Î
şi alunecă mâinile prin părul castaniu, ca şi cum ar fi încercatsă-şi ostoiască gândurile. Apoi se apropie de fereastra stângă, să-şimai răcorească sufletul privind afară. Ograda era îngrădită cu uluci,şi peste drum, într-o grădină, albeau pomii înfloriţi, înviorând înserarea. Ici-colo coperişuri de case, draniţe mucezite însemnaupete negre la poalele coastelor de brazi, tivite pe jos cu livezi grase.Lângă poartă, răzimat de uluci, stătea un infanterist foarte murdar şizdrenţuros, cu casca pe ceafă, cu o mutră păroasă de maimuţă,vorbind cu cineva din tindă, vesel şi mulţumit şi arătându-şi mereudinţii albi, lucitori. Privirea lui Apostol vru să-l ignoreze, dar inima lui întrebă: "Cu cine vorbeşte infanteristul?" Era sigur că tăifăsuieşte cuIlona, şi faţa i se strâmbă de mânie, aproape fără să-şi dea seama.Soldatul îl zări în fereastră şi deodată i se stinse râsul, şi dinţii ceialbi se ascunseră într-o seriozitate puţin speriată; luă poziţie, îşi îndreptă casca, salută grav şi pe urmă, fără grabă, uitându-se pefuriş spre geamul primejdios, se târî mai departe în ogradă, până cedispăru din ochii locotenentului."Adică ce-mi pasă mie cu cine a vorbit bădăranul, chiar dacă avorbit cu ea? răspunse Bologa întrebării care-i tot sfârâia în
minte.Am să ajung de râsul lumii cu asemenea..." ― adăugă apoi nervos,aşezându-se iarăşi pe laviţă, unde stătuse adineaori când fusese şiIlona în odaie
.
Căuta să se gândească la altceva, dar simţi că nu e în stare, iardin fundul inimii auzi un glas limpede: "Ilona mi-e dragă..." Apoi nuse mai împotrivi glasului şi sufletul i se însenină şi i se umplu de onouă bucurie mare, ademenitoare, în care Ilona întruchipa toatălumea. Şi el se lăsă în braţele acestei bucurii cu sfială şi uitare desine, ca o fecioară în braţele primului iubit. Avea impresia că inima ise topeşte încet-încet, răspândind în jurul lui fiori de dragoste.Amurgul cenuşiu ploua pe geamuri, printre muşcatele somnoroase, învăluindu-l într-o reţea de fericire...
Î
ntr-un târziu se smulse din ispita visărilor, îşi puse chipiul şi ieşi.În uşa tinzii, infanteristul murdar stătea mereu de vorbă cu unartilerist în capul gol, iar Bologa, văzându-i, se bucură. În tindă semai gândi la Ilona, dar nu se opri şi nici n-o căută din ochi. În ogradăde asemenea se gândi la ea şi totuşi nu întoarse capul. Răcoareaamurgului parcă-l dezmeticea dintr-o beţie.Ajunse în uliţă şi nu coti spre mijlocul satului, ci tocmaidimpotrivă, ca şi când ar fi avut să fugă de o primejdie. Merse vreocinci minute, şi ulicioara se împărţi brusc în două pe malul gârleigălăgioase. Pe cer, chiar în vârful măgurii ale cărei poale se scăldauaici în apele râului, se ivi luceafărul alb, rece ca un ochi din altălume. Bologa, parc-ar fi regăsit o comoară uitată, sorbi cu lăcomielumina cerească...
2
A doua zi Apostol Bologa, reluându-şi serviciul, îşi aduse amintede obligaţiile reglementare şi înştiinţă, prin telefon, pe aghiotantul
regimentului că, în urma ordinului telefonic, ieri după-amiază a sosit în Lunca.― Vasăzică ai luat cunoştinţă, camarade, şi nu mai e nevoie sămă prezint în persoană, fiindcă ni s-au aglomerat lucrările pe aici,sfârşi Apostol, dar când să închidă telefonul, îi veni ceva în minte şiadăugă cu puţină imputare: Apropo, era să şi uit... Încă un moment!Ia spune-mi, prietene, de ce mi-aţi mâncat trei zile din concediu?...N-aş putea afla şi eu?― Habar n-am, răspunse, grăbit, aghiotantul. Întreabă şi tu ladivizie, dacă te interesează...Bologa şovăi. În creieri retrăia clipa când a arătat doamneiBologa cuprinsul telegramei şi siguranţa ei că ordinul de chemare afost provocat de denunţul lui Pălăgieşu. De ce s-a dus el oare tocmaiatunci să-i ceară iertare? Şi de ce s-a simţit atât de fericit cândnotarul s-a lăsat rugat până a binevoit să-i întindă mâna?... Acum seruşina puţin în sinea sa de umilinţa de atunci, dar rău nu-i părea, cimai degrabă c-ar fi săvârşit o faptă bună prin care şi-a uşurat inimaşi a curăţit-o. Atunci nici o clipă nu s-a gândit la denunţul lui, atât depuţin îi păsa de lume şi de toate cele ce erau afară de sufletul său.Azi Pălăgieşu a sărit brusc deasupra. Dacă într-adevăr a fostdenunţul notarului la mijloc?... Aghiotantul generalului e un laş cuspinarea de trestie şi poate că nu-i va spune nimic, totuşi n-ar stricasă-l descoase puţin, să facă lumină, orice s-ar întâmpla pe urmă.Drumul drept e totdeauna cel mai bun.― Ordinul excelenţei... personal al excelenţei...
