăsăm tunelul în mâinile lor. Aşa pot folosi toate liniile pentru evacuarea oamenilor. În plus, câştigăm timp, ca să ducem restul soldaţilor în piaţă.
Cu câteva ore în urmă, piaţa era teritoriul nimănui, linia frontului de luptă dintre rebeli şi Apărătorii Păcii. După ce planul lui Gale a primit aprobarea lui Coin, rebelii au lansat un atac violent şi au împins forţele Capitoliului la câteva cvartale distanţă, ca să putem controla gara în cazul căderii Nucii. Ei bine, cade. Adevărul a devenit limpede. Toţi supravieţuitorii vor fugi către piaţă. Aud din nou focuri de armă, când Apărătorii Păcii încearcă, fără nicio îndoială, să vină în ajutorul camarazilor lor. Soldaţii noştri sunt mobilizaţi să le ţină piept.
― Eşti rece, spune Boggs. Mă duc să caut o pătură.
Pleacă înainte de a apuca să protestez. Nu vreau nicio pătură, deşi marmura continuă să-mi absoarbă căldura din trup.
― Katniss, îmi spune Haymitch în ureche.
― Sunt încă aici, îi răspund.
― În după-amiaza asta, lucrurile au luat o întorsătură interesantă în privinţa lui Peeta. M-am gândit c-ai vrea să afli, spune el.
Interesant nu înseamnă bine. Nu înseamnă mai bine. Dar adevărul e că n-am de ales, nu pot decât s-ascult.
― I-am arătat clipul în care cânţi „Copacul spânzuratului”. N-a fost difuzat niciodată, Capitoliul nu l-a putut folosi când a fost viespchestrat. A spus că recunoaşte cântecul.
Pentru o clipă îmi stă inima. Apoi îmi dau seama că nu e decât o altă confuzie datorată serului cu venin de viespoi-copoi.
― N-are cum să-l recunoască, Haymitch. Nu m-a auzit niciodată cântându-l.
― Nu pe tine. Pe tatăl tău. L-a auzit cântându-l într-una din zilele când a venit la brutărie, să facă un troc. Peeta era mic, avea probabil şase sau şapte ani, dar îşi aduce aminte fiindcă l-a ascultat ca să vadă dacă amuţesc păsările, îmi explică Haymitch. Presupun c-au făcut-o.
Şase sau şapte ani. Trebuie să fi fost înainte de a ne interzice mama cântecul. Poate chiar pe vremea când îl învăţam.
― Eram şi eu acolo?
― Nu cred. Oricum, n-a pomenit numele tău. Dar e prima legătură cu tine care nu-i declanşează un dezastru mintal. E totuşi ceva, Katniss.
Tata. Azi e pretutindeni. Moare în mină. Pătrunde cântând în conştiinţa tulbure a lui Peeta. Licăreşte în privirea pe care mi-o aruncă Boggs când îmi înfăşoară protector pătura în jurul umerilor. Îi simt lipsa cu atâta tărie încât mă doare.
Afară focurile de armă se înteţesc cu adevărat. Gale trece pe lângă noi în grabă, cu un grup de rebeli, nerăbdător să intre în luptă. Nu cer să mă alătur trupelor, nu fiindcă nu mi s-ar permite. Oricum n-am niciun chef, nimic nu-mi înfierbântă sângele. Aş vrea să fi fost aici Peeta – vechiul Peeta – fiindcă el ar fi ştiut să spună de ce e atât de rău să faci schimb de focuri în timp ce oamenii, indiferent ce oameni, se zbat să-şi croiască drum afară din munte. Sau propria mea poveste e aceea care mă face atât de sensibilă? Nu suntem în război? Nu e ăsta doar un alt mod de a ne ucide duşmanii?
Noaptea se lasă cu repeziciune. Sunt aprinse proiectoare imense, strălucitoare, umplând scuarul de lumină. Probabil că şi în gară ard toate becurile, la putere maximă. Până şi din poziţia pe care o ocup în partea opusă a pieţei pot vedea clar prin frontonul de sticlă al clădirii lungi şi înguste. Ar fi imposibil să-ţi scape sosirea trenului, sau chiar a unei singure persoane. Dar orele trec şi nu apare nimeni. Cu fiecare minut, e tot mai greu să-ţi imaginezi că a supravieţuit cineva atacului asupra Nucii.
E trecut cu mult de miezul nopţii când Cressida vine să-mi ataşeze un micro-fon special de costum.
― Pentru ce-i ăsta? întreb. Explicaţia mi-o dă vocea lui Haymitch.
― Ştiu că n-o să-ţi placă, dar trebuie să ţii un discurs.
