Last exam

Molo, Supă, Vlad, Basculă şi Tom Nebunu' izbucniră în râs. Şi ei îşi aduseseră aminte.
Ender râse şi el. Era într-adevăr amuzant. Oamenii mari priveau totul cu gravitate iar copiii jucau, jucau întruna, crezându-i şi ei, până când, deodată, adulţii întindeau prea mult coarda, împingeau lucrurile prea departe şi copiii puteau vedea dincolo de joc. "Las-o baltă, Mazer! Nu-mi pasă dacă-ţi trec examenul. Nu-mi pasă dacă-ţi respect regulile. Dacă tu poţi trişa, pot şi eu. N-o să te las să mă baţi în mod necinstit ― te voi bate eu în mod necinstit!"
În ultima bătălie din Şcoala de Luptă, câştigase deoareca ignorase adversarul şi-şi ignorase propriile pierderi; atacase direct poarta ina¬mică.
Iar poarta inamică era jos.
"Dacă încalc şi regula asta, n-o să mă mai lase niciodată să ajung comandant. Ar fi prea periculos. Nu va mai trebui niciodată să joc un joc. Si asta înseamnă victorie!"
Începu să şoptească iute în laringofon. Şefii de escadrile îşi luară părţile lor din flotă şi formară un cilindru gros, ca un proiectil aţintit spre cea mai apropiată formaţiune inamică. Aceasta nu-l respinse ci, dimpotrivă, se deschise în faţa lui, aşa încât să poată fi perfect încercuit înainte de a-l distruge. "Cel puţin, Mazer ia în consideraţie faptul că, de-acum, au ajuns să mă respecte", gândi Ender. "Iar asta îmi oferă timp."
Se deplasă în jos, spre nord, spre est şi iarăşi în jos, aparent fără nici un plan, dar apropiindu-se pe nesimţite de planeta inamică. După o vreme, navele duşmane începură să se strângă tot mai mult în jurul său. Atunci brusc, formaţiunea lui Ender explodă. Flota lui se destrămă într-un haos. Cele optzeci de navete păreau lipsite de un plan anume, trăgând la întâmplare în adversar, strecurându-se pe traiectorii indivi¬duale lipsite de speranţă printre navele gândacilor.
Însă după câteva minute de bătălie, Ender şopti din nou în larin¬gofon şi o duzină din navetele rămase întregi se regrupară într-o for¬maţie. Traversaseră unul din barajele cele mai formidabile ale inami¬cilor; îl străbătuseră cu pierderi teribile, dar parcurseseră mai mult de jumătate din distanţa până la planetă.
"Acum o să-şi dea seama", se gândi Ender. "În mod clar, Mazer îşi dă seama ce vreau să fac."
"Sau poate că nu-i vine să creadă c-o s-o fac. Cu-atât mai bine pentru mine!"
Micuţa flotă a lui Ender ţâşnea într-o parte şi-n alta, trimiţând două-trei navete parcă gata de atac, apoi retrăgându-le. Gândacii se apropiau, adunând nave şi formaţii risipite până atunci, strângându-le pentru atacul final. În cea mai mare parte erau concentraţi înapoia lui Ender, astfel încât să nu poată fugi înapoi în spaţiu, tăindu-i orice re¬tragere. "Excelent", gândi băiatul. "Mai aproape! Veniţi mai aproape!"
Apoi şopti o comandă şi flota căzu ca o piatră către suprafaţa pla¬netei. Erau nave interstelare şi navete, neechipate pentru a rezista fre¬cării cu atmosfera. Dar Ender nu intenţiona ca ele să ajungă aşa departe. Chiar în clipa când începură picajul, îşi concentrară Doctoraşii asupra unui singur lucru. Asupra planetei.
Una, două, patru, şapte navete fură distruse. Acum totul se bizuia pe şansa ca una dintre ele să supravieţuiască până să poată declanşa Doctoraşul. O dată ce se putea focaliza pe suprafaţa planetei, n-avea să mai dureze mult. "O clipă cu Doctoraşul, asta-i tot ce doresc". După aceea Ender se gândi că poate calculatorul nu era nici măcar programat să arate ce s-ar întâmpla cu o planetă atacată de Doctoraş. "Ce-o să fac atunci, o să strig: Pac! eşti mort?"
