Revolta01

3
Ochii lui Buttercup reflectă lumina palidă a becului de veghe de deasupra uşii în timp ce stă întins în îndoitura cotului lui Prim, din nou la datorie, apărând-o de noapte. Ea s-a cuibărit lângă mama. Adormite, arată exact ca în dimineaţa extragerii care m-a expediat la primele mele Jocuri. Eu am un alt pat fiindcă sunt în convalescenţă şi fiindcă oricum nimeni nu poate dormi alături de mine, am coşmaruri şi mă zvârcolesc.
După ce mă zbucium şi mă întorc de pe o parte pe alta ore în şir, accept în sfârşit că asta va fi o noapte fără somn. Sub ochii atenţi ai lui Buttercup, traversez pe vârfuri dalele reci ale podelei, către comodă.
În sertarul din mijloc sunt hainele pe care mi le-a dat guvernul. Toată lumea e îmbrăcată la fel, cu o cămaşă gri îndesată în pantaloni de aceeaşi culoare. Sub haine păstrez câteva lucruri pe care le-am avut asupra mea când am fost ridicată din arenă. Broşa cu gaiţa zeflemitoare. Simbolul lui Peeta, medalionul de aur care adăposteşte fotografia mamei, pe a lui Prim şi pe a lui Gale. O paraşută argintie, de care atârnă o canea pentru găurit copacii şi perla pe care mi-a dat-o Peeta cu câteva ore înainte de a arunca în aer câmpul de forţă. Districtul 13 mi-a confiscat tubul cu unguent, ca să fie folosit în spital, şi arcul cu săgeţi, fiindcă numai paznicii au permisiunea să poarte arme. Sunt păstrate la loc sigur, în arsenal.
Caut paraşuta pe bâjbâite şi îmi las degetele să alunece în interior până ce se închid în jurul perlei. Mă aşez din nou în pat, cu picioarele încrucişate, şi mă pomenesc frecând suprafaţa netedă şi irizată a perlei de buzele mele, dintr-o parte într-alta. Dintr-un anumit motiv, e ca o mângâiere. Un sărut rece din partea celui care mi-a dăruit-o.
― Katniss? şopteşte Prim. E trează, mă priveşte încordată prin întuneric. Ce s-a întâmplat?
― Nimic. Doar un vis urât. Culcă-te.
E un reflex. Le protejez pe mama şi pe Prim ţinându-le departe de evenimente.
Prim coboară din pat încet, cu grijă ca să n-o trezească pe mama, îl ia pe Buttercup în braţe şi se aşază lângă mine. Îmi atinge mâna care mi s-a strâns în jurul perlei.
― Eşti rece.
Ia o pătură de rezervă de la picioarele patului şi ne înfăşoară pe toţi trei în ea, învăluindu-mă deopotrivă în căldura ei şi într-a blănii motanului.
― Ştii, ai putea să-mi spui. Mă pricep foarte bine când trebuie să păstrez un secret. Chiar şi faţă de mama.
Aşadar a dispărut cu adevărat. Fetiţa cu partea din spate a bluzei ieşind în afară ca o coadă de raţă, fetiţa care avea nevoie de ajutor ca s-ajungă la farfurii şi care mă implora să ne uităm la prăjiturile cu glazură din vitrina brutăriei. Vremu-rile marcate de tragedii au silit-o să se maturizeze prea repede, cel puţin după gustul meu, transformând-o într-o tânără femeie care coase răni sângerânde şi ştie că mama noastră nu trebuie să audă orice.
― Mâine dimineaţă o s-accept să fiu Gaiţa Zeflemitoare, îi spun.
― Fiindcă aşa vrei sau fiindcă te simţi obligată s-o faci? mă întreabă.
Îmi vine să râd.
― Cred că şi una, şi alta. Nu, vreau s-o fac. Trebuie, dacă o să-i ajute pe rebeli să-l înfrângă pe Snow. Strâng perla mai tare în pumn. E doar… Peeta. Mă tem că, dacă o să câştigăm, rebelii îl vor executa, ca trădător.
Prim se gândeşte la asta.
― Katniss, cred că nu-ţi dai seama cât de importantă eşti pentru cauză. Oamenii importanţi obţin de obicei ce doresc. Dacă vrei să-l aperi pe Peeta de rebeli, poţi.
Presupun că sunt importantă. Au trecut prin multe ca să mă salveze. M-au dus în Doisprezece.
― Adică… aş putea cere să i se acorde imunitate lui Peeta? Şi vor fi nevoiţi să accepte?
― Cred că tu poţi să ceri aproape orice, şi ei vor fi nevoiţi să accepte. Dar cum o să ştii că-şi vor respecta cuvântul?
Îmi aduc aminte de toate minciunile pe care ni le-a spus Haymitch mie şi lui Peeta, ca să facem ce dorea el. Ce i-ar putea împiedica pe rebeli să renege înţelegerea? O promisiune verbală în spatele uşilor închise, sau chiar o declaraţie scrisă – astea s-ar evapora cu uşurinţă după război. Existenţa sau validitatea lor se poate nega. Orice martor din Comandament ar fi tot atât de inutil. De fapt, probabil că vor scrie ei înşişi condamnarea lui Peeta la moarte. Am nevoie de un grup mult mai mare de martori. Am nevoie de toţi cei pe care-i pot găsi.
― Vor promite în public, răspund. Buttercup dă brusc din coadă, şi eu văd în asta o încuviinţare. O s-o pun pe Coin s-o facă în faţa întregii populaţii din Trei-sprezece.
Prim zâmbeşte.
― Oh, aşa e bine. Nu e o garanţie, dar o să le fie mult mai greu să-şi încalce promisiunea.
Simt acel gen de uşurare care urmează după ce găseşti o soluţie validă.
― Ar trebui să te trezesc mai des, răţuşco.
― Aş vrea s-o faci, spune Prim. Mă sărută. Acum încearcă să dormi, da?
Şi asta fac.
