Jocurile foamei-Sfidarea

Partea întâi

SCÂNTEIA


1
Strâng în palme sticla plată, deşi aerul îngheţat a absorbit căldura ceaiului de multă vreme. Frigul mi-a crispat muşchii. Dacă o haită de câini sălbatici şi-ar face apariţia în clipa asta, şansele de a mă căţăra într-un copac înainte de atacul lor n-ar fi în favoarea mea. Ar trebui să mă ridic, să mă mişc, să scap de înţepeneala picioarelor, însă continui să rămân locului, tot atât de neclintită ca piatra pe care stau, în timp ce zorile prind să lumineze pădurea. Nu mă pot lupta cu soarele. Nu pot decât să privesc, neajutorată, cum mă târăşte spre o zi la care de mai multe luni mă gândesc cu groază.
La amiază vor sosi cu toţii în casa mea din Cartierul Învingătorilor. Reporterii, echipa de cameramani, chiar şi Effie Trinket, vechea mea însoţitoare, vor ajunge în Districtul 12, venind de la Capitoliu. Mă întreb dacă Effie o să mai poarte peruca aia absurdă, roz, sau dacă o să afişeze o altă culoare nefirească, special pentru Turneul Triumfal. Mă vor aştepta şi alţii. Un grup care să se ocupe de toate nevoile mele pe durata îndelungatei călătorii cu trenul. O echipă de experţi care să mă facă frumoasă pentru apariţiile în public. Cinna, stilistul şi prietenul meu, creatorul costumelor superbe cu care am cucerit atenţia spectatorilor în timpul Jocurilor Foamei.
Dacă ar fi după mine, aş încerca să uit cu desăvârşire jocurile astea. Să nu vorbesc niciodată de¬spre ele. Să pretind c-au fost doar un vis urât. Dar e imposibil, din cauza Turneului Triumfal. Plasat strategic, la jumătatea intervalului dintre Jocurile anuale, reprezintă metoda aleasă de Capitoliu pentru a menţine vie o spaimă iminentă. Noi, cei din districte, nu suntem siliţi doar să ne reamintim în fiecare an strânsoarea de fier a puterii Capitoliului, ci s-o şi sărbătorim, iar anul acesta eu sunt una dintre vedetele spectacolului. Trebuie să călătoresc din district în district, să stau în faţa unor mulţimi care ovaţionează şi care, în taină, mă detestă, să privesc în ochii oamenilor cărora le-am ucis copiii…
Soarele continuă să se înalţe, aşa că mă ridic. Toate încheieturile mele se plâng, iar piciorul stâng mi-a fost amorţit atâta vreme încât reîncep să-l simt abia după câteva minute de mers. Sunt în pădure de vreo trei ore, dar, fiindcă n-am făcut cu adevărat nici o încercare de a vâna, n-am cu ce mă făli. Pentru mama şi pentru Prim, surioara mea, nu mai are importanţă. Îşi pot permite să cumpere carne de la măcelăria din oraş, deşi toate trei preferăm carnea proaspătă, de vânat. Însă Gale Hawthorne, prietenul meu cel mai bun, şi familia lui depind de captura de azi şi nu-i pot dezamăgi. Îmi încep turul de o oră şi jumătate, timpul necesar pentru a trece în revistă şirul nostru de capcane. Înainte, când eram la şcoală, aveam la dispoziţie după-amiezile ca să verificăm cursele, să vânăm şi să culegem, după care ne rămânea timp şi pentru negoţul din oraş. Dar acum, când Gale merge la muncă în minele de cărbuni, iar eu n-am nimic de făcut cât e ziua de lungă, am luat totul asupra mea.
La ora asta, Gale a început lucrul în mină, a coborât în adâncurile pământului cu liftul care îţi răscoleşte stomacul, iar acum izbeşte, probabil, în filonul de cărbune. Ştiu cum e acolo, jos. În fiecare an, clasa mea făcea un tur al minelor, ca parte a pregătirii noastre şcolare. Când eram mică, nu reprezenta decât o experienţă neplăcută. Tunelele claustrofobice, aerul urât mirositor, întunericul sufocant din jur. Dar, după ce tata şi alţi mineri au fost ucişi într-o explozie, abia mi-am mai putut impune să intru în ascensor. Excursia anuală a devenit un imens prilej de nelinişte. În două rânduri mi s-a făcut atât de rău doar gândindu-mă la ea, încât mama m-a ţinut acasă, crezând că mă îmbolnăvisem de gripă.
Mă gândesc la Gale, care nu se simte cu adevărat viu decât în pădure, cu aerul ei proaspăt, cu lumina soarelui, cu apa limpede, curgătoare. Nu ştiu cum de poate suporta. Ei… ba da, ştiu. Suportă, fiindcă aşa îşi poate hrăni mama, cei doi fraţi mai mici şi sora. Iar eu am găleţi de bani, mai mult decât suficienţi pentru mâncarea ambelor noastre familii, dar el nu vrea să primească nici măcar o singură monedă. Îi vine greu până şi să mă lase să le aduc carne, deşi el ar fi avut cu siguranţă grijă să le hrănească pe mama şi pe Prim dacă aş fi fost ucisă în timpul Jocurilor. Îi tot spun că-mi face o favoare, că înnebunesc stând toată ziua degeaba. Chiar şi aşa, nu aduc niciodată vânatul când e el acasă. Ceea ce e uşor, de vreme ce lucrează douăsprezece ore pe zi.
Nu reuşesc să-l văd decât duminica, atunci când ne întâlnim în pădure şi vânăm împreună. Continuă să fie cea mai frumoasă zi a săptămânii, dar nu aşa cum era odată, când ne puteam destăinui totul unul altuia. Jocurile au stricat până şi asta. Îmi păstrez speranţa că, pe măsura trecerii timpului, vom reuşi să ne simţim din nou în largul nostru împreună, dar o parte din mine ştie că e zadarnic. Nu există cale de întoarcere.
Adun o pradă îmbelşugată din capcane – opt iepuri, două veveriţe şi un castor care a ajuns, înot, într-o şmecherie din sârmă, concepută chiar de Gale. El e un soi de vrăjitor al capcanelor, le concepe astfel încât să încovoieze puieţi care saltă apoi captura, ferind-o de animalele de pradă, echilibrează butuci acţionaţi de declanşatoare delicate, construite din beţe, împleteşte coşuri pentru prins peşte din care nu există scăpare. În timp ce înaintez, repunând cu grijă în funcţiune fiecare cursă, ştiu că n-o să pot niciodată înlocui ochiul lui care sesizează echilibrul, instinctul care îi spune prin ce loc va traversa prada o potecă. E vorba de¬spre ceva mai presus de experienţă. E un dar înnăscut. Aşa cum pot eu lua la ochi un animal pe o beznă aproape de nepătruns, doborându-l totuşi cu o singură săgeată.
