ALABALAAA23

Într-o seară, după ce adormiră toţi în casă, Zamfira se coborî în grădină. Era o lună plină şi voioasă, ce-i aduse aminte de copilăria sa. Ea se puse pe gânduri şi începu a plânge, când deodată auzi după zăplaz un glas străin ce o chema pe nume şi zări dincolo de grădină un ţigan tânăr ca de vro douăzeci de ani.

─ Zamfiro, Zamfiro ─ zicea ţiganul ─ nu mă cunoşti? Uităte la mine: eu sunt Nedelcu. Adă-ţi aminte când ne jucam împreună pe malul Oltului, lângă şatre, şi când alergam prin codru după cuiburi de păsări.

─ Nedelcu! Tu eşti, Nedelcu?... Nu putu rosti mai mult biata fată, căci o apucă un plâns de jale şi de bucurie ce o înăduşea.

─ Eu însumi, Zamfiro dragă, m-am pornit înadins de la şatre ca să te găsesc şi de-abia după trei luni am putut afla că eşti aici.

─ Sai degrabă zăplazul, Nedelcule, şi vină lângă mine.

Într-un minut amândoi fură în braţele unul altuia.

─ Ce face tatăl meu şi maică-mea? întrebă ea.

─ Trăiesc, sărmanii, şi te jelesc!

─ Unde se află acum?

Nedelcu cătă împrejur şi, coborând glasul, răspunse:

─ Ei sunt fugiţi la Moldova şi te aşteaptă la hotar dincolo; dacă vrei să-i mai vezi până ce mai sunt cu zile, hai cu mine, Zamfiro.

La aceste cuvinte neaşteptate Zamfira era să nebunească de multă bucurie; ea se lipi de pieptul lui Nedelcu şi zise: ─ Dumnezeu să-ţi dea înzecit tot binele ce mi-l faci tu acum, Nedelcu!... Haideţi, să scăp odată de această casă, unde mi-am ros inima în dureri şi în deznădăjduire. Haide, Nedelcu; eu de astăzi mă dau ţie; tu să-mi fii frate, rudă, ce-i vrea; îmi pun viaţa în mâinile tale. Iar tu, casă afurisită, ce mi-ai slujit de temniţă... să pice trăsnetele pe tine şi să nu se cunoască nici locul unde eşti zidită!

Zicând aceste, Zamfira sări cu Nedelcu peste zăplaz şi se depărtară amândoi de casa boierească.

PARAUA: Ştiu că acum ai să-mi povesteşti greutăţile ce au întâmpinat amândoi până ce au trecut hotarul şi bucuria ce a simţit Zamfira când şi-a văzut părinţii, însă fiindcă toate aceste mi le pot închipui eu însămi, te poftesc să treci cu tăcerea asupra lor şi să-mi spui în scurt cum te-ai despărţit de Zamfira.

GALBENUL: Această observare este foarte puţin măgulitoare pentru ambiţia mea de narator; cu toate aceste iată că-mi înfrânez limba... Zamfira şi Nedelcu trăiau acum de vro şese luni de zile în toată fericirea unei dragoste liniştite; toate le mergeau pe plac şi dulce le era viaţa.

Într-o noapte, cerul se acoperise de nori întunecaţi printre care şerpuiau mii de fulgere, şi bătea un vânt puternic care clătina ţolurile şatrelor ca pe nişte pânze de corabie. Trei călăreţi se opriră lângă cortul lui Nedelcu, pentru că acum începuse a ploua, şi intrară înlăuntru. Zamfira se îngălbeni ca o moartă când îi zări, căci unul din trei era tocmai stăpânul ei.

─ Ha, ha! răcni boierul; aici mi-ai fost, jupâneasă Zamfiră?...

De şase luni de când ai fugit de la mine, te lăfăieşti cu cioroii prin şatre?... Las' că te-oi învăţa eu să părăseşti casa stăpânului.

─ Şi cum îi învăţa-o? strigă deodată Nedelcu, sărind drept pe picioare dinaintea lui.

─ Cum?... Aşa! răspunse boierul, izbindu-l cu palma peste gură. Să ştii, cioară, altă dată să nu te vâri în sufletul boierilor.

Nedelcu se făcu vânăt de mânie, iar stăpânul Zamfirei, întorcându-se către ceilalţi doi călăreţi, le dete poruncă ca să o lege cot la cot şi să o puie pe unul din caii lor. Slugile se aruncară asupra ei, dar nu avură vreme nici să se apropie de dânsa, căci Nedelcu, apucând iute un topor, îl repezi orbiş într-înşii, şi boierul pică mort la pământ, cu capul crăpat în două. Tovarăşii lui se făcură pe loc nevăzuţi. Aşa biata Zamfiră a scăpat de a doua oară din lanţul robiei, dar ce folos! Nedelcu peste câteva zile fu prins, ferecat, judecat şi spânzurat.

PARAUA: Dar Zamfira?

GALBENUL: În ceasul când iubitul ei se zbătea în ştreang, dând o lecţie de moral poporului adunat, sărmana leşină lângă spânzurătoare şi îşi pierdu minţile pentru totdeauna.