În dimineaţa următoare, observ că 7:00 – Micul dejun e urmat direct de 7:30 – Comandament, ceea ce perfect, de vreme ce îmi permite să pun lucrurile în mişcare. În sala de mese, îmi arăt orarul, care conţine şi un soi de număr de identificare, în faţa unui senzor. În timp ce-mi împing tava de-a lungul tejghelei metalice din faţa cazanelor cu mâncare, văd că micul dejun e consistent, ca de obicei – un castron de cereale fierbinţi, o cană cu lapte şi o cupă mică, cu fructe sau legume. Azi avem piure de napi. Totul provine din fermele subterane ale Districtului 13. Mă aşez la masa rezervată pentru familiile Everdeen şi Hawthorne şi pentru alţi câţiva refugiaţi şi îmi mănânc repede porţia, dorindu-mi un supliment, dar aici nu există niciodată aşa ceva. Au ridicat alimentaţia la rang de ştiinţă. Primeşti un număr de calorii suficient până la masa următoare, nici mai mult, nici mai puţin. Porţia e calculată pe baza vârstei tale, a înălţimii, a structurii corporale, a stării de sănătate şi muncii fizice înscrise în orarul tău. Oamenii din Doisprezece primesc deja porţii ceva mai mari decât nativii din Treisprezece, într-un efort de a fi aduşi la greutatea normală. Presupun că soldaţii ciolănoşi obosesc prea repede. Însă dă rezultate. În numai o lună, am început să arătăm mai sănătoşi, mai ales copiii.
Gale îşi pune tava alături de mine şi încerc să nu mă holbez la napii lui cu o figură prea jalnică, fiindcă vreau într-adevăr mai mulţi şi fiindcă e într-adevăr foarte iute când e vorba să-mi dea pe furiş mâncarea lui. Deşi îmi concentrez atenţia asupra şervetului pe care mi-l împăturesc cu grijă, în castronul meu îşi varsă conţinutul o lingură plină de napi.
― Trebuie să încetezi cu asta, spun. Dar nu sunt prea convingătoare, fiindcă îmi duc deja suplimentul la gură. Serios. Probabil e ilegal, sau cam aşa ceva.
Au reguli foarte stricte în privinţa mâncării. De exemplu, dacă nu termini de mâncat ceva şi vrei să păstrezi restul pentru mai târziu, nu poţi să-l scoţi din sala de mese. S-ar părea că, în perioada de început, s-a petrecut un incident legat de stocarea hranei. Pentru nişte oameni ca mine şi Gale, care s-au ocupat ani de zile de rezervele de alimente ale familiilor lor, asta nu cade bine. Suntem obişnuiţi să răbdăm de foame, dar nu şi să ni se spună cum să ne gospodărim proviziile. Din anumite puncte de vedere, Districtul 13 ne controlează cu mai multă stricteţe decât Capitoliul.
― Ce-ar putea să-mi facă? Mi-au luat deja comunicatorul-manşetă, spune Gale.
În timp ce îmi răzuiesc mâncarea din castron, curăţându-l perfect, asupra mea coboară inspiraţia.
― Hei, poate-ar trebui să pun condiţia asta ca s-accept rolul Gaiţei Zeflemi-toare.
― Vorbeşti de¬spre permisiunea de a te hrăni cu napi din porţia mea? face el.
― Nu, de¬spre permisiunea de a merge la vânătoare. Ideea mea îi atrage atenţia. Ar trebui să dăm totul la bucătărie. Însă am putea…
Nu trebuie să-mi închei fraza, fiindcă el ştie. Am putea sta la suprafaţă. În pădure. Am putea fi din nou noi înşine.
― Fă-o, îmi spune. Acum e momentul. Ai putea să le ceri luna de pe cer şi vor fi nevoiţi să găsească o cale de a-ţi face pe plac.
Nu ştie că deja cer luna, pretinzându-le să cruţe viaţa lui Peeta. Înainte de a mă putea hotărî dacă să-i spun sau nu, un clopoţel anunţă sfârşitul mesei pentru schimbul nostru. Mă gândesc că o voi înfrunta de una singură pe Coin şi devin nervoasă.
― Ce ai în orar?
Gale îşi priveşte braţul.
― Cursul de Istorie Nucleară. Unde, apropo, absenţa ta a fost remarcată.
― Eu trebuie să merg la Comandament. Vii cu mine? îl întreb.
― Da. Dar s-ar putea să mă dea afară după cele petrecute ieri. În timp ce ne ducem tăvile la locurile lor, adaugă: Ştii, ai face bine să-l pui şi pe Buttercup pe lista ta de cerinţe. Nu cred că aici le e cunoscut conceptul de animal de casă nefolositor.
― Oh, îi vor găsi ceva de făcut. O să-i imprime orarul pe lăbuţă în fiecare dimineaţă, spun eu.
Dar îmi propun să nu uit să-l includ, de dragul lui Prim.
Când ajungem la Comandament, Coin, Plutarch şi oamenii lor se află deja adunaţi acolo. Apariţia lui Gale e întâmpinată cu câteva ridicări din sprâncene, dar nimeni nu-l dă afară. Tot ce mi-am propus să ţin minte s-a transformat într-o harababură, prin urmare cer să mi se dea imediat o hârtie şi un creion. Aparentul meu interes pentru dezbateri – manifestat pentru prima oară de când mă aflu aici – îi ia prin surprindere. Sunt schimbate mai multe priviri. Probabil că-mi pregătiseră un soi de predică suplimentară specială. Dar, în loc de asta, Coin îmi înmânează personal rechizitele şi toată lumea aşteaptă în tăcere în timp ce mă aşez la masă şi îmi scriu lista. Buttercup. Vânătoare. Imunitatea lui Peeta. Anunţ public.
Asta e. Probabil singura mea şansă de a face un târg. Gândeşte-te. Ce altceva mai vrei? Atunci îl simt, stând lângă umărul meu. Gale. Îl adaug pe listă. Nu cred că mă pot descurca fără el.
Durerea de cap e pe cale să mă cuprindă şi gândurile încep să mi se amestece. Închid ochii şi pornesc să recit în tăcere:
Mă numesc Katniss Everdeen. Am şaptesprezece ani. Casa mea e în Districtul 12. Am luat parte la Jocurile Foamei. Am evadat. Capitoliul mă urăşte.
Peeta a căzut prizonier. Trăieşte. E trădător, dar trăieşte. Trebuie să-l păstrez în viaţă…
Lista. Continuă să mi se pară prea scurtă. Ar trebui să-ncerc să gândesc într-o perspectivă mai amplă, să privesc dincolo de situaţia din prezent, când mi se acordă cea mai mare importanţă, să văd viitorul, când s-ar putea să nu mai valorez nimic. Ar trebui să cer mai mult? Pentru familia mea? Pentru rămăşiţele pământeşti ale oamenilor din districtul meu? Mă mănâncă pielea, simt atingerea cenuşie a morţilor. Simt impactul îngreţoşător dintre pantoful meu şi craniu. Mirosul de sânge şi de trandafiri îmi înţeapă nările.
Creionul se mişcă pe pagină după bunul lui plac. Deschid ochii şi văd literele inegale. PE SNOW ÎL UCID EU. Dacă e capturat. Vreau privilegiul ăsta.
Plutarch tuşeşte discret.
― Ai terminat acolo?