Când ajung înapoi, la gardul care înconjoară Districtul 12, soarele s-a ridicat destul de mult deasupra orizontului. Ca de obicei, ascult o clipă, dar nu se aude nici un zumzet care să trădeze prezenţa curentului electric în ochiurile plasei. Se întâmplă extrem de rar să se afle sub tensiune, deşi ar trebui să fie electrificată tot timpul. Mă strecor prin spărtura din partea de jos a gardului şi ies pe Pajişte, la o aruncătură de băţ de casa mea. De vechea mea casă. O păstrăm, pentru că, oficial, e locuinţa atribuită mamei şi surorii mele. Dacă aş cădea moartă în clipa asta, ar fi nevoite să se întoarcă acolo. Dar, în momentul de faţă, se simt fericite în noua casă din Cartierul Învingătorilor, iar eu am rămas singura care foloseşte mica proprietate unde am crescut. E adevăratul meu cămin.
Acum mă duc acolo să mă schimb. Dau jos vechea jachetă de piele a tatei şi iau o haină din stofă fină de lână, care mi se pare întotdeauna prea strâmtă la umeri. Îmi înlocuiesc cizmele de vânătoare, moi şi uzate, cu o pereche de pantofi scumpi, de fabrică, pe care mama îi consideră mai potriviţi pentru cineva cu statutul meu social. Arcul şi săgeţile le-am lăsat în scorbura unui copac din pădure. Deşi timpul fuge cu fiecare tic-tac, îmi permit să mă aşez câteva minute în bucătărie. Fără foc în sobă şi fără faţă de masă, pare o casă abandonată. Plâng după traiul pe care îl duceam aici. Abia reuşeam să ne câştigăm existenţa, dar ştiam unde mă încadrez, ştiam unde îmi era locul în ţesătura deasă a vieţii noastre. Aş vrea s-o reiau, fiindcă, privind în urmă, pare atât de sigură faţă de cea de acum, când sunt atât de bogată, atât de cunoscută şi atât de detestată de conducerea Capitoliului.
Un sunet tânguitor îmi îndreaptă atenţia către uşa din spate. O deschid şi dau de Buttercup, bătrânul motan murdar al lui Prim. Detestă noua noastră locuinţă aproape la fel de mult ca şi mine şi o părăseşte întotdeauna când e Prim la şcoală. Nu ne-am fost niciodată prea dragi unul altuia, dar acum s-a creat această nouă legătură. Îl las să intre, îl hrănesc cu o bucată zdravănă de slănină de castor, ba chiar îl scarpin puţin între urechi.
― Eşti hidos, ştii, nu-i aşa? îl întreb.
Se împinge în mâna mea, dornic de mai multe mângâieri, dar trebuie să plec.
― Haide, vino.
Îl ridic într-o mână, îmi înşfac traista cu vânat cu cealaltă şi ies în stradă. Motanul se eliberează dintr-o săritură şi dispare într-un tufiş.
Vârful pantofilor îmi apasă prea tare degetele când păşesc pe trotuarul pavat cu zgură. Scurtez drumul luând-o pe alei lăturalnice şi prin curţile din spate şi ajung acasă la Gale în câteva minute. Stând aplecată deasupra chiuvetei din bucătărie, mama lui, Hazelle, mă vede pe fereastră. Îşi şterge mâinile de şorţ şi dispare ca să mă-ntâmpine în pragul uşii.
Îmi place Hazelle. O respect. Explozia care mi-a ucis tatăl a lăsat-o şi pe ea fără soţ, cu trei băieţi şi cu un copil încă nenăscut. La mai puţin de o săptămână după ce l-a adus pe lume, umbla pe străzi, căutând de lucru. Deoarece trebuia să-i poarte de grijă bebeluşului, nu putea să lucreze în mine, dar a reuşit să găsească nişte negustori care i-au dat rufe la spălat. La paisprezece ani, Gale, fiul cel mai mare, a devenit principalul susţinător al familiei. Era deja înscris pentru tesere, care le dădeau dreptul la o raţie sărăcăcioasă de grâne şi de ulei în schimbul unor intrări suplimentare ale numelui său în extragerea care îl putea transforma în tribut. Pe deasupra, încă de pe atunci era un braconier îndemânatic. Dar tot nu era de-ajuns pentru întreţinerea unei familii de cinci persoane dacă Hazelle nu-şi tocea degetele până la os frecând rufărie. Iarna erau atât de roşii şi de crăpate, încât sângerau la cea mai uşoară atingere. Fără alifia preparată de mama, ar mai sângera încă. Însă Hazelle şi Gale au hotărât că nici ceilalţi băieţi, Rory, de doisprezece ani, şi Vick, de unsprezece, nici micuţa Posy, care nu are decât patru, nu se vor înscrie niciodată pentru tesere.
Hazelle surâde la vederea vânatului. Ia castorul de coadă, apreciindu-i greutatea.
― O să iasă o tocăniţă bună din el.
Spre deosebire de Gale, pe ea n-o deranjează aranjamentul nostru.
― Şi blana e bună, îi răspund.
E reconfortant să stau aici, cu Hazelle. Să evaluăm calităţile vânatului, aşa cum am făcut întotdeauna. Îmi toarnă ceai fierbinte, din plante medicinale, într-o cană în jurul căreia îmi strâng cu recunoştinţă degetele îngheţate.
― Ştii, mă gândeam că, după întoarcerea din tur, aş putea să-l iau când şi când pe Rory cu mine, afară. După orele de şcoală. Să-l învăţ să tragă cu arcul.
Hazelle dă din cap, încuviinţând.
― Ar fi bine. Şi Gale vrea s-o facă, dar el nu e liber decât duminica, pe care cred că preferă s-o păstreze pentru tine.
Nu pot împiedica roşeaţa să-mi inunde obrajii. Fireşte că e stupid. E greu de spus că m-ar cunoaşte cineva mai bine decât Hazelle. Ştie ce mă leagă de Gale. Sunt sigură că, deşi mie nu mi-a trecut niciodată prin minte, o grămadă de oameni au presupus că ne vom căsători în cele din urmă. Dar asta se întâmpla înainte de Jocuri. Când celălalt tribut din district, Peeta Mellark, încă nu anunţase că mă iubea nebuneşte. Idila noastră a devenit o strategie esenţială pentru supravieţuirea în arenă. Numai că, pentru el, n-a fost doar o strategie. Nu sunt sigură ce-a fost pentru mine. Iar acum ştiu că, pentru Gale, n-a însemnat decât durere. Simt o strângere de inimă la gândul că, în timpul Turneului Triumfal, eu şi Peeta va trebui să apărem iarăşi în postura de îndrăgostiţi.