Îşi luă mâinile de pe comenzi şi se lăsă pe spate, privind. Per¬spectiva era mult apropiată de planeta inamică, cu naveta năpustindu-se în puţul gravitaţional. "În mod sigur a intrat în raza de acţiune", îşi spuse băiatul. "E acolo, şi calculatorul nu-i programat să arate ce se poate întâmpla."
Dar apoi, suprafaţa planetei care acum acoperea jumătate din ecranul simulatorului începu să fiarbă; urmă o erupţie, azvârlind bucăţi de materie spre navete. Ender încercă să-şi imagineze ce se petrecea în interiorul planetei. Câmpul crescând şi dilatându-se mereu; mole¬culele care se rupeau, şi atomii care nu mai aveau unde se duce.
În trei secunde, întreaga planetă explodă, deveni o sferă de pul¬bere strălucitoare, azvârlită spre exterior. Navetele lui Ender pieriră printre primele, perspectiva lor dispăru brusc, iar acum simulatorul arăta numai stelele ce aşteptau dincolo de marginile bătăliei. Era atât de aproape pe cât dorise Ender să fie. Sfera planetei explodate se dilată mai repede decât puteau fugi navele duşmane. Şi purta acum cu ea Doctoraşul, care crescuse, câmpul spulberând totul în cale, transfor¬mând navele în puncte luminoase şi gonind mai departe.
Intensitatea câmpului distructiv se reduse abia când ajunse la mar-ginea simulatorului. Două sau trei nave inamice pluteau inerte. Navele interstelare ale lui Ender erau nevătămate. Dar acolo unde existase uriaşa flotă duşmană şi planeta pe care o apăra, nu mai rămăsese nimic. Un bulgăre de materie se forma din sfărâmăturile adunate de gravitaţie. Strălucea fierbinte şi se rotea; era mult mai mic decât corpul ceresc dinainte. O mare parte a masei sale forma un nor ce continua să se extindă.
Ender îşi scoase căştile, în care vuiau ţipetele şi fluierăturile şe¬filor de escadrile şi abia atunci constată că în cameră se auzea acelaşi vacarm. Bărbaţii în uniformă se îmbrăţişau râzând şi răcnind; alţii plân¬geau; unii îngenuncheaseră ori stăteau încremeniţi şi băiatul îşi dădu seama că se rugau. Nu înţelegea. Ceva era în neregulă. Ar fi trebuit să fie furioşi...
Colonelul Graff se desprinse dintre necunoscuţi şi veni spre el. Lacrimile îi brăzdau chipul, dar zâmbea. Se aplecă, întinse braţele şi, spre uimirea băiatului, îl îmbrăţişă, îl strânse puternic şi-i şopti:
― Mulţumesc, mulţumesc, Ender. Doamne, mulţumescu-Ţi pentru Ender!
Apoi veniră şi ceilalţi, scuturându-i mâna, felicitându-l. Încercă să priceapă. Absolvise totuşi examenul? Fusese victoria lui, nu a lor, şi în plus una găunoasă, prin încălcarea regulilor; de ce se purtau de parcă învinsese cu onoare?
Mulţimea se dădu în lături şi apăru Mazer Rackham. Bătrânul se îndreptă către Ender şi-i întinse mâna.
― Ai avut de făcut o alegere grea, băiete. Totul sau nimic. Sfârşitul lor, sau sfârşitul nostru. Dumnezeu însă ştie că altfel nu se putea. Fe¬licitări! I-ai bătut şi s-a terminat!
"S-a terminat." "I-ai bătut." Ender nu înţelegea.
― Te-am bătut pe tine.
Mazer hohoti sonor.
― Ender, niciodată nu te-ai luptat cu mine. De când am devenit inamicul tău, n-ai jucat nici un singur joc!
Băiatul nu pricepu gluma. Jucase foarte multe jocuri, care-l cos¬taseră extrem de mult. Începu să se înfurie.