Îmi ridic ochii şi privesc ceasul. Stau la masă de douăzeci de minute. Finnick nu e singurul care are probleme de atenţie.
― Da, răspund. Par răguşită, aşa că îmi dreg glasul. Da, facem o înţelegere. O să fiu Gaiţa voastră Zeflemitoare.
Aştept să răsufle uşuraţi, să se felicite, să se bată pe spate unii pe alţii. Coin e la fel de impasibilă ca întotdeauna, mă priveşte fără să pară câtuşi de puţin impresionată.
― Dar pun câteva condiţii. Netezesc lista şi încep. Familia mea îşi poate păstra pisica.
Cea mai măruntă dintre cererile mele stârneşte o dispută. Rebelii din Capitoliu spun că asta e o falsă problemă – bineînţeles că-mi pot păstra animalul de casă – în timp ce reprezentanţii Districtului 13 explică în detaliu ce dificultăţi extreme sunt implicate. În cele din urmă se stabileşte că familia mea se va muta pe nivelul de sus, care oferă luxul unei ferestre de douăzeci de centimetri, plasate deasupra solului. Buttercup va putea veni şi pleca, să-şi vadă de ale lui. Va trebui să se hrănească singur. Dacă nu apare la ora stingerii, va rămâne afară. Dacă ridică probleme legate de securitate, va fi împuşcat pe loc.
Pare OK. Nu diferă prea mult de modul în care-a trăit după plecarea noastră. Mai puţin partea cu împuşcatul. Dacă o să am impresia că e prea slab, o să-i pot strecura oricând nişte măruntaie, cu condiţia să mi se aprobe următoarea cerere.
― Vreau să vânez, spun. Cu Gale. În pădure.
Asta amuţeşte pe toată lumea.
― N-o să mergem departe. O să ne folosim propriile arcuri. Veţi primi carnea la bucătărie, adaugă Gale.
Mă grăbesc să continui, înainte de a spune cineva nu.
― E pur şi simplu… Mă sufoc închisă aici, ca… O să mă descurc mai bine, o să fiu mai rapidă dacă… o să pot vâna.
Plutarch începe să explice care sunt piedicile – pericolele, măsurile suplimen-tare de pază, riscul de a mă răni – dar Coin îl întrerupe.
― Nu. Lasă-i. Le dăm două ore pe zi, scăzute din programul lor de instrucţie. Pe o rază de patru sute de metri. Cu aparatură de comunicare şi brăţări de gleznă cu cip de urmărire. Ce urmează?
Ating uşor lista.
― Gale. Am nevoie să-mi fie alături când fac asta.
― În ce sens să-ţi fie alături? Din culise? Să stea tot timpul lângă tine? Vrei să fie prezentat drept noul tău iubit? mă întreabă Coin.
N-a spus-o pe un ton deosebit de răutăcios – dimpotrivă, cuvintele ei sună foarte prozaic. Dar şocul mă lasă totuşi cu gura căscată.
― Cum?
― Eu cred c-ar trebui să continuăm idila actuală. O renunţare rapidă la Peeta ar putea duce la pierderea simpatiei publicului, spune Plutarch. Mai ales de când se crede că poartă copilul lui.
― De acord. Atunci, pe ecran, Gale poate fi descris, pur şi simplu, drept un camarad din rândul rebelilor. E în ordine? spune Coin.
Mă holbez pur şi simplu la ea. Îşi repetă nerăbdătoare întrebarea.
― În privinţa lui Gale. O să fie suficient?
― Îl putem introduce oricând în scenariu, drept vărul tău, zice Fulvia.
― Nu suntem veri, ripostăm eu şi Gale, într-un glas.
― Da, dar va trebui totuşi să menţinem povestea asta, pentru păstrarea aparenţelor în faţa camerelor, subliniază Plutarch. În culise, e al tău întru totul. Altceva?
Sunt năucită de întorsătura conversaţiei. Aluziile la faptul că aş putea renunţa cu uşurinţă la Peeta, că sunt îndrăgostită de Gale, toate astea au fost reale. Încep să-mi ardă obrajii. Simpla idee că, în actualele circumstanţe, m-aş putea gândi pe cine să prezint drept iubitul meu e înjositoare. Îmi las furia să mă impulsioneze şi îmi enunţ cea mai importantă pretenţie.
― La sfârşitul războiului, dacă vom câştiga, Peeta va fi iertat.
Tăcere deplină. Îl simt pe Gale încordându-se. Cred că ar fi trebuit să-i spun dinainte, dar nu ştiam cu certitudine cum ar fi reacţionat. Nu şi atunci când e vorba de Peeta.
― Nu va fi pedepsit sub nicio formă, continui. Şi îmi vine o nouă idee. Acelaşi lucru e valabil pentru celelalte tributuri capturate, Johanna şi Enobaria.
Ca să fiu sinceră, puţin îmi pasă de Enobaria, tributul brutal din Districtul 2. De fapt nu pot s-o sufăr, dar mi se pare că nu e corect să fie exclusă.
― Nu, spune plat Coin.
― Ba da, ripostez. Nu e vina lor că i-aţi abandonat în arenă. Cine ştie ce le face Capitoliul?
― Vor fi judecaţi împreună cu alţi criminali de război şi trataţi aşa cum va decide tribunalul, spune ea.
― Li se va garanta imunitatea! Îmi dau seama că mă ridic în picioare, îmi aud vocea plină, rezonantă. O să-ţi iei personal angajamentul ăsta, în faţa întregii populaţii din Districtul 13 şi a supravieţuitorilor din Doisprezece. Curând. Astăzi. Totul se va înregistra, spre ştiinţa generaţiilor viitoare. Tu şi guvernul tău vă veţi asuma responsabilitatea pentru siguranţa lor, sau vă veţi găsi altă Gaiţă Zeflemi-toare!
Cuvintele mele atârnă în aer preţ de o clipă îndelungată.
― Asta-i ea! o aud pe Fulvia şuierând la urechea lui Plutarch. Exact aşa. În costum, cu focuri de armă în fundal, cu o singură dâră firavă de fum.
― Da, asta e ceea ce vrem, şopteşte Plutarch.
Vreau să le arunc o privire aspră, dar simt că ar fi o greşeală să-mi abat atenţia de la Coin. O văd socotind costurile ultimatumului meu, punându-le în balanţă cu posibila mea valoare.
― Ce spuneţi, doamnă preşedinte? întreabă Plutarch. Date fiind circumstanţe-le, ai putea emite un act oficial de graţiere. Băiatul… nici măcar nu e major.
― De acord, acceptă în cele din urmă Coin. Dar ai face bine să-ţi intri în rol.
― O să intru, după ce faci anunţul, răspund.