Îmi sorb cu lăcomie ceaiul, deşi e prea fierbinte, şi mă îndepărtez de masă.
― Ar fi mai bine să plec. Să mă fac frumoasă pentru camerele de luat vederi.
Hazelle mă îmbrăţişează.
― Să savurezi mâncarea.
― Pe deplin, spun eu.
Următoarea mea oprire e la Vatră, locul unde fac, în mod tradiţional, grosul afacerilor mele. Cu ani în urmă, nu era decât un depozit pentru cărbune, dar, când n-a mai fost folosit, a devenit un loc de întâlnire pentru tranzacţii ilegale, care a prosperat apoi transformându-se într-o piaţă neagră permanentă. Dacă atrage elemente ale societăţii cu înclinaţii criminale, atunci presupun că locul meu e acolo. Vânătoarea în pădurile din jurul Districtului 12 violează cel puţin o duzină de legi şi se pedepseşte cu moartea.
Deşi ei nu vorbesc de¬spre asta niciodată, le sunt datoare obişnuiţilor Vetrei. Gale mi-a povestit că Sae Unsuroasa a iniţiat o chetă ca să ne sponsorizeze pe mine şi pe Peeta în timpul Jocurilor. Trebuia să se limiteze numai la Vatră, dar o mulţime de alţi oameni au aflat şi şi-au dat obolul. Habar n-am cât s-a strâns, dar preţul oricărui dar primit în arenă era exorbitant. Şi, din câte ştiu, pentru mine a reprezentat diferenţa dintre viaţă şi moarte.
Încă mi se mai pare ciudat să trag de uşa grea, pătrunzând înăuntru cu traista de vânat goală, fără nimic bun pentru troc, dar simţind în schimb greutatea monedelor din buzunar apăsându-mi şoldul. Încerc să ajung la cât mai multe tarabe cu putinţă, cumpărând, pe rând, cafea, checuri, ouă, aţă şi ulei. Ca adaos, iau trei sticle de votcă de la Ripper, o femeie ciungă, victima unui accident din mină, destul de inteligentă ca să găsească un mod de supravieţuire.
Băutura nu e pentru familia mea. E pentru Haymitch, mentorul meu şi al lui Peeta de pe durata Jocurilor. E ursuz, violent şi beat în cea mai mare parte a timpului. Dar şi-a făcut datoria – mai mult decât datoria –, căci, pentru prima oară în istorie, a fost permisă declararea a două tributuri drept învingători. Aşa că, indiferent cum ar fi Haymitch, şi lui îi sunt datoare. Şi asta pentru vecie. Îi cumpăr votca fiindcă, acum câteva săptămâni, i s-a terminat stocul şi nu se găsea nici de vânzare, aşa că a fost nevoit să se abţină, tremurând şi zbierând la nişte creaturi cumplite, pe care numai el le putea vedea. A speriat-o de moarte pe Prim şi, sincer vorbind, nici mie nu mi s-a părut prea distractiv să-l văd într-un asemenea hal. De atunci am început să fac rezerve, pentru cazul unei noi penurii de băutură.
Cray, şeful Apărătorilor Păcii din districtul nostru, se încruntă când mă vede cu sticlele. E un bărbat în vârstă, cu câteva şuviţe de păr argintiu întinzându-se pieziş deasupra feţei lui roşcovane, lucioase.
― E prea tare pentru tine, fetiţo.
El ştie mai bine deoarece, în afară de Haymitch, bea mult mai mult decât oricine altcineva pe care l-am cunoscut vreodată.
― A, e pentru mama, o foloseşte la medicamente.
― Ei da, ucide aproape orice microb, spune, trântind pe tarabă o monedă în schimbul unei sticle.
Când ajung la Sae Unsuroasa, mă salt pe tejghea şi comand nişte supă, care pare dintr-un amestec de dovleac şi fasole. În timp ce mănânc, apare un alt Apărător al Păcii, Darius, şi cumpără un castron plin. Când e vorba de¬spre oamenii legii, el e unul dintre favoriţii mei. N-o face pe grozavul şi ţine de obicei la glume. Probabil se apropie de treizeci de ani, dar nu pare cu mult mai vârstnic decât mine. Zâmbetul şi părul lui roşu, zbârlit în toate părţile, îi dau un aer adolescentin.
― N-ar trebui să fii în tren? mă întreabă.
― Vin să mă ia la amiază, îi răspund.
― N-ar trebui să arăţi mai bine? întreabă din nou, într-o şoaptă sonoră.
Tachinările îmi smulg un zâmbet, în ciuda proastei mele dispoziţii.
― Poate o panglică în păr sau cam aşa ceva? Îmi atinge uşor coada împletită şi îi îndepărtez mâna.
― Nu-ţi face griji. În momentul când vor termina cu mine, n-o să mă mai recunoşti.
― Bine, face el. Ca variaţie, să dăm dovadă de puţină mândrie districtuală, domnişoară Everdeen. Hm?
Clatină din cap către Sae Unsuroasa, cu o dezaprobare prefăcută, şi pleacă să li se alăture prietenilor săi.
― Vreau castronul ăla înapoi, strigă ea în urma lui, dar, fiindcă râde, nu pare prea supărată. Gale vine să te conducă? mă întreabă apoi.
― Nu, nu e pe listă, îi spun. Însă ne-am întâlnit duminică.
― Cred că ar fi trebuit să ajungă pe listă. Fiindcă e vărul tău şi aşa mai departe, spune ea cu prefăcătorie.
Nu e decât o altă parte a minciunii inventate de Capitoliu. Când eu şi Peeta am rămas printre ultimii opt supravieţuitori ai Jocurilor, şi-au trimis reporterii să scrie articole de¬spre viaţa noastră. Când s-au interesat de prietenii mei, toată lumea i-a îndrumat către Gale. El era prea arătos, cu un aer prea bărbătesc şi nicidecum dispus să zâmbească şi să fie prietenos în faţa camerelor. Însă semănăm puţin unul cu altul. Păr negru, lins, piele măslinie, ochi cenuşii. Aşa că s-a găsit un geniu care să-l transforme în vărul meu. Eu am aflat abia când am ajuns acasă, pe peronul gării, şi am auzit-o pe mama spunând:
― Vărul tău e nerăbdător să te vadă! M-am întors şi am dat cu ochii de Gale, de Hazelle şi de copii, aşteptându-mă, şi ce altceva aş fi putut să fac, decât să intru în joc?