Mazer îi puse mâna pe umăr. Ender şi-l scutură. Atunci bătrânul deveni serios şi zise:
― Ender, în ultimele luni tu ai fost comandantul militar al flotei noastre. Aceasta a fost a Treia Invazie. N-au fost jocuri, ci bătălii reale şi singurii inamici au fost gândacii. I-ai învins în toate luptele, iar azi ai luptat lângă planeta-capitală, unde erau toate reginele din coloniile lor; toate erau acolo, iar tu le-ai distrus complet. Nu ne vor mai ataca niciodată. Tu ai făcut-o! Tu!
"Reale." "N-au fost jocuri." Mintea lui Ender era prea înceţoşată ca să poată înţelege totul. Nu fuseseră simple puncte luminoase, ci nave adevărate cu care el se luptase, nave adevărate pe care le învinsese. Şi o planetă adevărată, pe care o făcuse praf, ştergând-o din univers. Trecu prin mulţime, fără să audă felicitările, ignorându-le mâinile, cu¬vintele, bucuria. Când ajunse în camera lui, şe dezbrăcă, sui în pat şi dormi.
Se deşteptă când îl scuturară. Avu nevoie de câteva secunde ca să-i recunoască. Graff şi Rackham. Le întoarse spatele. "Lăsaţi-mă să dorm."
― Ender, trebuie să discutăm, rosti Graff.
Băiatul reveni cu faţa le ei.
― Pe Pământ se transmit încontinuu, zi şi noapte, filmele bătăliei de ieri.
― De ieri?! Dormise o zi întreagă.
― Eşti un erou. Toată lumea a văzut ce aţi făcut, tu şi ceilalţi. Nu cred că există vreun guvern care să nu-ţi fi acordat medalia lui cea mai importantă.
― I-am ucis pe toţi, aşa-i? întrebă Ender.
― Pe cine? făcu Graff. Pe gândaci? Asta şi trebuia să faci.
― De asta era război, interveni Mazer.
― Şi pe regine... Şi copiii...
― Ei au declanşat totul când ne-au atacat. N-a fost vina ta. Ăsta-i rezultatul acţiunilor lor.
Ender prinse pieptul uniformei lui Mazer şi-l trase în jos, astfel încât chipurile lor aproape se atinseră.
― Eu n-am vrut să-i ucid! N-am vrut să ucid pe nimeni! Nu sunt un criminal! Voi nu mă voiaţi pe mine, ticăloşilor, îl voiaţi pe Peter, dar m-aţi împins s-o fac, m-aţi păcălit! Plângea. Îşi pierduse stăpânirea de sine.
― Bineînţeles că te-am păcălit, spuse Graff. Altfel n-ai fi facut-o. Situaţia era clară. Ne trebuia un comandant cu atât de multă empatie încât să poată să judece ca gândacii, să-i înţeleagă şi să le anticipeze acţiunile. Cu atât de multă compasiune încât să câştige dragostea sub¬ordonaţilor lui şi să lucreze împreună cu ei ca o maşinărie perfectă. Totuşi, cineva dotat cu prea multă înţelegere n-ar fi putut să fie dis¬trugătorul de care aveam nevoie. N-ar fi putut intra într-o bătălie ani¬mat de voinţa de-a învinge indiferent de preţ. Dacă ştiai adevărul, n-o puteai face. Iar dacă ai fi fost genul de individ care s-o facă chiar dacă ştie adevărul, atunci probabil că nu-i înţelegeai prea bine pe gândaci.
― Trebuia neapărat să fie un copil, vorbi Mazer. Erai mai rapid decât mine. Mai bun decât mine. Eu sunt bătrân şi precaut. Orice om normal care ştie ce înseamnă un război nu poate intra în luptă cu toată inima. Însă tu nu ştiai. Ne-am asigurat că nu ştiai. Erai nepăsător, scli¬pitor şi tânăr. Născut pentru asta.
― În navele noastre erau piloţi.
― Da.
― Le-am ordonat să meargă la moarte, fără să ştiu.