Eu nu cunoscmotivul, zbârnâi aghiotantul generalului Karg în telefon.
― Atunci să mă prezint excelenţei? întrebă Apostol.― De ce? Tu vezi de serviciu şi taci mulcom! Dacă va fi nevoie, tevom chema, n-ai grijă... Acuma sunt în perspectivă evenimentemari, foarte!... Toată lumea trebuie să fie la datorie!Apostol Bologa nu-şi putu stăpâni o strâmbătură de dispreţ cândlepădă receptorul, căci aghiotantul care nu fusese niciodată întranşee şi care ar fi fost în stare să perie în fiece zi pe toţi generaliiarmatei, numai să nu intre el în foc, pomenind despre "evenimentelefoarte mari", îşi îngroşase vocea ca un viteaz de cafenea.Peste un minut Apostol se trezi studiind cu o atenţie încordatăharta nouă, sosită în lipsa lui, cu situaţia exactă de pe front. Nu maiera o schiţă aproximativă şi învechită, ca odinioară, ci hartaadevărată, precisă, în care se putea citi locul tuturor unităţilor, începând de la companii, ba pe alocuri chiar de la plutoane. Îi plăceamai ales că azi se orienta mult mai bine ca atunci, pe teren. Atunci afost atât de mişcat, atât de înfrigurat din pricina hotărârii de-a trecenegreşit. Sau poate din pricina boalei? Dacă nu cumva din pricinalaşităţii, fiindcă orice clipă petrecută aici îi slăbea încrederea înpropria-i voinţă şi-i rodea însăşi credinţa... Urmări cu creionul drumulde atunci, până la adăpostul căpitanului Klapka. A, dar de aici mai ecale bună până la infanterie!... Şi ce aproape i s-a părut "pe teren"!Fireşte, pentru că uite ce mai cotituri până la primele linii... Dacă ţiidrumul principal, uite, dai tocmai la huzarii descălecaţi... Dar
escadronul lui Varga?... Al treilea... Uite-l!... Ce curios e aici frontul...Ei pe o muche, ceilalţi pe altă muche de munte, şi la mijloc, gol...gol... peste o mie de metri... Oare de ce s-a fixat aşa linia, de ce nus-au apropiat, fie huzarii, fie ceilalţi?... "Iacă, pe aici aş fi putut treceatunci dacă aş fi ştiut... Şi dacă mă întâlneam cu Varga?... Mi-a spusdoar că m-ar aresta şi...""Acuma îmi pierd vremea degeaba, fiindcă numai Dumnezeu ştiece va fi!" îşi zise deodată Bologa, ca şi cum s-ar fi speriat de cevanecunoscut.Ridică ochii de pe hartă. În faţa lui, la masa cealaltă, printrevrafurile de registre şi hârţoage, văzu capul sergentului, cu fruntea încreţită şi cu creştetul ţuguiat, pe care, din spate, pe fereastracolbuită, cădea o lumină de argint vechi. Afară, în ogradă, şi maideparte, până la picioarele dealurilor ce închideau zarea, stăpâneaatâta linişte şi pace, că sufletul lui Apostol se umplu iar de nădejdi,şi mai ales de o încredere adâncă. Îi părea rău numai că nici unpetec de cer nu-i înfrumuseţa orizontul. Tocmai când inima îi era stăpânită de mulţumire, în ogradă apăruIlona, care venea de undeva, îmbujorată, obosită, cu ochii scăpărândde mânie. Şi parcă ar fi căzut de pe o culme ameţitoare, Apostolsimţi că din suflet i s-au deşertat brusc împăcarea şi liniştea, iar înlocul lor s-a ivit o îngrijorare ciudată şi o dorinţă dârză. Dădu să sarăde pe scaun, să alerge la Ilona, s-o ia în braţe şi să n-o mai lase săplece de lângă dânsul. De aseară, de când a fugit din odaie, n-a maivăzut-o deloc... Unde a umblat şi de ce n-a venit?Rămase totuşi la birou, coborându-şi privirile iarăşi pe harta cupoziţiile trupelor. Pe buze îl frigea sărutarea de aseară şi în suflet i sezvârcoleau umbrele liniştii de adineaori, în creieri însă îi clocoteaugânduri şi întrebări frumoase. Îşi dădea seama vag că întreDumnezeu şi iubirea lui e o prăpastie, şi nu era în stare să înţeleagăce rost are prăpastia aceasta? Dacă Dumnezeu e iubire, de ce Ilonanu se cuprinde într-însul?