Sae Unsuroasa ştie că nu suntem rude, însă până şi o parte dintre oamenii care ne cunosc de ani de zile par s-o fi uitat.
― Abia aştept să se termine toată povestea, şoptesc eu.
― Ştiu, zice ea. Dar trebuie să treci prin toate şi să mergi până la capăt. Ar fi mai bine să nu-ntârzii.
În timp ce mă îndrept spre casă, prinde să ningă încet. Cartierul Învingătorilor e la o distanţă de vreo opt sute metri de piaţa din centrul oraşului, dar pare pe de-a-ntregul o altă lume. O aşezare distinctă, construită în jurul unei frumoase peluze verzi, presărată cu tufe de flori. Sunt douăsprezece case, oricare dintre ele suficient de mare ca să cuprindă zece de dimensiunile celei în care am crescut. Nouă sunt pustii, aşa cum au fost întotdeauna. Cele trei aflate în folosinţă îi au drept proprietari pe Haymitch, pe Peeta şi pe mine.
Atât locuinţa familiei mele, cât şi a lui Peeta emană strălucirea caldă a vieţii. Ferestre luminate, fum ieşind din coşuri, mănunchiuri de spice strălucitor colorate prinse de uşile din faţă, ca decoraţiuni pentru apropiatul Festival al Recoltei. Însă casa lui Haymitch pare părăsită, lăsată în voia sorţii, în ciuda interesului pe care şi-l dă îngrijitorul zonei. Odată ajunsă în prag, îmi fac curaj – ştiind că o să fie scârbos –, apoi împing uşa şi intru.
Nasul mi se încreţeşte imediat a dezgust. Haymitch refuză să-i permită altcuiva să se ocupe de curăţenie, iar el însuşi nu e în stare de aşa ceva. Mirosurile de alcool şi de vomă, de varză fiartă şi de carne arsă, de haine murdare şi de excremente de şoarece s-au contopit de-a lungul anilor într-o duhoare care îmi umple ochii de lacrimi. Înaintez cu greu printr-o harababură de ambalaje goale, de cioburi şi de oase către locul unde ştiu c-o să-l găsesc pe fostul meu mentor. Stă la masa din bucătărie, cu braţele răşchirate pe tăblia de lemn, cu faţa într-o baltă de băutură, sforăind vârtos. Îi dau un ghiont în umăr.
― Scoală-te! mă răstesc la el, fiindcă am învăţat că nu poate fi trezit cu delicateţe.
Sforăitul încetează pentru o clipă, întrebător, apoi reîncepe. Îl zgâlţâi mai tare.
― Scoală-te, Haymitch. E ziua Turului!
Mă străduiesc să-mping fereastra în sus, inspirând adânc aerul curat de afară. Picioarele mele îşi fac loc printre gunoaiele de pe podea, dezgrop un ibric de tinichea şi îl umplu cu apă de la chiuvetă. În soba de gătit nu s-a stins cu desăvârşire focul şi reuşesc să conving cei câţiva cărbuni încă aprinşi să se preschimbe într-o flacără. Pun în vas nişte cafea măcinată, destul de multă ca să mă asigur că licoarea o să fie gustoasă şi tare, şi îl aşez pe plită, la fiert.
Haymitch e încă rupt de lume. Fiindcă nimic altceva n-a dat rezultate, umplu un castron cu apă rece ca gheaţa, i-l vărs în cap şi mă arunc într-o parte. Din gâtlej îi iese un sunet gutural, animalic.
Sare în sus, azvârle scaunul la trei metri în spate cu o lovitură de picior şi flutură un cuţit. Am uitat că doarme întotdeauna strângând unul în mână. Ar fi trebuit să i-l smulg dintre degete, dar mintea mea era prea preocupată cu altceva. Scuipă blasfemii şi spintecă aerul preţ de câteva clipe, înainte de a-şi regăsi minţile. Îşi şterge faţa cu una dintre mânecile cămăşii şi se întoarce spre pervazul ferestrei pe care m-am cocoţat, pentru cazul că ar fi necesar să scap repede cu fuga.
― Ce faci aici? bolboroseşte.
― Mi-ai spus să te trezesc cu o oră înainte de sosirea aparatelor de filmat, răspund.
― Ce? face el.
― A fost ideea ta, insist eu. Pare să-şi aducă aminte.
― De ce sunt ud din cap până-n picioare?
― Nu te-ai trezit când te-am zgâlţâit, îi explic. Uite ce e, dacă voiai să fii luat cu binişorul, trebuia să-l rogi pe Peeta.
― Ce să mă roage?
Simplul sunet al vocii lui îmi răscoleşte stomacul, transformându-l într-un nod de emoţii neplăcute, cum ar fi vinovăţia, tristeţea şi spaima. Şi dorul. Trebuie să recunosc că există şi aşa ceva. Numai că trebuie să facă faţă unei concurenţe prea dure ca să poată avea vreodată câştig de cauză.
Îl urmăresc pe Peeta traversând încăperea în direcţia mesei, razele soarelui dezvăluind licărul zăpezii proaspete din părul lui blond. Pare puternic şi sănătos, atât de diferit de băiatul bolnav şi înfometat pe care-l ştiu din arenă, până şi şchiopătatul abia dacă i se mai poate observa. Pune pe masă o franzelă caldă şi strânge mâna lui Haymitch.
― Te-am rugat să mă trezeşti fără să mă-mbolnăveşti de pneumonie, spune acesta din urmă, lăsând deoparte cuţitul.
Îşi scoate cămaşa murdară, dând la iveală un maieu tot atât de jegos, şi se şterge apăsat cu partea uscată.
Peeta zâmbeşte şi înmoaie cuţitul lui Haymitch în sticla cu votcă de pe podea. Şterge lama cu poala cămăşii şi taie franzela felii. Peeta ne oferă tuturor bunătăţi proaspăt scoase din cuptor. Eu vânez. El coace. Haymitch bea. Avem, cu toţii, modul nostru de a ne ocupa timpul, de a ţine la distanţă gândul la vremea în care am fost concurenţi ai Jocurilor Foamei. Abia după ce îi întinde lui Haymitch colţul pâinii se uită la mine pentru prima oară.
― Vrei o felie?
― Nu, am mâncat în Vatră, spun. Dar îţi mulţumesc oricum.
Vocea îmi sună nefiresc, e atât de oficială. Aşa cum a sunat de fiecare dată când am vorbit cu Peeta după ce camerele au terminat de filmat fericita noastră întoarcere acasă şi ne-am reluat adevărata viaţă.
― Pentru puţin, spune el, crispat. Haymitch îşi azvârle cămaşa undeva, în mijlocul harababurii.
― Brrr. Voi doi trebuie să deveniţi mult mai prietenoşi înainte de începerea spectacolului.