― Un discurs? exclam, simţindu-mă imediat îngreţoşată.
― O să ţi-l suflu eu, cuvânt cu cuvânt, mă asigură el. Tu nu trebuie decât să repeţi ce-ţi spun. Uite, din interiorul muntelui nu vine niciun semn de viaţă. Am câştigat, dar lupta continuă. Aşa că ne-am gândit că, dacă ieşi pe treptele Clădirii Justiţiei şi spui cum stau lucrurile – anunţi pe toată lumea că Nuca a fost înfrântă, că s-a terminat cu prezenţa Capitoliului în Districtul 2 –, în felul acesta ai putea convinge restul trupelor lor să se predea.
Scrutez întunericul de dincolo de piaţă.
― Nici măcar nu văd restul trupelor.
― Pentru asta e microfonul, spune el. Totul o să se difuzeze, atât vocea ta, prin sistemul audio pentru urgenţe, cât şi imaginea, în orice loc unde există un ecran.
Ştiu că aici, în scuar, sunt două ecrane imense. Le-am văzut în timpul Turneului Învingătorilor. Ar putea merge treaba, dacă aş fi bună la aşa ceva. Dar nu sunt. Au încercat să-mi sufle replicile şi în primele experienţe cu prop-uri, şi a fost un eşec.
― Ai putea salva o mulţime de vieţi, Katniss, spune în final Haymitch.
― Bine, accept eu. O să fac o-ncercare.
E ciudat să stau afară, în vârful scărilor, în costum complet şi sub o lumină strălucitoare, fără niciun public căruia să-i vorbesc. Ca şi cum aş da un spectacol pentru Lună.
― S-o facem cât mai repede, spune Haymitch. Eşti prea expusă.
Echipa mea de televiziune, plasată în piaţă cu camere speciale, face semn că e gata. Îi spun lui Haymitch să-i dea drumul, apoi îmi deschid microfonul şi îl ascult cu atenţie citindu-mi fraza de început a discursului. Când rostesc primele cuvinte, unul dintre ecranele de deasupra pieţei se luminează şi afişează imaginea mea imensă.
― Locuitori ai Districtului 2, sunt Katniss Everdeen şi vă vorbesc de pe treptele Clădirii Justiţiei din oraşul vostru, unde…
Două trenuri intră în gară şi se opresc unul lângă celălalt, în scrâşnet de frâne. Uşile glisante se deschid şi oamenii se rostogolesc afară, într-un nor de fum pe care l-au adus din Nucă. Probabil că au cel puţin o bănuială de¬spre ceea ce îi aşteaptă în piaţă, fiindcă îi văd încercând să acţioneze cât mai derutant. Cei mai mulţi se lipesc de podea şi o rafală de gloanţe stinge luminile din gară. Sunt înarmaţi, aşa cum a prezis Gale, dar sunt şi răniţi. Gemetele se înalţă în aerul nopţii, altminteri tăcută.
Cineva stinge lumina de pe scări, lăsându-mă la adăpostul întunericului. În gară înfloreşte o vâlvătaie – unul dintre trenuri trebuie să fi luat foc – şi un fum gros şi negru tălăzuieşte către geamuri. Nemaiavând de ales, oamenii încep să năvălească în piaţă, sufocându-se, dar agitându-şi sfidători armele. Privirea mi se îndreaptă fulgerător către acoperişurile clădirilor din jur. Toate au fost fortificate cu cuiburi de mitraliere ale rebelilor. Lumina Lunii se reflectă în ţevile unse.
Un bărbat tânăr iese din gară clătinându-se, apăsându-şi o cârpă însângerată pe obraz şi târând cu mâna cealaltă o puşcă. Când se împiedică şi cade cu faţa în jos, îi văd urmele de arsură de pe spatele cămăşii şi carnea roşie de dedesubt. Şi, dintr-odată, nu mai e decât o altă victimă arsă a unui accident din mină.
Picioarele mă poartă în goană în josul treptelor şi o iau la fugă spre el.
― Opriţi-vă! le strig rebelilor. Nu trageţi! Microfonul îmi amplifică vocea şi cuvintele mele reverberează în jurul pieţei şi dincolo de ea.
― Opriţi-vă!
Mă apropii de tânăr, întinzând mâna să-l ajut, când se saltă în genunchi şi îşi îndreaptă puşca spre capul meu.
Mă retrag instinctiv cu câţiva paşi şi îmi ridic arcul mai sus de creştet, ca să-i dovedesc că intenţiile mele sunt paşnice. Acum, când îşi ţine amândouă mâinile pe armă, observ că are în obraz o gaură zdrenţuită lăsată de ceva – poate o piatră în cădere – care i-a străpuns carnea. Miroase a tot felul de lucruri arse, păr, carne, combustibil. Are privirea înnebunită de durere şi de spaimă.