― Ei ştiau, Ender, şi te-au ascultat. Ştiau pentru ce o făceau.
― Nu m-aţi întrebat niciodată! Niciodată nu mi-aţi spus adevărul! Despre nimic!
― Trebuia să fii o armă, Ender. Ca un pistol, ca Doctoraşul, func-ţionând perfect, dar fără să ştie împotriva cui e aţintit. Noi te-am în¬dreptat către ţintă. Noi suntem responsabili. Dacă ceva a fost rău, noi suntem vinovaţi.
― Discutăm mai târziu, zise Ender şi închise ochii.
Mazer îl scutură.
― Nu te culca! Mai e ceva; la fel de important.
― Cu mine v-aţi terminat treaba, zise băiatul. Acum lăsaţi-mă în pace.
― De-asta suntem aici, replică Mazer. Încercăm să-ţi spunem. N-am terminat cu tine; n-am terminat deloc. Jos, pe Pământ, e nebunie. Va izbucni un război. Americanii pretind că Tratatul Varşovia îi va ataca, iar Tratatul spune acelaşi lucru despre Hegemon. N-au trecut nici douăzeci şi patru de ore de la încheierea războiului cu gândacii şi cei de pe planetă sunt gata să se lupte iarăşi între ei, mai rău ca niciodată. Toţi sunt îngrijoraţi în privinţa ta şi toţi te vor. Cel mai mare condu¬cător militar din istorie; te vor să le conduci armatele. Americanii... Hegemonul... Toţi, cu excepţia Tratatului, care te vrea mort.
― E-n regulă din partea mea, spuse Ender.
― Trebuie să te scoatem de aici. Eros e plin de soldaţi ruşi, iar Amiralul e rus. În orice clipă poate începe vărsarea de sânge.
Băiatul le întoarse iarăşi spatele. De data aceasta, îl lăsară în pace. El însă nu adormi. Îi ascultă.
― Mi-a fost teamă de asta, Rackham. L-ai forţat prea tare. Unele avanposturi minore puteau aştepta şi pentru mai târziu. L-ai fi putut lăsa să se odihnească câteva zile.
― Şi tu-mi dai lecţii cum s-o fi făcut mai bine? Habar n-ai ce se putea întâmpla dacă nu l-aş fi forţat! Nimeni n-o ştie. Am facut-o aşa cum am facut-o; şi a reuşit. Ăsta-i principalul, a reuşit! Ţine minte jus¬tificarea asta, Graff. S-ar putea să ai şi tu nevoie de ea.
― Scuză-mă.
― Văd şi eu cum l-a afectat. Colonelul Liki afirmă că există po¬sibilitatea unor post-efecte permanente, dar eu n-o cred. E prea puter¬nic. Victoriile însemnau mult pentru el şi a câştigat.
― Nu-mi mai povesti despre putere. Puştiul are unsprezece ani. Lasă-l să se odihnească! Situaţia n-a explodat încă. Îi putem pune o gardă la uşă.
― Sau s-o punem la altă uşă, ca şi cum acolo ar fi camera lui.
― De acord.
Plecară şi băiatul adormi.

***

Timpul trecu, atingându-l pe Ender doar din întâmplare. O dată se deşteptă pentru câteva minute, simţind în braţ o durere surdă, in¬sistentă. Întinse cealaltă mână şi pipăi locul; era un ac ce-i pătrundea în venă. Încercă să-l scoată, dar era fixat de piele cu bandă adezivă, iar el era prea slăbit. Altă dată se trezise în beznă şi auzise glasuri, murmurând şi blestemând. Urechile îi ţiuiau din cauza zgomotului pu¬ternic care-l trezise; totuşi nu-şi amintea ce fusese.
― Aprindeţi luminile! strigase o voce.
Iar altă dată i se păruse că aude pe cineva plângând încetişor în apropierea lui.
