a luat-o din loc, cu o viteză care făcea ca pereţii tunelului să se vadă ca prin ceaţă şi îmi dădeaameţeli. Mai simţisem o dată pe pielea mea capacitatea extraordinară a lui Darius de a se teleportaefectiv dintr-un loc într-altul, dar şi a doua oară a fost la fel de uimitor.Păreau să fi trecut doar câteva secunde, când Darius s-a oprit brusc în faţa intrării acoperite cu pătură a camerei lui Stevie Rae. A pătruns înăuntru. Stevie Rae stătea în capul oaselor, se freca la ochişi se uita la noi ca prin ceaţă. Apoi a rămas cu gura căscată, de-a dreptul, şi a ţâşnit din pat.
— Zoey! Ce s-a întâmplat?
— Un Imitator de Corbi, a spus Darius. Ia lucrurile alea de pe masă.Stevie Rae a măturat tot ce se afla pe masa de la capul patului ei. Îmi venea să îi zic că nu e cazulsă facă aşa o dezordine. Sigur spărsese câteva pahare şi zburase o grămadă de DVD-uri prin încăpereşi tare aş fi vrut să-i zic ceva, însă nu numai că nu mă ţinea vocea, dar mai şi eram ocupată să nu leşindin cauza durerii cumplite care îmi străpungea toată partea superioară a corpului, în timp ce Dariusmă aşeza pe masă.
— Ce-i de făcut? Ce-i de făcut? a repetat Stevie Rae.Mi se părea că arăta ca o fetiţă pierdută şi am remarcat că şi ea plângea.
— Ia-o de mână. Vorbeşte-i, vezi să nu-şi piardă cunoştinţa, a spus Darius.Apoi s-a întors cu spatele şi a început să arunce afară tot felul de lucruri din trusa de prim-ajutor.
— Zoey, mă auzi?Simţeam, ca prin vis, cum Stevie Rae mă ţinea de mână. Cu un efort pe care l-am simţit ca fiindsupraomenesc, am şoptit:
— Da.Stevie Rae m-a strâns şi mai tare de mână.
— O să fie bine. Da? N-are ce să ţi se-ntâmple pen’ că nu-ş’ ce m-aş face..., a suspinat, după care acontinuat: Nu poţi să mori fiindcă tu întotdeauna ai avut cea mai bună părere despre mine, aşa că amîncercat să fiu ce crezi tu că sunt. Fără tine, mă tem că o să moară şi binele din mine şi o să măînvingă întunericul. În plus, sunt atâtea lucruri pe care trebuie să ţi le spun. Lucruri importante.Îmi venea să-i zic să nu fie toantă şi că vorbea prostii pentru că n-aveam de gând să mă ducnicăieri, dar prin vălul de durere şi amorţeală începea să se strecoare un sentiment ciudat. Singurulmod în care pot să-l descriu este ca pe o senzaţie că ceva nu e în regulă. Indiferent ce se întâmplase,indiferent ce se petrecea cu mine, ştiam că asta era cauza acelui sentiment ciudat. Şi senzaţia asta, maimult decât sângele, mai mult decât spaima care se citea pe feţele prietenilor mei, îmi spunea că cevaera aşa de aiurea încât n-ar fi fost exclus ca, într-adevăr, să cam dau colţu’.În momentul acela, durerea a început să se risipească şi am hotărât că, dacă aşa te simţi când mori,atunci era mai bine decât să trăieşti şi să te doară ca naiba.Heath a dat buzna în cameră, a venit direct la mine şi m-a prins de cealaltă mână. Abia dacă a privit-o pe Stevie Rae. Mi-a dat părul de pe faţă şi m-a întrebat:
— Cum te simţi, iubito? Mai rezişti?Am încercat să-i zâmbesc, dar părea atât de departe, încât nu am reuşit să transmit niciun fel deschimbare în expresia feţei mele.Gemenele au dat năvală în încăpere, cu Kramisha în urma lor.