― Convocaţi o adunare de siguranţă naţională astăzi, în timpul Meditaţiei, ordonă ea. O să fac anunţul atunci. A mai rămas ceva pe lista ta, Katniss?
Hârtia e strânsă ghem în pumnul meu drept. O întind pe masă, o netezesc şi citesc literele rahitice.
― Un singur lucru. Pe Snow îl ucid eu.
Pentru prima oară de când o ştiu, văd pe buzele preşedintei umbra unui zâmbet.
― Când va sosi momentul vom da cu banul.
Poate că are dreptate. Cu siguranţă nu sunt singura care doreşte să ia viaţa preşedintelui. Şi cred că pot conta pe ea când e vorba să-mi îndeplinească dorinţa.
― E rezonabil.
Privirea lui Coin alunecă grăbită spre propriul braţ, apoi spre ceas. Şi ea trebuie să respecte un orar.
― Atunci o las pe mâinile tale, Plutarch.
Părăseşte încăperea urmată de echipa ei, lăsându-ne în urmă numai pe Plutarch, Fulvia, Gale şi pe mine.
― Excelent. Excelent. Plutarch se afundă în scaun, cu coatele pe masă, frecându-se la ochi. Ştiţi ce-mi lipseşte? Mai mult decât orice? Cafeaua. Şi vă întreb, ar fi chiar atât de neconceput să avem ceva care să ne-mpingă pe gât terciul şi napii?
― Nu ne-am închipuit că aici o să fie chiar atâta stricteţe, ne explică Fulvia, masând umerii lui Plutarch. Nu pentru cei din ierarhia superioară.
― Am crezut c-o să existe cel puţin posibilitatea unor mici acţiuni lăturalnice, adaugă Plutarch. Adică, până şi Doisprezece avea o piaţă neagră, nu?
― Da, Vatra, încuviinţează Gale. Acolo ne făceam negoţul.
― Da, vedeţi! Şi uite cât de morali sunteţi amândoi! Practic incoruptibili. Plutarch oftează. Oh, în fine, războaiele nu durează la nesfârşit. Aşadar, mă bucur că vă avem în echipă.
Se întinde într-o parte, către Fulvia, care e deja pregătită să-i înmâneze un album de schiţe legat în piele neagră.
― Katniss, ştii, în general, ce îţi cerem. Sunt conştient că ai sentimente amestecate în privinţa participării tale. Sper că asta o să fie de folos.
Împinge albumul către mine, de-a curmezişul mesei. În prima clipă îl privesc cu suspiciune. Pe urmă mă las înfrântă de curiozitate. Deschid coperta şi dau peste un desen care mă înfăţişează pe mine însămi, băţoasă şi puternică, într-o uniformă neagră. Un singur om ar fi putut concepe un asemenea veşmânt, la prima privire strict utilitar, iar la a doua o operă de artă. Linia descendentă a coifului, curba platoşei, lărgimea în uşor exces a mânecilor, care le permite faldurilor albe de sub braţe să fie vizibile. În mâinile lui, sunt din nou Gaiţa Zeflemitoare.
― Cinna, şoptesc.
― Da. Mi-a cerut să-i promit că n-o să-ţi arăt albumul ăsta decât după ce vei fi luat tu însăţi hotărârea de a deveni Gaiţa Zeflemitoare. Crede-mă că am fost extrem de tentat, spune Plutarch. Continuă. Răsfoieşte-l.
Întorc încet paginile, privind fiecare detaliu al uniformei. Straturile mulate pe corp ale armurii, armele ascunse în cizme şi în centură, întăriturile speciale din zona inimii. Pe ultima pagină, sub schiţa broşei mele cu gaiţa zeflemitoare, Cinna a scris: Pariez în continuare pe tine.
― Când a… Vocea nu mă ajută.
― Să vedem. Păi, chiar înainte de a se anunţa Jubileul Pacificării. Poate cu câteva săptămâni înainte de Jocuri? Nu sunt numai schiţele. Avem şi uniformele tale. Oh, şi Beetee are ceva cu adevărat deosebit, care te-aşteaptă-n arsenal. Nu vreau să stric surpriza dându-ţi indicii, zice Plutarch.
― O să fii cea mai bine îmbrăcată rebelă din istorie, zâmbeşte Gale.
Îmi dau brusc seama că şi el a ştiut şi nu mi-a spus. Ca şi Cinna, a vrut să iau decizia singură, de la început până la sfârşit.
― Planul nostru e să lansăm un Asalt în Eter, spune Plutarch. Vrem să facem o serie de spot-prop-uri – ceea ce e o prescurtare pentru „spoturi propagandistice” – în care să le fii prezentată şi să le difuzăm către întreaga populaţie din Panem.
― Cum? Capitoliul are controlul exclusiv al transmisiunilor, spune Gale.
― Iar noi îl avem pe Beetee. Acum vreo zece ani a reconfigurat, în esenţă, reţeaua subterană prin care se transmit toate programele. E de părere că şansele noastre de reuşită sunt rezonabile. Bineînţeles că avem nevoie de ceva pe care să-l difuzăm. Prin urmare, Katniss, studioul e la dispoziţia ta. Plutarch se întoarce spre asistenta lui. Fulvia?
― Eu şi Plutarch ne-am tot gândit cum am putea demara treaba asta. Credem că e cel mai bine să te construim pe tine, lidera rebelilor, dinspre exterior către… interior. Cu alte cuvinte, să găsim cea mai senzaţională înfăţişare posibilă a Gaiţei Zeflemitoare, apoi să ne ocupăm de personalitatea ta, făcând-o demnă de aspectul exterior! ne explică ea, radiind.
― Aveţi deja uniforma, spune Gale.
― Da, dar ea e plină de cicatrice şi de sânge? Are strălucirea focului rebeliunii? Cât de murdară poate fi, fără să dezguste publicul? În orice caz, trebuie să arate cumva. Adică, evident că asta – se apropie grăbită de mine şi îmi încadrează faţa între palme – nu se potriveşte.
Îmi smucesc din reflex capul spre spate, dar ea e deja ocupată să-şi adune lucrurile.
― Aşadar, cu acest plan în minte, avem o altă mică surpriză pentru tine. Haideţi, haideţi.
Ne cheamă cu un semn al mâinii, iar eu şi Gale ieşim pe coridor, în urma ei şi a lui Plutarch.
― Atât de bine intenţionată şi totuşi atât de insultătoare, îmi şopteşte Gale la ureche.
― Bun venit la Capitoliu, îi răspund, mimând cuvintele.
Dar vorbele Fulviei n-au niciun efect asupra mea. Îmi înfăşor strâns braţele în jurul albumului cu schiţe şi îmi permit să mă simt însufleţită de speranţă. Asta trebuie să fie decizia corectă. Dacă aşa a vrut Cinna.