Bineînţeles că are dreptate. Publicul se aşteaptă să vadă perechea de îndrăgostiţi care a câştigat Jocurile Foamei. Nu doi oameni care abia dacă se pot privi în ochi. Dar eu nu spun decât:
― Fă o baie, Haymitch.
Pe urmă mă avânt peste pervazul ferestrei, mă las să cad pe pământ şi traversez peluza către casa noastră.
Zăpada a început să se aştearnă, şi în spatele meu se întinde un şir de urme. Mă opresc la uşa din faţă, scuturându-mi zloata de pe pantofi înainte de a intra. Mama a muncit zi şi noapte pentru ca totul să arate perfect în faţa camerelor de luat vederi, aşa că nu e momentul potrivit să las urme pe podelele ei strălucitoare. Nici n-apuc să intru bine că ea deja e acolo, întinzându-şi braţul ca şi cum ar vrea să mă oprească.
― Nu-ţi face griji, mă descalţ aici, spun, abandonându-mi pantofii pe covora-şul de lângă prag.
Mama scoate un hohot de râs straniu, şuierat, şi îmi ia de pe umăr traista de vânătoare plină cu provizii.
― Nu e decât zăpadă. Plimbarea a fost plăcută?
― Plimbarea?
Ştie că am fost în pădure o jumătate de noapte. Pe urmă îl văd pe bărbatul care stă în spatele ei, în cadrul uşii bucătăriei. Arunc o singură privire asupra costumului său făcut la comandă şi a trăsăturilor de o perfecţiune chirurgicală şi ştiu că e din Capitoliu. Ceva nu e în ordine.
― A fost mai degrabă ca la patinaj. Zăpada începe să alunece de-a binelea.
― A venit cineva care vrea să te vadă, mă anunţă mama.
Are faţa mult prea palidă şi aud neliniştea pe care încearcă s-o ascundă. Mă prefac că nu observ în ce stare e.
― Credeam că nu trebuie s-ajungă înainte de amiază. A venit Cinna mai devreme, ca să mă ajute să mă pregătesc?
― Nu, Katniss, e…, începe mama.
― Pe aici, te rog, domnişoară Everdeen, spune calm bărbatul.
Arată în lungul coridorului. E ciudat să fii călăuzit în propria ta casă, dar ştiu că nu e cazul să comentez.
Mă pun în mişcare aruncând peste umăr un zâmbet liniştitor pentru mama.
― Probabil alte instrucţiuni pentru tur. Mi-au trimis tot soiul de materiale legate de itinerar şi de protocolul care trebuie respectat în fiecare district. Dar, în timp ce mă îndrept spre uşa biroului, pe care n-am mai văzut-o niciodată închisă până acum, îmi simt gândurile alergând. Cine e aici? Ce vrea? De ce e mama atât de palidă?
― Intră, îmi spune bărbatul de la Capitoliu, care a străbătut holul în urma mea.
Răsucesc mânerul strălucitor, de alamă, şi trec pragul. Remarc mirosurile contradictorii, de trandafiri şi de sânge. Un bărbat mărunţel, cu părul alb şi cu un aer vag familiar, citeşte o carte. Ridică un deget, ca şi cum ar spune: „Acordă-mi o clipă.” Apoi se întoarce şi îmi stă inima.
Mă uit în ochii de şarpe ai preşedintelui Snow.
2
În viziunea mea, preşedintele Snow ar trebui să apară în faţa unor coloane de marmură împodobite cu steaguri supradimensionate. E şocant să-l văd în mijlocul obiectelor obişnuite din încăpere. Ca şi cum aş sălta capacul unei oale şi aş găsi o viperă în loc de tocană.
Ce caută aici? Gândurile mi se întorc în grabă către zilele de deschidere ale altor Tururi Triumfale, îmi aduc aminte că am văzut tributurile câştigătoare, alături de mentorii şi stiliştii lor. Uneori au apărut chiar şi oficialităţi guvernamentale de rang înalt. Dar nu l-am zărit niciodată pe preşedintele Snow. El ia parte la sărbătoririle din Capitoliu. Punct.
Dacă a bătut tot drumul până aici, nu poate însemna decât un singur lucru. Am dat de un mare necaz. Şi, dacă asta e adevărat pentru mine, e şi pentru familia mea. Mă străbate un fior la gândul că mama şi sora mea se află atât de aproape de acest om care mă detestă. Mă va detesta întotdeauna. Pentru că am fost mai inteligentă decât sadicii lui creatori-de-joc, am făcut Capitoliul să pară stupid şi, ca urmare, i-am subminat autoritatea.
N-am făcut nimic altceva în afară de a încerca să mă menţin în viaţă – pe mine şi pe Peeta. Orice act de revoltă a fost o simplă coincidenţă. Dar, când Capitoliul decretează că numai un singur tribut poate supravieţui, şi tu ai neobrăzarea de a-i contesta hotărârea, presupun că asta este prin ea însăşi o revoltă. Singurul lucru pe care puteam să-l invoc în apărare a fost pretinsa dragoste pătimaşă pentru Peeta care m-a făcut să-mi pierd minţile. Aşa că ni s-a îngăduit să trăim amândoi. Ca să fim încoronaţi ca învingători. Ca să ne întoarcem acasă şi să sărbătorim, să ne fluturăm mâinile în faţa camerelor, în semn de rămas-bun, şi să fim lăsaţi în pace. Până acum.
Poate locuinţa mea nouă sau şocul apariţiei lui, sau înţelegerea reciprocă a faptului că ar putea cere să fiu ucisă cât ai clipi mă fac să mă simt ca o intrusă. De parcă ne-am afla în casa lui, şi eu aş fi venit neinvitată la o petrecere. Aşa că nu-i spun că e bine-venit şi nu-i ofer un scaun. Nu spun nimic. De fapt, îl tratez ca şi cum ar fi cu adevărat un şarpe, unul veninos. Stau nemişcată, cu ochii ţintuiţi într-ai lui, gândindu-mă cum să bat în retragere.
― Cred că putem simplifica situaţia căzând de acord să fim sinceri unul faţă de celălalt, spune el. Ce părere ai?
Sunt de părere că limba mi-a înţepenit şi că mi-e imposibil să vorbesc, aşa că mă surprind pe mine însămi când îi răspund cu voce fermă:
― Da, cred că asta ar economisi timp. Preşedintele Snow zâmbeşte şi îi remarc pentru prima oară buzele. Mă aştept să fie ca de şarpe, ceea ce e totuna cu a spune că îi lipsesc. Dar ale lui sunt mult prea pline, cu pielea prea întinsă. Mă întreb dacă gura nu i-a fost cumva modificată, ca să devină mai atrăgător. Dacă e aşa, au irosit timpul şi banii, fiindcă e lipsit de orice farmec.