— Nu! a exclamat Erin, apoi s-a oprit la câţiva metri de locul în care mă aflam şi şi-a dus mâna lagură.
— Zoey! a spus şi Shaunee, iar mie mi-a trecut prin cap că părea cam confuză.Apoi a clipit de câteva ori, m-a măsurat din priviri şi a izbucnit în lacrimi.
— Nu-mi miroase a bine, a spus Kramisha. Nu-mi miroase deloc a bine. A făcut o pauză, apoi privirea i s-a mutat de la mine la Heath, care mă privea cu atâta atenţie încât jur că dădea senzaţia căn-ar fi băgat de seamă nici dacă un uriaş elefant alb, costumat într-un tutu, ar fi început să danseze prin încăpere. Ăsta nu e puştiul ăla din specia umană care a fost pe aici mai devreme? Nu ştiu de ce, dar cu excepţia propriului corp, care părea să nu-mi mai aparţină, devenisem extremde conştientă de tot ce se petrecea în jurul meu. Gemenele se ţineau de mână şi se jeleau aşa de tare,că le dăduseră şi mucii. Darius căuta încă prin trusa de prim-ajutor. Stevie Rae mă lovea uşor pe mânăşi încerca - în zadar - să nu plângă. Heath îmi şoptea frânturi stupide de replici din Titanic, cu alteErik a dat din cap şi a dispărut în gaură. Heath s-a apropiat de marginea ei.
— Iartă-mă, iubito, a spus. Ştiu că doare îngrozitor. Apoi m-a sărutat uşor pe frunte, înainte să selase pe vine şi, nu ştiu cum, să mă paseze lui Erik, care stătea sub noi.Zic „nu ştiu cum“ pentru că eu urlam de durere şi nu eram prea atentă la toate detaliile tehnice.În clipa următoare, Heath a sărit cu uşurinţă pe podeaua tunelului, iar Erik m-a trecut din nou în braţele lui.
— O iau înainte, să-i găsesc pe Darius. Ţine-o drept prin tunelul principal. Să n-o iei pe niciunulsecundar. Opreşte-te unde e mai multă lumină şi vin eu înapoi la voi cu Darius.
— Cine e Darius? a întrebat Heath, dar vorbea singur pentru că Erik deja o rupsese la fugă.E mai rapid decât credeam eu, am încercat să spun, dar n-a ieşit decât o învălmăşeală slabă
decuvinte.Am remarcat că felinarul, de care ştiam sigur că se stinsese, chiar înainte să urc eu în subsol, eraacum din nou aprins. „Ce ciudat“, am încercat să rostesc, însă, în loc de asta, abia dacă am reuşit sămurmur ceva de genul: „e şuda“ peste bubuitul inimii, care-mi răsuna puternic în urechi.
— Şşş, m-a liniştit Heath şi-a pornit-o din nou din loc, cât de repede putea, fără să mă zgâlţâie, casă nu mă facă să urlu iarăşi de durere. Stai trează, Zo. Nu închide ochii. Uită-te la mine. Rămâi cumine.Heath vorbea încontinuu, chestie foarte enervantă pentru că mă durea foarte rău pieptul şi tot cevoiam să fac era să închid ochii şi să adorm.
— Trebuie să mă odihnesc, am murmurat.
— Nu! Asta nu e odihnă! Hai să ne prefacem că suntem în filmul ăla, Titanic, la care te uitai tuîntruna. Ştii tu, ăla cu Leonardo diStupio.
— DiCaprio, am şoptit, iritată că, până şi după atâţia ani, Heath era încă gelos pentru că încopilărie fusesem îndrăgostită ele Leonardo sau, cum îmi plăcea mie să îl consider, „iubitul meu,Leo“.