Ne urcăm într-un lift şi Plutarch îşi consultă notiţele.
― Să vedem, e Compartimentul Trei-Nouă-Zero-Opt.
Apasă un buton pe care e inscripţionat numărul treizeci şi nouă, dar nu se întâmplă nimic.
― Probabil trebuie să foloseşti cheia, spune Fulvia.
Plutarch scoate cheia agăţată de un lanţ subţire, ascuns sub cămaşă, şi o introduce într-o fantă pe care n-am observat-o până acum. Uşile ascensorului încep să gliseze şi se închid.
― Ah, s-a rezolvat.
Liftul coboară zece, douăzeci, treizeci şi ceva de etaje, ajungând mult mai jos decât ştiam că se întinde Districtul 13. Uşa se deschide într-un coridor lat şi alb, mărginit de uşi roşii, care arată aproape decorativ în comparaţie cu cele gri de la etajele superioare. Fiecare e marcată, simplu, cu câte un număr. 3901, 3902, 3903…
Când ies din lift, mă uit în urmă şi îl văd închizându-se, dar, în plus faţă de uşile obişnuite, zăresc şi un grilaj metalic care glisează la locul său. Când mă întorc, un paznic s-a materializat, făcându-şi apariţia dintr-o încăpere aflată în capătul opus al coridorului. Uşa se închide fără zgomot în spatele lui, în timp ce se apropie de noi cu paşi mari.
Plutarch îi iese în întâmpinare, ridicând o mână în semn de salut, iar noi, ceilalţi, îl urmăm. Am senzaţia că aici ceva nu e câtuşi de puţin în ordine. E ceva mai mult decât liftul fortificat, sau decât senzaţia de claustrofobie stârnită de gândul că ne aflăm atât de adânc sub pământ, sau de mirosul caustic al anti-septicului. Arunc o singură privire spre faţa lui Gale şi îmi dau seama că simte acelaşi lucru.
― Bună dimineaţa, tocmai căutam…, începe Plutarch.
― Aţi greşit etajul, spune brusc paznicul.
― Oare? Plutarch îşi consultă din nou notiţele. Aici scrie Trei-Nouă-Zero- Opt. Mă întreb dac-ai putea să dai un telefon sus, ca să…
― Mă tem că trebuie să vă cer să plecaţi. Erorile de repartizare se pot anunţa la Biroul Central.
E exact în faţa noastră. Compartimentul 3908, la numai câţiva paşi distanţă. Uşa pare incompletă – ca, de altfel, toate celelalte. N-au mânere. Probabil că se leagănă libere în balamale, ca aceea de unde a apărut paznicul.
― Şi ăsta unde e? întreabă Fulvia.
― O să găsiţi Biroul Central la Nivelul Şapte, spune omul şi îşi întinde braţul, gata să ne mâne înapoi, spre lift.
De dincolo de uşa cu numărul 3908 se aude un zgomot. Nimic altceva decât un scâncet firav. Ca acela pe care l-ar scoate un căţel speriat, încercând să scape de o lovitură, numai că sună mult prea uman şi prea familiar. Ochii mi se întâlnesc cu ai lui Gale pentru o singură clipă, dar e suficient pentru doi oameni care acţionează aşa cum o facem noi. Las albumul de schiţe să cadă pe piciorul paznicului cu un pocnet sonor. La o secundă după ce se apleacă să-l recupereze, Gale face aceeaşi mişcare, lovindu-se intenţionat cap în cap cu celălalt.
― Oh, îmi cer scuze, spune, râzând uşor, şi îl prinde pe paznic de braţe, ca şi cum ar încerca să-şi recapete echilibrul, răsucindu-l ca să-l îndepărteze puţin de mine.
Asta e şansa mea. Mă reped pe lângă paznicul zăpăcit, împing uşa cu numărul 3908 şi îi găsesc. Pe jumătate dezbrăcaţi, plini de vânătăi şi încătuşaţi de perete.
Sunt cei trei membri ai echipei mele pregătitoare.
4
Duhoarea de trupuri nespălate, de urină stătută şi de infecţie răzbate prin norul de antiseptic. Cei trei pot fi recunoscuţi cu greu după cele mai izbitoare dintre preferinţele lor în privinţa modei: tatuajele faciale aurii ale Veniei. Buclele spiralate, portocalii, ale lui Flavius. Pielea de un verde-veşnic palid a Octaviei, care atârnă acum prea lejer, de parcă trupul ei ar fi un balon uşor dezumflat.
La apariţia mea, Flavius şi Octavia se retrag spre pereţii faianţaţi, de parcă ar anticipa un atac, deşi eu nu i-am lovit niciodată. Gândurile nepoliticoase au fost singura ofensă pe care le-am adus-o, dar le-am ţinut întotdeauna pentru mine, aşa că, de ce se feresc?
Paznicul îmi ordonă să ies, dar, după paşii târşâiţi care urmează, îmi dau seama că Gale a reuşit cumva să-l reţină. Pentru răspunsuri, traversez încăperea către Venia, care a fost întotdeauna cea mai puternică. Mă ghemuiesc şi îi iau mâinile reci ca gheaţa, care le prind pe ale mele într-o strânsoare de menghină.
― Ce s-a-ntâmplat, Venia? o întreb. Ce e cu voi aici?
― Ne-au luat. Din Capitoliu, răspunde ea, cu voce răguşită.
Plutarch intră în urma mea.
― Ce naiba se petrece?
― Cine v-a luat? insist eu.
― Nişte oameni, răspunde ea, vag. În noaptea când ai fugit.
― Ne-am gândit c-o să fie liniştitor pentru tine să ai echipa cu care eşti obişnuită, spune Plutarch, în spatele meu. Cinna a cerut-o.
― Cinna a cerut aşa ceva?
Mârâi la el. Fiindcă, dacă există un singur lucru pe care-l ştiu, atunci ştiu că el n-ar fi fost niciodată de acord să fie brutalizaţi aceşti trei oameni, pe care i-a condus întotdeauna cu blândeţe şi răbdare.
― De ce sunt trataţi ca nişte criminali?
― Ca să fiu sincer, nu ştiu.
În vocea lui e ceva care mă face să-l cred, iar paloarea de pe faţa Fulviei îmi confirmă părerea.
Plutarch se întoarce spre paznic, care tocmai a apărut în uşă, cu Gale pe urmele lui.
― Mi s-a spus doar că sunt închişi. De ce sunt pedepsiţi?
― Pentru c-au furat mâncare. Am fost nevoiţi să-i închidem după o altercaţie, pentru nişte pâine, răspunde paznicul.