― Consilierii mei se temeau c-o să fii dificilă, dar n-ai o asemenea intenţie, nu-i aşa? mă întreabă el.
― Aşa e, îi răspund.
― Asta le-am spus şi eu. O fată care merge atât de departe ca să-şi salveze viaţa nu e interesată să se lepede de ea cu amândouă mâinile. Şi trebuie să se gândească şi la familia ei. Mama, sora şi toţi acei… veri.
După felul în care ezită înainte de a pronunţa ultimul cuvânt, îmi dau seama că ştie că eu şi Gale n-avem un arbore genealogic comun.
Ei, acum jucăm cu toate cărţile pe masă. Poate e mai bine. Nu-mi plac ameninţările voalate. Prefer să ştiu cum stau.
― Să ne aşezăm.
Preşedintele Snow se instalează la biroul lat, din lemn lăcuit, unde îşi face Prim temele, şi mama bugetul. Aidoma casei noastre, e un loc pe care îl ocupă fără a avea nici un drept, dar, în ultimă instanţă, are toate drepturile din lume. Eu mă aşez în faţa biroului, pe unul dintre scaunele sculptate, cu spatele drept. E făcut pentru cineva mai înalt decât mine, aşa că pe podea nu mi se odihnesc decât vârfurile degetelor.
― Am o problemă, domnişoară Everdeen, spune el. O problemă care a apărut în arenă, când ai scos fructele alea otrăvite.
Acela a fost momentul când am ghicit că, puşi în situaţia de a alege între a ne privi pe mine şi Peeta sinucigându-ne – ceea ce ar fi însemnat să nu existe nici un învingător – şi a ne lăsa pe amândoi să trăim, creatorii-de-joc vor prefera a doua variantă.
― Dacă şeful creatorilor-de-joc, Seneca Crane, ar fi avut un strop de creier, te-ar fi făcut fărâme. Dar a avut o străfulgerare nefericită de sentimentalism. Aşa că iată-te aici. Poţi ghici unde e el acum? mă întreabă.
Încuviinţez cu o înclinare a capului fiindcă, după cum o spune, e clar că Seneca Crane a fost executat. Mirosul de trandafiri şi de sânge e mai puternic acum, când nu ne mai desparte decât biroul. Preşedintele Snow are o roză prinsă la reverul hainei, ceea ce sugerează cel puţin sursa parfumului floral, dar trebuie să fi fost intensificat prin procedee genetice, fiindcă nici un trandafir autentic nu are un miros atât de pătrunzător. Cât de¬spre sânge… nu ştiu.
― Pe urmă n-a mai fost nimic de făcut, în afară de a te lăsa să-ţi prezinţi micul scenariu. Şi tu ai jucat foarte bine în episodul cu şcolăriţa înnebunită de dragoste. Oamenii din Capitoliu au fost cât se poate de convinşi. Din nefericire, nu toţi cei din districte s-au lăsat înşelaţi de interpretarea ta.
Pe chipul meu trebuie să fi apărut măcar o străfulgerare de nedumerire, pentru că el vine imediat cu un răspuns.
― Bineînţeles că nu ştii asta. N-ai acces la informaţiile de¬spre starea de spirit din alte districte. Oricum, într-o serie dintre ele, oamenii au văzut în micul tău truc cu fructele de pădure o manifestare a sfidării, nu a iubirii. Şi, dacă o fată nu de altundeva, ci tocmai din Districtul 12, poate sfida Capitoliul scăpând nevătămată, ce îi poate împiedica pe ei să facă acelaşi lucru? Ce poate împiedica, să zicem, o revoltă?
E nevoie de o clipă ca să pricep sensul ultimei lui fraze. Pe urmă mă izbeşte cu toată puterea importanţei sale.
― Au fost revolte? întreb, atât înfiorată, cât şi încântată de o asemenea posibilitate.
― Încă nu. Dar vor urma dacă nu se schimbă cursul evenimentelor. Şi se ştie că revoltele conduc la revoluţie. Preşedintele se freacă deasupra sprâncenei stângi, în acelaşi loc unde simt eu însămi durerile de cap. Ai idee cam ce-ar însemna asta? Câţi oameni ar muri? Cu ce ar trebui să se confrunte supravieţuitorii? Indiferent ce probleme ar putea avea unii sau alţii cu Capitoliul, crede-mă când îţi spun că, dacă îşi slăbeşte strânsoarea asupra districtelor, chiar şi pentru scurt timp, întregul sistem se va nărui.
Sunt luată prin surprindere de exprimarea lui directă, ba chiar şi de sincerita-tea acestui discurs. De parcă prima lui grijă ar fi bunăstarea cetăţenilor din Panem, când nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Nu ştiu cum de îndrăznesc să rostesc următoarele cuvinte, dar o fac.
― Trebuie să fie foarte fragil dacă o mână de fructe îl poate dărâma.
Urmează o pauză îndelungată, în timpul căreia mă studiază. Apoi spune, simplu:
― E fragil, dar nu aşa cum îţi închipui.
Se aude o bătaie în uşă, şi bărbatul din Capitoliu îşi strecoară capul înăuntru.
― Mama ei întreabă dacă doriţi ceai.
― Aş vrea. Mi-ar plăcea să beau nişte ceai, spune imediat preşedintele.
Uşa se deschide mai larg, şi în prag stă mama, cu o tavă pe care se află serviciul de porţelan adus de ea în Filon când s-a măritat.
― Puneţi-l aici, vă rog.
Preşedintele îşi aşază cartea pe colţul biroului şi bate cu palma în centru.
Mama lasă tava pe birou. Conţine un ceainic de porţelan şi ceşti, frişcă şi zahăr, o farfurie cu fursecuri. Glazura care le împodobeşte închipuie flori în culori pastelate. Nu poate fi decât opera lui Peeta.
― Ce privelişte bine-venită! Ştiţi, e ciudat cât de des uită oamenii că şi preşedinţii trebuie să mănânce, spune Snow, cu un aer fermecător.
Ei, şi asta pare, oricum, s-o mai destindă puţin pe mama.
― Pot să vă aduc şi altceva? Aş putea să vă pregătesc ceva mai substanţial dacă vă e foame, se oferă ea.
― Nu, nimic n-ar putea fi mai aproape de perfecţiune. Mulţumesc, spune el, cerându-i evident să plece.
Mama dă din cap, îmi aruncă o privire şi iese. Preşedintele Snow toarnă ceai pentru amândoi şi îşi umple cana cu frişcă şi zahăr, mestecând apoi îndelung. Simt că a terminat ce avea de spus şi aşteaptă răspunsul meu.