Poate că totul se petrecuse într-o singură zi; sau poate într-o săp-tămână; după visele lui ar fi putut trece câteva luni. În vise i se părea că trăieşte vieţi întregi. Din nou prin Pocalul Uriaşului, pe lângă copiii-lupi, retrăind morţile teribile, permanente. Auzi o voce şoptind în pădure: "Ca să ajungi la Capătul Lumii, trebuie să-i ucizi pe copii." Şi el încercă să răspundă: "Niciodată n-am vrut să ucid pe nimeni. Ni¬meni nu m-a întrebat dacă vreau să ucid pe cineva." Însă pădurea râse de el. Iar când sărea de pe promontoriul de la Capătul Lumii, uneori nu-l prindeau norii, ci o navetă de luptă care-l purta undeva deasupra planetei gândacilor, ca să urmărească întruna erupţia morţii declanşate de Doctoraş; după aceea tot mai aproape, încât îi putea vedea chiar pe gândaci explodând, transformându-se în lumină şi un pumn de ele¬mente chimice. Apoi zărea regina, înconjurată de copii; numai că re¬gina era Mama, iar copiii erau Valentine şi toţi cei pe care-i cunoscuse în Şcoala de Luptă. Unul dintre ei purta chipul lui Bonzo, care zăcea, sângerând prin ochi şi prin nas, spunând: "N-ai onoare!" Şi întotdeau¬na visul se încheia cu o oglindă, sau suprafaţa unei ape, sau metalul unui blindaj de navă, ceva care-i reflecta faţa. La început fusese mereu faţa lui Peter, cu sânge şi coada unui şarpe ieşindu-i printre buze. După o vreme însă, începu să fie propriul său chip, îmbătrânit şi trist, cu ochi ce plângeau pentru un miliard de miliard de crime... dar erau ochii lui şi pentru asta era mulţumit.
Aceasta era lumea în care Ender trăi multe vieţi în decursul celor cinci zile ale Războiului Ligii.
Când se trezi iarăşi, era întuneric. În depărtare putea distinge bu¬buituri şi explozii. Ascultă o vreme. După aceea auzi nişte paşi uşori.
Se răsuci şi întinse un braţ, ca să-l prindă pe cel care se furişa spre el. Apucă poala unei haine şi o smuci, gata să ucidă la nevoie.
― Ender, eu sunt, eu sunt!
Cunoştea vocea. Şi-o aminti de la o distanţă de un milion de ani.
― Salaam, puştiule. Ce făceai, vroiai să m-omori?
― Da. Am crezut că tu încerci să mă omori.
― Încercam să nu te trezesc. Cel puţin văd că ţi-au mai rămas nişte instincte. După cum relata Mazer, deveneai un fel de legumă.
― Mă străduiam. Ce-s bubuiturile alea?
― E război. Sectorul nostru e decuplat, ca să ne camufleze.
Ender îşi coborî picioarele peste marginea patului, încercând să se ridice în capul oaselor. Nu reuşi. Capul îl durea prea tare. Se strâmbă de durere.
― Nu te scula. E-n regulă, se pare c-am putea învinge. Nu toţi cei din Tratat l-au urmat pe Amiral. Mulţi au trecut de partea noastră, când Strategul le-a spus că eşti loial FI.
― Eu dormeam.
― Bun, deci a minţit. Cred că nu urzeai gânduri de trădare în vise, nu? O parte din ruşii care au venit ne-au spus că atunci când Amiralul le-a ordonat să te găsească şi să te ucidă, au fost gata să-l ucidă pe el. Habar n-am ce cred ei despre alţii, Ender, dar pe tine te iubesc. Întreaga lume ne-a urmărit bătăliile. Filme, zi şi noapte. Am văzut şi eu câteva. Complete, cu vocea ta comandând. Totu-i acolo, nimic cenzurat. Ex¬celente! O să faci carieră în filme.
― Nu cred.
― Glumeam. Hei, îţi vine să crezi? Noi am câştigat războiul! Eram atât de nerăbdători să creştem odată, ca să putem lupta, iar noi luptam deja. Adică, noi suntem totuşi nişte puşti, Ender. Dar am învins. Alai râse. De fapt, tu ai învins. Ai fost bun, pe cinstea mea! Habar n-aveam cum o să ne scoţi din ultima chestie. Dar ai făcut-o. Ai fost tare.