Sprâncenele Veniei se unesc, de parcă încă ar mai încerca să dea sens celor întâmplate.
― Nimeni nu ne spunea nimic. Eram atât de înfometaţi. Ea n-a luat decât o singură felie.
Octavia începe să scâncească, înăbuşind sunetul cu tunica ei zdrenţuită. Îmi aduc aminte că, după ce-am supravieţuit prima oară în arenă, ea mi-a strecurat o chiflă pe sub masă, fiindcă nu putea suporta să mă vadă flămândă. Mă îndrept încet către silueta ei tremurătoare.
― Octavia?
O ating, iar ea se retrage cu o tresărire.
― Octavia? O să fie bine. O să vă scot de-aici, OK?
― Povestea asta pare exagerată, spune Plutarch.
― Şi asta din cauză că au luat o felie de pâine? întreabă Gale.
― S-au săvârşit infracţiuni repetate, care au condus aici. Au fost avertizaţi. Dar au continuat să ia pâine. Paznicul se întrerupe o clipă, de parcă ar fi derutat de obtuzitatea noastră. Nu e permis să iei pâine.
N-o pot face pe Octavia să-şi descopere faţa, dar şi-o înalţă uşor. Cătuşele de la încheieturile mâinilor i se lasă cu câţiva centimetri mai jos, dând la iveală carnea vie, inflamată.
― Vă duc la mama. Eliberează-i, îi spun apoi paznicului.
El clatină din cap.
― Eliberarea nu e autorizată.
― Eliberează-i! Acum! ţip.
Bărbatul îşi pierde calmul. Cetăţenii de rând nu i se adresează aşa.
― N-am ordin să-i eliberez. Şi n-ai autoritatea să…
― Fă-o sub autoritatea mea, spune Plutarch. Oricum am venit să-i luăm de- aici. E nevoie de ei pentru Apărarea Specială. Îmi asum întreaga responsabilitate.
Paznicul pleacă să dea un telefon. Se întoarce cu o legătură de chei. Pregătitorii au fost siliţi să stea cu trupurile încordate atât de multă vreme încât, după ce le sunt scoase cătuşele, nu sunt în stare să meargă. Eu, Gale şi Plutarch trebuie să-i ajutăm. Piciorul lui Flavius se agaţă în grătarul metalic care acoperă o gaură rotundă din podea şi mi se contractă stomacul când mă gândesc de ce are încăperea nevoie de o scurgere. Urmele de dejecţii umane au fost probabil spălate cu furtunul de pe plăcile de faianţă albă…
La spital o găsesc pe mama, singura persoană în care am încredere ca să le poarte de grijă. Îi trebuie un minut ca să-i recunoască pe cei trei, dată fiind starea lor, dar privirea ei e deja consternată. Ştiu că nu e din cauză că vede oameni brutalizaţi, căci asta era treaba ei zilnică în Doisprezece, ci fiindcă îşi dă seama că aşa ceva se întâmplă şi în Treisprezece.
Mama a fost bine-venită la spital, dar e privită mai degrabă ca asistentă decât ca doctor, deşi şi-a petrecut o viaţă întreagă vindecând oameni. Însă nimeni nu intervine când îi conduce pe cei trei într-un cabinet pentru consultaţii, să vadă cât de grave le sunt rănile. Mă postez pe o bancă în faţa intrării în spital, aşteptându-i verdictul. Va reuşi să citească în trupurile lor ce suferinţe li s-au provocat.
Gale se aşază lângă mine şi îmi cuprinde umerii cu braţul.
― O să-i facă bine.
Aprob din cap, întrebându-mă dacă se gândeşte la biciuirea lui brutală din Doisprezece.
Plutarch şi Fulvia se instalează pe banca din faţa noastră, dar nu fac niciun comentariu de¬spre starea echipei mele pregătitoare. Dacă n-au ştiut nimic de¬spre maltratare, atunci cum interpretează această mişcare a preşedintei Coin? Mă hotărăsc să le dau o mână de ajutor.
― Presupun că am primit cu toţii un avertisment.
― Cum? Nu. Ce vrei să spui? întreabă Fulvia.
― Pedepsirea echipei mele pregătitoare e o avertizare, îi răspund. Nu numai pentru mine, ci şi pentru voi. Este vorba de¬spre persoana care deţine într-adevăr controlul şi de¬spre ceea ce se întâmplă când nu i te supui. În locul vostru, eu aş renunţa acum la iluzia că am vreo putere. După toate aparenţele, descendenţa din cetăţenii Capitoliului nu oferă aici nicio protecţie. Poate e chiar condamnabilă.
― Nu se poate face comparaţie între Plutarch, care a conceput pentru rebeli planul genial al evadării, şi aceşti trei esteticieni, ripostează Fulvia cu răceală.
Ridic din umeri.
― Dacă spui tu, Fulvia. Dar ce-o să se-ntâmple dac-o să vă loviţi de partea întunecată a lui Coin? Echipa mea pregătitoare a fost răpită. Cei trei au măcar speranţa că într-o bună zi se vor întoarce la Capitoliu. Eu şi Gale putem trăi în pădure. Dar voi? Unde-aţi putea fugi?
― Poate că suntem mult mai necesari pentru războiul ăsta decât ne consideri tu, zice Plutarch, fără nicio umbră de îngrijorare.
― Bineînţeles că sunteţi. Şi tributurile erau necesare pentru Jocuri. Până când nu mai erau, spun. După care te puteai lipsi de ele cu mare uşurinţă – nu, Plutarch?
Asta pune capăt discuţiei. Aşteptăm în tăcere până ne găseşte mama.
― Îşi vor reveni, ne informează. N-au răni de nevindecat.
― Bun. Splendid, spune Plutarch. Cât de curând pot fi puşi la lucru?
― Probabil de mâine, răspunde mama. Dar să v-aşteptaţi la o oarecare instabilitate emoţională, după toate cele prin care au trecut. Au fost extrem de nepregătiţi, după viaţa din Capitoliu.
― N-am fost cu toţii aşa? spune Plutarch.
Fie pentru că echipa mea pregătitoare nu e aptă de muncă, fie pentru că nervii sunt întinşi la limită, Plutarch mă eliberează de îndatoririle mele de Gaiţă Zeflemitoare pentru tot restul zilei. Eu şi Gale mergem la masa de prânz, unde primim mâncare de fasole cu ceapă, o felie groasă de pâine şi o cană cu apă. După povestea Veniei, pâinea îmi rămâne în gât, aşa că strecor restul pe tava lui Gale. Niciunul dintre noi nu vorbeşte în timpul mesei, dar, când castroanele sunt curate, el îşi ridică mâneca, descoperindu-şi orarul.