― N-am vrut să stârnesc o revoltă, îi mărturisesc.
― Te cred. N-are importanţă. Stilistul tău a fost profet când ţi-a ales gardero-ba. Tu, Katniss Everdeen, fata din foc, te-ai dovedit a fi scânteia care, nesuprave-gheată, se poate transforma într-un infern, distrugând Panemul, spune el.
― De ce nu mă ucideţi acum? mă trezesc eu să întreb.
― Public? întreabă el. Asta ar însemna să torn gaz peste foc.
― Atunci înscenaţi un accident.
― Cine s-ar lăsa păcălit? mă întreabă. Tu nu, dacă ai urmări totul.
― Atunci spuneţi-mi ce vreţi de la mine. O s-o fac! îi promit.
― Măcar de-ar fi atât de simplu. Ia între degete unul dintre biscuiţii împodo-biţi cu flori şi îl studiază. Adorabil. Mama ta i-a făcut?
― Peeta.
Şi, pentru prima oară, îmi dau seama că pot să-i susţin privirea. Întind mâna după cana mea cu ceai, dar o pun la loc când o aud zăngănind pe farfurioară. Maschez totul grăbindu-mă să iau un biscuit.
― Peeta. Ce face iubirea vieţii tale? se interesează el.
― E bine, îl informez eu.
― Când şi-a dat seama în ce măsură îţi e indiferent? întreabă, înmuindu-şi biscuitul în ceai.
― Nu-mi e indiferent, protestez.
― Dar poate că nu-l iubeşti pe băiatul ăsta atât de nebuneşte cum ai vrea s-o creadă întreaga ţară.
― Cine spune că nu?
― Eu, zice preşedintele. Şi nu m-aş afla acum aici dacă aş fi singurul care are dubii. Cum îi merge frumosului tău văr?
― Nu ştiu… nu…
Repulsia faţă de conversaţia asta, faţă de o discuţie cu preşedintele Snow de¬spre sentimentele mele pentru doi dintre oamenii la care ţin cel mai mult, îmi ia graiul.
― Răspunde, domnişoară Everdeen. Pe el îl pot ucide cu uşurinţă dacă nu ajungem la un deznodământ fericit, îmi spune. Nu-i faci nici o favoare când dispăreţi amândoi în pădure, în fiecare duminică.
Dacă ştie asta, ce altceva mai ştie? Şi cum de o ştie? Există mulţi oameni care i-ar putea spune că eu şi Gale ne petrecem duminicile vânând. Nu ne facem apariţia, în seara fiecăreia dintre ele, împovăraţi cu vânat? N-a fost aşa vreme de ani de zile? Adevărata întrebare este ce îşi închipuie el că se petrece în pădurile din afara Districtului 12. Cu siguranţă că n-am fost urmăriţi acolo.
Sau am fost? Am fi putut fi urmăriţi? Mi se pare imposibil. Cel puţin ca urmăritorul să fie o persoană. Camere de luat vederi? Asta nu mi-a trecut niciodată prin minte până acum. Pădurea a fost întotdeauna locul nostru sigur, locul unde nu ne poate ajunge braţul Capitoliului, unde suntem liberi să spunem ceea ce simţim, să fim noi înşine. Cel puţin înainte de Jocuri. Ce-ar fi văzut dacă ne-ar fi urmărit atunci? Doi oameni vânând, rostind lucruri considerate înaltă trădare la adresa Capitoliului, da. Dar nu doi îndrăgostiţi, aşa cum pare să dea de înţeles aluzia preşedintelui Snow. În privinţa acestei acuzaţii, suntem în siguranţă. Doar dacă nu cumva… nu cumva…
S-a întâmplat o singură dată. Scurt şi pe neaşteptate, dar s-a întâmplat.
După întoarcerea mea şi a lui Peeta de la Jocuri, au trecut mai multe săptămâni fără să-l întâlnesc pe Gale între patru ochi. Mai întâi au avut loc festivităţile obligatorii. Un banchet în onoarea învingătorilor, la care au fost invitate numai persoanele de cel mai înalt rang. O zi de sărbătoare pentru întregul district, cu mâncare gratis şi cu comedianţi aduşi din Capitoliu. Ziua Pachetelor, prima dintre cele douăsprezece, în care toţi locuitorii districtului au primit pachete cu mâncare. Asta a fost preferata mea. Să vezi toţi puştii flămânzi din Filon alergând de colo-colo şi fluturând cutii cu gem de mere, conserve cu carne, chiar şi bomboane. Sacii cu grâne şi bidoanele cu ulei, prea mari pentru a putea să le care, aveau să-i aştepte acasă. Să ştii că, vreme de un an, aveau să primească în fiecare lună câte un pachet… A fost una dintre puţinele dăţi când m-am bucurat într-adevăr fiindcă am câştigat Jocurile.
Prin urmare, cu atâtea ceremonii, cu diversele evenimente şi cu reporterii care îmi înregistrau fiecare mişcare în timp ce prezidam, mulţumeam sau îl sărutam pe Peeta pentru public, nu m-am bucurat de nici un fel de intimitate. După câteva săptămâni, lucrurile s-au liniştit în sfârşit. Echipele de cameramani şi de reporteri şi-au făcut bagajele şi au plecat acasă. Eu şi Peeta am adoptat relaţia rece pe care o avem de atunci încoace. Familia mea s-a instalat în casa noastră din Cartierul Învingătorilor. Viaţa de zi cu zi din Districtul 12 – muncitorii în mine, copiii la şcoală – şi-a reluat ritmul obişnuit. Am aşteptat până ce am crezut că nu mai era nici un pericol, apoi, într-o duminică, fără să spun nimănui, m-am trezit cu câteva ore înaintea zorilor şi am plecat spre pădure.
Vremea era încă destul de călduroasă ca să n-am nevoie de haină. Am luat o traistă plină cu delicatese, friptură rece de pui şi brânză, pâine de la brutărie şi portocale. În vechea mea casă, mi-am pus cizmele de vânătoare. Ca de obicei, gardul nu era electrificat, aşa că m-am furişat pur şi simplu în pădure şi mi-am regăsit arcul şi săgeţile. M-am dus la locul nostru – al lui Gale şi al meu –, locul unde împărţiserăm micul dejun în dimineaţa extragerii care m-a trimis la Jocuri.
Am aşteptat cel puţin două ore. Începusem să cred că Gale îşi pierduse încrederea în mine în săptămânile care trecuseră sau că nu-i mai păsa de mine. Că poate chiar mă ura. Iar ideea de a-l pierde pentru totdeauna pe el, prietenul meu cel mai bun, singurul om căruia îi încredinţasem vreodată secretele mele, a fost atât de dureroasă încât n-am putut s-o suport. Mai ales după tot ce s-a întâmplat. Mi-am simţit ochii umezindu-se şi gâtlejul strângându-mi-se, aşa cum mi se întâmplă când mă supăr.