— Mă rog, a spus. Mai ştii când ai spus că dacă ai fi fost tu Rose, nu i-ai fi dat niciodată drumul?Bun, hai să repetăm un pic scena. Eu sunt poponarul ăla de DiCaprio şi tu eşti Rose. Trebuie să ţiiochii deschişi şi să mă priveşti, altfel o să-mi dai drumul şi o să mă transform într-o îngheţată pe băţuriaşă şi poponară.
— Fraiere, am reuşit să spun.Heath mi-a zâmbit larg.
— Tu ai grijă să nu-mi dai drumul, Rose. Bine?Era, evident, o idee stupidă, dar trebuie să recunosc că m-a prins. Filmul ăsta mă înnebunise de prima oară când îl văzusem şi îmi săriseră ochii din cap de atâta plâns - vorbesc serios, fusese unuldintre plânsetele alea în hohote, în care ţi se împletesc lacrimile cu mucii. Proasta aia de Rose spunecă nu îi dă drumul, iar apoi exact asta face. Şi de ce nu se dăduse mai încolo ca să-l lase şi peLeo/Jack să stea lângă ea pe scândura aia care plutea? Era destul loc. Aşa că, în vreme ce euîntorceam pe toate părţile, în mintea înceţoşată, scena sfâşietoare dintr-unul din filmele mele preferate, Heath mă ţinea strâns în braţe şi fugea.Tocmai urmase cotul uşor făcut de tunel când a ajuns Erik la noi cu Darius alături. Heath s-a opritşi abia atunci mi-am dat seama cât de greu respira. Hm. M-am întrebat, în treacăt, dacă n-ar trebui săfiu jenată că eram prea grea.Darius mi-a aruncat o privire şi a început să îi dea ordine lui Erik.
— O duc în cameră la Stevie Rae. Am să ajung înaintea ta, dar trebuie să vină şi fiinţa umanăacolo, aşa că arată-i drumul. Apoi ia-le pe gemene şi pe Damien. Trezeşte-o pe Afrodita, e posibil săavem nevoie şi de ea, a zis Darius, după care s-a întors spre Heath: O iau eu pe Zoey.Heath ezita. Îmi dădeam seama că nu voia să-mi dea drumul. Atunci, privirea oţelită a lui Darius s-a mai înmuiat
. — Nu-ţi fie teamă. Sunt un Fiu al lui Erebus şi jur că am s-o ocrotesc întotdeauna.Heath m-a lăsat fără tragere de inimă în braţele puternice ale lui Darius, care m-a privit posomorât.
— Am să mă mişc repede. Nu uita să ai încredere în
mine.Am încuviinţat slab din cap şi, cu toate că ştiam ce avea să urmeze, tot am fost uimită când Darius a luat-o din loc, cu o viteză care făcea ca pereţii tunelului să se vadă ca prin ceaţă şi îmi dădeaameţeli. Mai simţisem o dată pe pielea mea capacitatea extraordinară a lui Darius de a se teleportaefectiv dintr-un loc într-altul, dar şi a doua oară a fost la fel de uimitor.Păreau să fi trecut doar câteva secunde, când Darius s-a oprit brusc în faţa intrării acoperite cu pătură a camerei lui Stevie Rae. A pătruns înăuntru. Stevie Rae stătea în capul oaselor, se freca la ochişi se uita la noi ca prin ceaţă. Apoi a rămas cu gura căscată, de-a dreptul, şi a ţâşnit din pat.
— Zoey! Ce s-a întâmplat?
— Un Imitator de Corbi, a spus Darius. Ia lucrurile alea de pe masă.Stevie Rae a măturat tot ce se afla pe masa de la capul patului ei. Îmi venea să îi zic că nu e cazulsă facă aşa o dezordine. Sigur spărsese câteva pahare şi zburase o grămadă de DVD-uri prin încăpereşi tare aş fi vrut să-i zic ceva, însă nu numai că nu mă ţinea vocea, dar mai şi eram ocupată să nu leşindin cauza durerii cumplite care îmi străpungea toată partea superioară a corpului, în timp ce Dariusmă aşeza pe masă.