― Urmează programul de instrucţie.
Îmi trag mâneca în sus şi îmi pun braţul lângă al lui.
― Şi la mine.
Îmi aduc aminte că instrucţia înseamnă acum vânătoare.
Nerăbdarea de a fugi în pădure, fie şi numai pentru două ore, e mai puternică decât toate grijile prezentului. O baie de verdeaţă şi de raze de soare mă va ajuta cu siguranţă să-mi pun gândurile în ordine. Odată ieşiţi pe coridorul principal, eu şi Gale alergăm spre arsenal ca nişte copii şi, când ajungem, am răsuflarea tăiată şi sunt ameţită. Ceea ce îmi aduce aminte că nu m-am refăcut pe deplin. Paznicii ne dau vechile noastre arme, precum şi cuţite, un sac de pânză groasă, drept tolbă pentru vânat. Accept să mi se fixeze cipul de urmărire de gleznă şi încerc să las impresia că ascult când mi se explică modul de utilizare al comunicatorului portabil. Singurul lucru care mă calcă pe nervi e faptul că are un ceas, că trebuie să ne întoarcem în Treisprezece la ora stabilită, sau privilegiile noastre de vânătoare vor fi revocate. E singura regulă pe care cred că mă voi strădui s-o respect.
Ieşim afară, în zona destinată antrenamentelor fizice, împrejmuită cu gard, aflată lângă pădure. Paznicii ne deschid fără comentarii porţile cu balamale bine unse. Ne-ar fi extrem de greu să trecem pe cont propriu de gardul ăsta – înalt de nouă metri, întotdeauna zumzăind de electricitate, cu ghimpi de oţel ascuţiţi ca briciul în vârf. Înaintăm prin pădure până când nu-l mai vedem. Ne oprim într-un mic luminiş şi ne lăsăm capetele pe spate, savurând căldura soarelui. Mă învârtesc cu braţele întinse, răsucindu-mă încet, ca să nu trimit lumea într-un vârtej.
Lipsa ploii pe care am remarcat-o în Doisprezece a distrus şi aici plantele, lăsând în urmă frunze fragile şi aşternând covorul care ne scârţâie sub picioare. Ne scoatem pantofii. Ai mei nu-mi vin oricum prea bine, fiindcă, în spiritul nu- irosi-nimic-nu-ţi-dori-nimic care domneşte în Treisprezece, am primit unii care i-au rămas mici altcuiva. După toate aparenţele, fie mersul meu, fie al primei posesoare e ciudat, fiindcă pielea a crăpat unde nu te aşteptai.
Vânăm ca pe vremuri. Tăcuţi, comunicând fără cuvinte, fiindcă aici, în pădure, ne mişcăm ca două părţi ale aceleiaşi fiinţe. Anticipându-ne unul altuia gesturile, păzindu-ne unul altuia spatele. Cât timp a trecut? Opt luni? Nouă? De când n-am mai avut libertatea asta? Nu e exact acelaşi lucru, date fiind cele petrecute şi cipurile de urmărire de la gleznele noastre şi faptul că eu trebuie să mă odihnesc atât de des. Dar e atât de aproape de fericire pe cât cred că pot ajunge în prezent.
Animalele de aici nu sunt atât de suspicioase. Au nevoie de o clipă în plus ca să realizeze că mirosul nostru nefamiliar înseamnă moartea lor. Într-o oră şi jumătate, am adunat o grămadă de capturi amestecate – iepuri, veveriţe şi curcani – şi ne hotărâm să ne oprim şi să petrecem timpul rămas lângă un lac alimentat probabil de un izvor subteran, fiindcă apa e rece şi dulce.
Nu obiectez când Gale se oferă să cureţe vânatul, îmi lipesc câteva frunze de mentă de limbă, închid ochii şi mă las pe spate, sprijinindu-mă de o piatră, apoi absorb sunetele şi las soarele arzător al după-amiezii să-mi dogorească pielea, simţindu-mă aproape împăcată până când mă întrerupe vocea lui Gale.
― Katniss, de ce-ţi pasă atât de mult de soarta echipei tale pregătitoare?
Deschid ochii să văd dacă glumeşte, dar el se-ncruntă la iepurele pe care-l jupoaie.
― De ce să nu-mi pese?
― Hm. Să vedem? Fiindcă şi-au petrecut ultimul an pregătindu-te pentru măcel? sugerează el.
― E mult mai complicat. Îi cunosc. Nu sunt nici răi, nici cruzi. Nu sunt nici măcar inteligenţi. Dacă îi faci să sufere, e ca şi cum ai chinui nişte copii. Ei nu înţeleg… vreau să spun că nu ştiu…
Mă împotmolesc în cuvinte.
― Ce nu ştiu, Katniss? întreabă el. Că tributurile – ele sunt adevăraţii copii implicaţi în povestea asta, nu cei trei ciudaţi ai tăi – sunt silite să lupte până la moarte? Că te duceai în arena aia ca să distrezi nişte oameni? Asta era un mare secret la Capitoliu?
― Nu. Dar ei nu văd lucrurile aşa cum le vedem noi, răspund. Aşa au fost educaţi şi…
― Tu chiar le iei apărarea?
Trage pielea de pe iepure dintr-o singură mişcare rapidă.
Replica lui mă atinge, fiindcă de fapt o fac, şi e ridicol. Mă străduiesc să găsesc o atitudine logică.
― Cred că apăr pe oricine care e tratat aşa fiindcă a luat o felie de pâine. Poate-mi aminteşte prea mult de ceea ce ţi s-a întâmplat ţie, din cauza unui curcan?
Totuşi are dreptate. Măsura în care îmi fac griji pentru echipa mea pregătitoare pare bizară. Ar trebui să-i urăsc, să-mi doresc să-i văd spânzuraţi. Dar sunt atât de rupţi de realitate şi i-au aparţinut lui Cinna, iar el era de partea mea, nu?
― Nu caut ceartă, spune Gale. Dar, după părerea mea, Coin nu ţi-a trimis niciun mesaj important pedepsindu-i fiindcă au încălcat regulile districtului. Ea s-a gândit, probabil, c-o să vezi în asta o favoare, îndeasă iepurele în sac şi se ridică. Am face bine să plecăm dacă vrem s-ajungem înapoi la timp.
Ignor mâna lui întinsă în ajutor şi mă ridic clătinându-mă.
― Perfect.
Niciunul dintre noi nu vorbeşte pe drumul de întoarcere, dar, odată ce trecem de poartă, în minte îmi vine altceva.