Pe urmă mi-am ridicat privirea, şi el era acolo, la trei metri distanţă, uitându-se pur şi simplu la mine. Fără să mă gândesc, am sărit în picioare şi mi-am aruncat braţele în jurul lui, scoţând sunete stranii, în care se amestecau râsul, respiraţia tăiată şi plânsul. El mă strângea atât de tare încât nu-i puteam vedea faţa, dar a trecut un timp cu adevărat îndelungat până când mi-a dat drumul şi apoi n-a prea mai avut de ales, pentru că îi stârnisem atât de tare sughiţul încât a fost nevoit să bea apă.
În ziua aceea am făcut ceea ce făcuserăm întotdeauna. Am luat micul dejun. Am vânat, am pescuit şi am cules. Am vorbit de¬spre oamenii din oraş. Nu de¬spre noi, de¬spre noua lui viaţă din mină şi de¬spre timpul petrecut de mine în arenă. Numai de¬spre alte lucruri. Cred că, în momentul când am ajuns lângă prima gaură din gard aflată în apropierea Vetrei, eram cu adevărat convinsă că era posibil să nu se fi schimbat nimic. Că am fi putut continua să facem ceea ce făcuserăm mereu. I-am dat lui Gale să vândă tot vânatul, de vreme ce noi aveam acum atât de multă mâncare. I-am spus că n-o să vin în Vatră, deşi eram nerăbdătoare să ajung acolo, pentru că mama şi sora mea nici măcar nu ştiau că plecasem la vânătoare şi se întrebau unde sunt. Pe urmă, pe neaşteptate, în timp ce mă ofeream să iau asupra mea verificarea zilnică a capcanelor, mi-a prins faţa în mâini şi m-a sărutat.
Am fost luată complet prin surprindere. S-ar putea crede că, după ce stătusem atât de multe ore împreună cu Gale – privindu-l vorbind, râzând şi încruntându-se –, ar fi trebuit să ştiu tot ce era de ştiut de¬spre buzele lui. Dar nu-mi imaginasem că, apăsate de ale mele, le-aş fi putut simţi atât de calde. Sau că mâinile acelea, capabile să instaleze cele mai complicate capcane, se puteau închide cu atâta uşurinţă în jurul meu. Cred că am scos un soi de sunet din fundul gâtului şi îmi amintesc vag de degetele mele, strâns încovrigate, odihnindu-se pe pieptul lui.
― Trebuia să fac asta. Măcar o singură dată, a spus apoi, dându-mi drumul.
Şi a plecat.
Cu toate că apunea soarele, şi familia mea era probabil îngrijorată, m-am aşezat, rezemându-mă de un copac de lângă gard. Am încercat să hotărăsc ce simţeam în privinţa sărutului, dacă îmi plăcuse sau îl detestasem, dar adevărul era că nu reuşeam să-mi amintesc decât apăsarea buzelor lui şi mirosul de portocale, care zăbovea încă, impregnându-i pielea. Totul părea lipsit de sens în comparaţie cu numeroasele sărutări schimbate cu Peeta. Dar încă nu-mi dădusem seama dacă vreuna dintre ele avea vreo importanţă. În cele din urmă m-am dus acasă.
În săptămâna aceea m-am ocupat de capcane şi i-am dus carnea lui Hazelle. Dar pe Gale nu l-am mai văzut până duminică. Îmi pregătisem un discurs întreg de¬spre faptul că nu-mi doream un iubit şi că nu-mi făcusem niciodată planuri de căsătorie, dar n-am sfârşit prin a-l rosti. Gale s-a purtat de parcă nu ne-am fi sărutat niciodată. Poate aştepta să spun eu ceva. Sau să-l sărut la rândul meu. În schimb, m-am mulţumit să pretind şi eu că nu se întâmplase nimic. Dar nu era aşa. Gale spărsese un soi de barieră invizibilă dintre noi şi, prin asta, îmi distrusese orice speranţă de reluare a vechii noastre prietenii fără complicaţii. Indiferent ce aş fi pretins, nu m-am mai putut uita niciodată la buzele lui ca până atunci.
Toate acestea îmi fulgeră prin minte într-o clipă, în timp ce ochii preşedintelui Snow mă sfredelesc, imediat după ameninţarea de a-l ucide pe Gale. Ce proastă am putut să fiu când mi-am închipuit că, după întoarcerea acasă, Capitoliul o să mă ignore! Poate că nu ştiam de¬spre posibilele revolte. Dar ştiam că îi înfuriasem. Ce-am făcut eu în loc să mă port cu prudenţa extremă cerută de situaţie? Din punctul de vedere al preşedintelui, nu i-am dat atenţie lui Peeta şi mi-am etalat preferinţa pentru compania lui Gale în faţa întregului district. Dând astfel clar de înţeles că, de fapt, îmi băteam joc de Capitoliu. Iar acum, prin neglijenţa mea, i-am pus în pericol pe Gale şi pe ai lui, mi-am primejduit familia şi pe Peeta.
― Vă rog să nu-i faceţi nici un rău lui Gale, şoptesc. Nu mi-e decât prieten. Suntem prieteni de ani de zile. Nu e nimic altceva între noi. În plus, acum toată lumea ne crede veri.
― Nu mă interesează decât modul în care afectează evoluţia relaţiei tale cu Peeta şi, ca urmare, starea de spirit a districtelor, spune el.
― O să fie neschimbată în timpul turului. O să fiu îndrăgostită de el, exact aşa cum am fost, îi răspund.
― Exact aşa cum eşti, mă corectează el.
― Aşa cum sunt, confirm.
― Numai că va trebui s-o faci mai bine dacă vrem să evităm revoltele, subliniază el. Turul ăsta o să fie singura ta şansă de a schimba situaţia.
― Ştiu. O s-o fac. O să conving pe toată lumea din districte că n-am sfidat Capitoliul, am fost doar îndrăgostită nebuneşte.
Preşedintele Snow se ridică şi îşi tamponează buzele pufoase cu şervetul.
― Când dai greş trebuie să ţinteşti mai sus.
― Cum adică? Cum aş putea ţinti mai sus? întreb.
― Convinge-mă pe mine, spune el.
Lasă şervetul să cadă şi îşi recuperează cartea. Nu-l privesc când se îndreaptă către uşă, aşa că tresar când îmi şopteşte la ureche.
― Apropo, ştiu de sărut.
Iese, şi uşa se închide cu un pocnet.