― Nu te mişca, îmi şopteşte vocea lui Haymitch în ureche.
Îi ascult ordinul, înţelegând că asta vede acum întregul District 2, sau poate tot Panemul. Gaiţa Zeflemitoare la mila unui bărbat care n-are nimic de pierdut.
Cuvintele lui trunchiate sunt aproape de neînţeles.
― Dă-mi un singur motiv pentru care să nu te ucid.
Restul lumii se pierde în depărtare. Nu mai sunt decât eu, uitându-mă în ochii plini de jale ai unui bărbat din Nucă, un bărbat care nu vrea decât un singur motiv. Îi pot înşira mii, cu siguranţă. Dar cuvintele care mi se desprind de pe buze sunt:
― Nu pot.
Într-o succesiune logică a lucrurilor, bărbatul ar trebui să apese acum pe trăgaci, dar el e nedumerit, încearcă să dea un sens cuvintelor mele. Şi eu sunt la fel de derutată când îmi dau seama că am spus un adevăr, iar impulsul nobil care m-a făcut să traversez piaţa se preschimbă în disperare.
― Nu pot. Asta e problema, nu-i aşa? Îmi las arcul în jos. Noi v-am aruncat în aer mina. Voi mi-aţi ars districtul din temelii. Avem toate motivele să ne ucidem unul pe altul. Aşa că ucide-mă. Fă Capitoliul fericit. Am încetat să le mai omor sclavii în locul lor.
Îmi las arcul să cadă pe pământ şi îl împing cu piciorul. Alunecă pe pietrele pavajului şi se opreşte lângă genunchiul lui.
― Nu sunt sclavul lor, bombăne bărbatul.
― Eu sunt, îi spun. De asta l-am ucis pe Cato… şi de asta l-a ucis el pe Tresh… şi de asta a ucis-o Tresh pe Clove… şi de asta a-ncercat ea să mă ucidă pe mine. Se repetă iarăşi şi iarăşi, şi cine câştigă? Nu noi. Nu districtele. Întotdeauna Capitoliul. Dar m-am săturat să fiu un pion în Jocurile lor.
Peeta. Pe acoperiş, în noaptea de dinaintea primelor noastre Jocuri ale Foamei. El a înţeles totul înainte de a pune piciorul în arenă. Sper că se uită acum, că îşi aduce aminte de noaptea în care s-a întâmplat, că poate mă iartă în clipa morţii mele.
― Vorbeşte în continuare. Spune-i cum ai privit muntele prăbuşindu-se, insistă Haymitch.
― În noaptea asta, când am văzut muntele căzând, m-am gândit… că au reuşit încă o dată. M-au împins să vă ucid pe voi – oamenii din districte. Dar de ce-am făcut-o? Districtul 12 şi Districtul 2 n-au motive să se lupte, în afară de cele date de Capitoliu.
Tânărul mă priveşte clipind nedumerit. Mă las în genunchi în faţa lui, vorbind cu voce joasă, insistentă.
― Şi de ce te lupţi tu cu rebelii de pe acoperişuri? Cu Lyme, care a câştigat Jocurile pentru districtul vostru? Cu oameni care ţi-au fost vecini, poate chiar cu rudele?
― Nu ştiu, răspunde el.
Dar rămâne cu puşca îndreptată spre mine. Mă ridic şi mă rotesc încet, adresându-mă oamenilor din cuiburile de mitraliere.
― Şi voi, acolo sus? Eu vin dintr-un oraş de mineri. De când condamnă minerii alţi mineri la o asemenea moarte şi de când stau la pândă, să-i ucidă pe toţi cei care reuşesc să iasă târâş dintre dărâmături?
― Cine e duşmanul? şopteşte Haymitch.
― Oamenii ăştia – arăt către răniţii din piaţă – nu sunt duşmanii voştri. Mă răsucesc brusc către gară. Rebelii nu sunt duşmanii voştri! Avem cu toţii un singur duşman, şi acela e Capitoliul! Asta e şansa noastră de a pune capăt puterii lui, dar ca s-o putem face avem nevoie de toţi oamenii din districte!
Camerele îmi urmăresc fiecare mişcare când arăt către bărbat, către răniţi, către rebelii ezitanţi din întregul Panem.
― Vă rog! Veniţi alături de noi! Cuvintele mele răsună în aer. Mă uit spre ecran, sperând să văd un soi de undă a împăcării traversând mulţimea.
Mă văd în schimb pe mine însămi, împuşcată în transmisie directă.