― În timpul Jubileului Pacificării, Octavia şi Flavius au fost nevoiţi să plece, fiindcă nu se puteau opri din plâns, ştiind că mă reîntorceam în arenă. Iar Venia abia a reuşit să-şi ia rămas-bun.
― O să-ncerc să ţin minte asta în timp ce te vor… remodela, spune Gale.
― S-o faci, îi răspund.
La bucătărie îi dăm carnea lui Sae Unsuroasa. Îi place destul de mult în Districtul 13, deşi e de părere că bucătarii sunt, cumva, lipsiţi de imaginaţie. O femeie în stare să facă o fiertură gustoasă dintr-un câine sălbatic şi din rubarbă trebuie să se simtă aici cu mâinile legate.
Istovită de vânătoare şi de lipsa de somn, mă întorc în compartimentul meu şi îl găsesc gol-goluţ, numai ca să-mi amintesc că am fost mutate din cauza lui Buttercup. Urc la etajul de sus şi găsesc Compartimentul E. Nu se deosebeşte cu nimic de Compartimentul 307, cu excepţia ferestrei – lată de şaizeci de centimetri şi înaltă de douăzeci – plasate pe mijloc în partea de sus a peretelui exterior. Există o placă metalică grea care se fixează peste ea, dar în momentul ăsta e proptită ca să stea deschisă şi o anumită pisică nu se vede nicăieri. Mă întind în pat şi o rază a soarelui după-amiezii îmi dansează pe faţă. Următorul lucru pe care-l ştiu e că sora mea mă trezeşte pentru 18:00 – Meditaţie.
Prim îmi povesteşte că adunarea a fost anunţată încă de la prânz. Trebuie să ia parte întreaga populaţie, cu excepţia celor de care e nevoie pentru îndeplinirea unor sarcini esenţiale. Urmăm indicaţiile care ne conduc spre Sala Comună, o încăpere imensă, unde încap cu uşurinţă miile de oameni care îşi fac apariţia. Îţi poţi da seama că a fost construită pentru o adunare mai numeroasă, şi poate că a şi găzduit-o înainte de epidemia de variolă. Prim îmi arată în tăcere efectele secundare larg răspândite ale acelui dezastru – cicatricele rămase pe trupurile oamenilor, copiii uşor desfiguraţi.
― Au suferit foarte mult aici, îmi spune.
După dimineaţa de astăzi, nu mai sunt dispusă să simt păreri de rău pentru Treisprezece.
― Nu mai mult decât noi, în Doisprezece, răspund.
O văd pe mama conducând un grup de pacienţi deplasabili, încă în cămăşile de noapte şi în halatele date de spital. Finnick stă în mijlocul lor, năucit, dar superb. Ţine în mâini o bucată de frânghie subţire, de nici treizeci de centimetri, atât de scurtă încât nici măcar el n-o poate transforma într-un ştreang utilizabil. Degetele lui leagă şi dezleagă tot felul de noduri, cu mişcări iuţi, automate, în timp ce se uită lung în jur. Probabil face parte din terapie. Traversez sala către el.
― Salut, Finnick, îi spun.
Nu pare să mă observe, aşa că-l înghiontesc ca să-i atrag atenţia.
― Finnick! Ce mai faci?
― Katniss, spune el, strângându-mă de mână. Cred că se simte uşurat la vederea unui chip familiar. De ce ne-am adunat aici?
― I-am spus lui Coin c-o să fiu Gaiţa ei Zeflemitoare, îi povestesc eu. Dar am făcut-o să promită c-o să le acorde imunitate celorlalte tributuri, dacă vor câştiga rebelii. În public, ca să fie foarte mulţi martori.
― Oh. Bine. Fiindcă-mi făceam griji pentru asta în privinţa lui Annie. Că ar putea spune, fără să-şi dea seama, ceva care să fie considerat trădare, zice Finnick.
Annie. Hait. De ea am uitat cu totul.
― Nu-ţi face griji, m-am ocupat eu de asta.
Îl strâng de mână şi mă duc drept spre podiumul din partea din faţă a încăperii. Coin, care aruncă o privire fugară peste declaraţia ei, mă vede şi se uită la mine ridicând din sprâncene.
― Trebuie s-o adaugi şi pe Annie Cresta pe lista celor care capătă imunitate, îi spun.
Preşedinta se încruntă uşor.
― Asta cine mai e?
― E…
Ce e? Adevărul e că nu ştiu cum s-o numesc.
― E prietena lui Finnick Odair. Din Districtul 4. O altă învingătoare. A fost arestată şi dusă la Capitoliu când a explodat Arena.
― Oh, fata nebună. Asta chiar nu e necesar, spune ea. N-avem obiceiul să pedepsim pe cineva atât de neputincios.
Mă gândesc la scena peste care am dat în dimineaţa asta. La Octavia încătuşată de perete. La faptul că eu şi Coin definim probabil neputinţa în două moduri extrem de diferite. Dar nu spun decât:
― Nu? Atunci adăugarea lui Annie n-ar trebui să fie o problemă.
― Bine, acceptă preşedinta, scriind numele. Vrei să urci aici, lângă mine, pentru anunţ?
Clatin din cap.
― Nici nu mă gândeam c-ar trebui. Mai bine grăbeşte-te să te pierzi în mulţime. Sunt gata să-ncep.
Îmi croiesc drum înapoi, către Finnick.
Cuvintele sunt un alt lucru de care nu se face risipă în Treisprezece. Preşedinta solicită atenţia participanţilor, apoi îi anunţă că am consimţit să fiu Gaiţa Zeflemitoare, cu condiţia să se garanteze iertarea deplină a tuturor neajunsu-rilor aduse cauzei rebelilor de ceilalţi învingători – Peeta, Johanna, Enobaria şi Annie. Disting protestul din murmurul mulţimii. Presupun că nimeni nu se-ndoia că vreau să fiu Gaiţa Zeflemitoare. Aşa că anunţarea unui preţ – a unuia care implică graţierea unor posibili duşmani – îi înfurie. Suport cu indiferenţă privirile ostile aruncate în direcţia mea.
Preşedinta permite câteva momente de agitaţie, apoi continuă în stilul ei succint. Numai că acum cuvintele care îi ies dintre buze sunt o noutate pentru mine.
― Dar, în schimbul acestei cereri fără precedent, Katniss Everdeen a promis să se dedice cauzei noastre. Ca urmare, orice abatere de la misiunea ei, ca intenţie sau ca faptă, va fi considerată o încălcare a acestei înţelegeri. Imunitatea va fi ridicată şi soarta celor patru învingători va fi hotărâtă conform legilor Districtului 13. Precum şi soarta ei. Vă mulţumesc.
Cu alte cuvinte, dacă fac un pas greşit suntem morţi cu toţii.