PARAUA (cu spaimă): Cum! nebună?

GALBENUL: Nebună! Din ceasul acela sărmana simţi o ură grozavă asupra oamenilor şi părăsi tot, şatre, rude, părinţi, pentru ca să se ascundă în mijlocul codrilor. Toată ziua ea alerga cu ochii ţintiţi înaintea ei ca şi când ar fi alungat o umbră şi, dacă întâlnea vreun om, ţipa cu înfiorare şi fugea până ce pica obosită la pământ.

Iar noaptea, când toată natura era cufundată în tăcere, Zamfira începea a cânta cu glas jalnic doinele ce învăţase de la Nedelcu, şi îndată pe urmă faţa ei se lumina de o bucurie necunoscută; ea se apuca la joc atunci, până ce iarăşi cădea ca o moartă jos. Sărmana Zamfiră! ea care era atât de frumoasă, să o fi văzut peste câteva săptămâni, te-ai fi speriat!... Ochii i se înfundaseră în cap, obrajii i se uscaseră, părul ei curgea pe umeri despletit şi încâlcit. Din tot trupul ei atât de bine făcut nu-i rămăseseră decât pielea şi oasele. Sărmana Zamfiră! În ce stare ticăloasă o adusese desperarea!

PARAUA şi GALBENUL (oftează împreună).

GALBENUL (după o scurtă tăcere): Într-o zi câţiva oameni beţi, întâlnind-o pe câmp, o luară de goană ca pe o fiară sălbatică, cu gând de a glumi. Nenorocita fugea speriată, ţipând cu groază, când deodată un tânăr ce se găsea pe acolo la vânat se puse înaintea gonaşilor şi întinse puşca spre ei. Aceştia se făcură pe loc nevăzuţi prin tufe, iar Zamfira, apropiindu-se de apărătorul ei, se uită la el cu ochii plini de lacrimi şi-i zise: ─ M-ai scăpat de la moarte!... ţine galbenul ista că ţi-a fi cu noroc. După aceasta ea mă dezlegă pe mine din salbă, mă dete în mâna tânărului care sta înlemnit de mirare şi se depărtă de dânsul în fuga mare.

PARAUA: Şi n-ai aflat ce s-a mai făcut?

GALBENUL: Peste câteva luni ea a murit la mănăstirea Văraticului, după multe dureri grele!

PARAUA: Nenorocirile Zamfirei şi ale lui Nedelcu m-au pătruns peste măsură. Dar cu toate aceste, te rog, iubite, să mai scurtezi povestirea întâmplărilor tale, pentru că de-abia ne mai rămâne un ceas pân-în ziuă, şi, după cum ştii, cântecul cocoşului este pentru noi, fiinţe neglăsuitoare, un semn de spaimă. Numai oamenilor le este dată dreptatea de a rosti minciuni şi parascovenii în ziua mare; iar noi nu putem avea glas decât de la miezul nopţii şi pân-în zori.

GALBENUL: Nu te îngriji, scumpa mea; voi căuta să sfârşesc cât mai degrabă, pentru că de când vorbesc mi s-a cam dogit glasul, şi mai ales că sunt curios să cunosc şi întâmplările tale. Afară de tânărul la care mă găsesc acum nu am mai avut alţi stăpâni decât pe necunoscutul căruia mă dase Zamfira şi pe un poet. Cel dintâi avea o figură blândă şi frumoasă, un port elegant, un glas pătrunzător, care mă făcură într-o clipală prietenul său. Toată persoana lui avea un ce magnetic care mă trăgea la el, şi mărturisesc că din ceasul cum am intrat în mâinile lui, m-am simţit gata de a-mi jertfi şi viaţa pentru dânsul!... Însemnat-ai, draga mea, ce înrâurire are fizionomia unor persoane asupra inimilor şi putut-ai vreodată să-ţi tălmăceşti misterul simpatiei? De unde vine că deodată te simţi robit la privirea unei figuri, făr' a-ţi putea da seama de ceea ce simţeşti? De unde vine...

PARAUA: Acuşi cântă cocoşul.

GALBENUL (zâmbind): Am înţeles!... Dar dacă mă întind cu vorba aşa de mult asupra simpatiei, aceasta o fac pentru ca să poţi înţelege cum de am fost în stare să-mi pun eu zilele în pericol pentru ca să scap pe stăpânul meu de la moarte. Nu râde şi nu socoti că mă laud, căci nu am slăbăciunile oamenilor. Eu, precum mă vezi, fiinţă mică şi neînsemnată, m-am împotrivit duşmanului ce-l ameninţa, m-am luptat cu el, l-am biruit şi am scos din ghearele morţii pe singurul om din lume ce mi-a insuflat dragoste. Să fi fost oricare altul în locul lui îl lăsam să piară, căci, deşi oamenii ne slăvesc pe noi, monedele, ştii că din împotrivă noi nu-i avem la ochi buni.

PARAUA (cu nerăbdare): Nu-ţi lăsa iar sugetul, frate.