— Ce-i de făcut? Ce-i de făcut? a repetat Stevie Rae.Mi se părea că arăta ca o fetiţă pierdută şi am remarcat că şi ea plângea.
— Ia-o de mână. Vorbeşte-i, vezi să nu-şi piardă cunoştinţa, a spus Darius.Apoi s-a întors cu spatele şi a început să arunce afară tot felul de lucruri din trusa de prim-ajutor.
— Zoey, mă auzi?Simţeam, ca prin vis, cum Stevie Rae mă ţinea de mână. Cu un efort pe care l-am simţit ca fiindsupraomenesc, am şoptit:
— Da.Stevie Rae m-a strâns şi mai tare de mână.
— O să fie bine. Da? N-are ce să ţi se-ntâmple pen’ că nu-ş’ ce m-aş face..., a suspinat, după care acontinuat: Nu poţi să mori fiindcă tu întotdeauna ai avut cea mai bună părere despre mine, aşa că amîncercat să fiu ce crezi tu că sunt. Fără tine, mă tem că o să moară şi binele din mine şi o să măînvingă întunericul. În plus, sunt atâtea lucruri pe care trebuie să ţi le spun. Lucruri importante.Îmi venea să-i zic să nu fie toantă şi că vorbea prostii pentru că n-aveam de gând să mă ducnicăieri, dar prin vălul de durere şi amorţeală începea să se strecoare un sentiment ciudat. Singurulmod în care pot să-l descriu este ca pe o senzaţie că ceva nu e în regulă. Indiferent ce se întâmplase,indiferent ce se petrecea cu mine, ştiam că asta era cauza acelui sentiment ciudat. Şi senzaţia asta, maimult decât sângele, mai mult decât spaima care se citea pe feţele prietenilor mei, îmi spunea că cevaera aşa de aiurea încât n-ar fi fost exclus ca, într-adevăr, să cam dau colţu’.În momentul acela, durerea a început să se risipească şi am hotărât că, dacă aşa te simţi când mori,atunci era mai bine decât să trăieşti şi să te doară ca naiba.Heath a dat buzna în cameră, a venit direct la mine şi m-a prins de cealaltă mână. Abia dacă a privit-o pe Stevie Rae. Mi-a dat părul de pe faţă şi m-a întrebat:
— Cum te simţi, iubito? Mai rezişti?Am încercat să-i zâmbesc, dar părea atât de departe, încât nu am reuşit să transmit niciun fel deschimbare în expresia feţei mele.Gemenele au dat năvală în încăpere, cu Kramisha în urma lor.
— Nu! a exclamat Erin, apoi s-a oprit la câţiva metri de locul în care mă aflam şi şi-a dus mâna lagură.
— Zoey! a spus şi Shaunee, iar mie mi-a trecut prin cap că părea cam confuză.Apoi a clipit de câteva ori, m-a măsurat din priviri şi a izbucnit în lacrimi.
— Nu-mi miroase a bine, a spus Kramisha. Nu-mi miroase deloc a bine. A făcut o pauză, apoi privirea i s-a mutat de la mine la Heath, care mă privea cu atâta atenţie încât jur că dădea senzaţia căn-ar fi băgat de seamă nici dacă un uriaş elefant alb, costumat într-un tutu, ar fi început să danseze prin încăpere. Ăsta nu e puştiul ăla din specia umană care a fost pe aici mai devreme? Nu ştiu de ce, dar cu excepţia propriului corp, care părea să nu-mi mai aparţină, devenisem extremde conştientă de tot ce se petrecea în jurul meu. Gemenele se ţineau de mână şi se jeleau aşa de tare,că le dăduseră şi mucii. Darius căuta încă prin trusa de prim-ajutor. Stevie Rae mă lovea uşor pe mânăşi încerca - în zadar - să nu plângă. Heath îmi şoptea frânturi stupide de replici din Titanic, cu alte