Ender observă că vorbea numai la trecut. "Am fost tare".
― Şi acum cum sunt, Alai?
― Tot bun.
― La ce?
― La... orice. Un milion de soldaţi te-ar urma până la capătul universului.
― Nu vreau să merg la capătul universului.
― Atunci unde vrei să mergi? Te-ar urma oriunde.
"Eu vreau acasă", se gândi Ender, "dar nu ştiu unde e".
Bubuiturile încetară.
― Fii atent, spuse Alai.
Ascultară tăcuţi. Uşa se deschise. În prag apăru cineva. O siluetă micuţă.
― S-a terminat, vorbi necunoscutul. Era Bean. Parcă confirmându-i, luminile se aprinseră.
― Salut, Bean, spuse Ender.
― Salut, Ender.
Îl urmară Petra şi Dink, ţinându-se de mână. Se apropiară de pat.
― Hei, s-a trezit eroul, făcu Dink.
― Cine-a învins? întrebă Ender.
― Noi, răspunse Bean. Ai fost şi tu acolo.
― Nu-i chiar atât de ţăcănit, Bean. Vrea să ştie cine-a învins acum.
Petra luă mâna lui Ender.
― E armistiţiu pe Pământ. Se negocia de mai multe zile. Acum au căzut de acord să accepte Planul Locke.
― El nu ştie de Planul Locke...
― E foarte complicat... Una din prevederi este că FI va continua să existe, dar fără Tratat în componenţa ei. Deci soldaţii din Tratat pleacă acasă. Eu bănuiesc că ruşii au fost de acord pentru că au pe cap răscoalele sclavilor. Fiecare cu necazurile lui... Vreo cinci sute au murit aici, dar pe Pământ a fost mult mai rău.
― Hegemonul şi-a prezentat demisia, spuse Dink. E o nebunie acolo jos. Cui îi pasă?
― Eşti sănătos? îl întrebă Petra atingându-i fruntea. Ne-ai speriat. Ziceau c-ai înnebunit, şi noi am zis că ei sunt nebuni.
― Am înnebunit, încuviinţă Ender. Totuşi cred că-s sănătos.
― Când ai decis asta? întrebă Alai.
― Când am crezut că vrei să mă omori şi am hotărât să ţi-o iau înainte. Bănuiesc că-s pur şi simplu ucigaş până-n măduva oaselor. Dar mai bine să fiu viu decât mort.
Toţi râseră şi încuviinţară. Apoi Ender începu să plângă şi-i îm¬brăţişă pe Bean şi pe Petra, care se aflau cel mai aproape de el.
― V-am dus dorul, le spuse. Voiam atât de mult să vă văd...
― Ne-ai văzut destul de rău, răspunse Petra şi-l sărută pe obraz.
― V-am văzut minunaţi, spuse Ender. Pe cei de care aveam cea mai multă nevoie, i-am epuizat primii. N-am gândit atent lucrurile.
― Toată lumea e bine acum, vorbi Dink. Nici unul dintre noi n-a fost atât de rău atins încât să nu-l vindece cinci zile de tremurat în ca¬mere neluminate, în mijlocul unui război.
― Nu mai trebuie să fiu comandantul vostru, nu-i aşa? întrebă Ender. Nu mai vreau să comand pe nimeni, niciodată.
― Nu mai trebuie să comanzi pe nimeni, răspunse Dink, dar tu ră¬mâi mereu comandantul nostru.
Apoi tăcură cu toţii o vreme.
― Şi-acum ce-o să facem? întrebă Alai. Războiul cu gândacii s-a terminat, s-a terminat şi războiul de jos, de pe Pământ, ba chiar şi cel de aici. Acum ce facem?
― Suntem copii, spuse Petra. Probabil c-o să ne oblige să mergem la şcoală. E o lege. Trebuie să faci şcoală până la şaptesprezece ani.
Cu toţii începură să râdă, când auziră asta. Râseră până ce lacri¬mile le şiroiră pe obraji.