GALBENUL: Tânărul meu iubea o damă cu multe graţii, cu mult spirit şi cu mult urât bărbat.

PARAUA: Iar o istorie de amor şi de bărbat urât?

GALBENUL: Toate istoriile din lume sunt drese cu amor, acesta este cel mai vechi şi cel mai cu gust mezelic al unei întâmplări; cât pentru bărbatul urât, se tălmăceşte lesne prin nătângia oamenilor care repetează, de când mitologia, istoria Afroditei cu Vulcan. Eu, dacă aş fi domn într-o ţară, aş face o pravilă după care numai oamenii cei frumoşi ar avea drept să se căsătorească cu femei frumoase, iar cei urâţi ar fi siliţi să ia pe cele urâte, şi prin chipul acesta sunt sigur că aş curma răul nestatorniciei şi al necredinţei. Ah! Doamne! De ce nu-s domn!

PARAUA: Pentru că eşti numai un biet ban.

GALBENUL: Mihai Viteazul încă a fost ban, dar s-a făcut erou stăpânitor, încât a tremurat Ţarigradul la numele lui. Eu sunt ban de Olanda şi, deşi nu-mi este dat a fi niciodată domn, gândesc că pot să fac domni!

PARAUA: Pare că cântă cocoşul.

GALBENUL: Cu vorba de cocoş mă faci un pui de găină. Iată dar că mă întorc la tânărul meu.

La unul din balurile strălucite ce s-au dat în iarna trecută, el sta deoparte şi vorbea cu o damă de cele pe care politeţea veacului nostru le numeşte mobili, când deodată un cavaler strâns în frac, ce ţinea două dame de mână, se opri dinaintea lui şi îi făcu întrebare dacă preferează un înger sau un drac? Aceasta era o figură de la mazurcă. Tânărul meu se sculă pe picioare şi răspunse zâmbind că: ,,fiind sigur să meargă în iad după moartea lui, vroieşte să câştige mai dinainte favorul dracilor şi că, în urmare, îi preferează mai mult decât pe îngeri". Atunci cavalerul îi prezentă mâna unei din ambele dame şi se depărtă jucând cu ceealaltă. Acea mână era atât de mică şi albă!... braţul ei era atât de alb şi rotund, încât ochii tânărului meu, lunecând de pe mână pe braţ, de pe braţ pe umeri, şi de pe umeri pe figură, au făcut în câteva secunde cel mai frumos voiaj din lume, dar totodată şi inima lui, urmând drumul ochilor, se găsi departe de starea liniştită în care se afla c-un minut mai înainte. El sta cufundat într-o mirare sau, mai bine zicând, într-o admirare adâncă, ce îl înlemnise pe loc, şi când dulcele glas al damei îl scoase din acel vis dumnezeiesc, el se trezi înamorat ca şaptezeci de amorezi.

─ La ce gândeşti, domnul meu, cu atâta ţintire?... îl întrebă dama.

─ Gândesc, doamna mea, ─ răspunse el ─ că dacă iadul e locuit de draci ca d-ta, el trebuie să fie raiul acel făgăduit sufletelor plăcute lui Dumnezeu.

Dama începu a râde, arătând nişte dinţi de mărgăritar, şi zise:

─ Se vede, domnule, că ai mare plecare pentru iad, de vreme ce cauţi să te faci păcătos spunând neadevăruri.

─ Ce poate fi mai plăcut decât un păcat care să-mi meriteze drept osândă compania d-tale?

Aceste puţine cuvinte fură zise în vreme ce amândoi făceau figura mazurcii. Stăpânul meu duse dama la locul ei şi, până a nu se depărta, primi din parte-i făgăduinţa de a juca un contradans împreună.

Peste puţin orchestra începu acel mult dorit contradans. Tinerii mei aleseră locul lor şi făcură cea întâi figură făr-a se vorbi nici un cuvânt. Amândoi stau pe gânduri ca nealtădată, dar mai ales stăpânul meu era tulburat de tot şi nu putea găsi nici două cuvinte ca să înceapă convorbirea. Amorul e cel mai mare duşman al limbii şi al minţii; pe una o leagă şi pe alta o ameţeşte întratâta, încât omul cel mai cu spirit poate atunci să fie socotit de prost. Această tăcere s-ar fi prelungit încă mult, dacă nu ar fi curmat-o prin o întrebare ce-i făcu asupra unei persoane ce le făcea vis-à-vis la contradans.

─ Cum o găseşti pe doamna G?... aşa-i că-i frumoasă de tot în astă seară?

─ Cu adevărat ─ răspunse stăpânul meu ─ frumoasă pe cât poate fi o statuie fără viaţă şi fără suflet. Ea domneşte asupra ochilor, iar nicidecum asupra inimilor.

─ Cu atât mai mult dar ea meritează slăvirea d-voastră, pentru că puteţi gusta în pace plăcerea de a o privi.

─ Aveţi toată dreptatea, dar natura noastră e atât de ciudată, că omul cel mai paşnic iubeşte a se război cu sineşi în preajma unei figuri frumoase. Acea luptă sufletească are un farmec ascuns ce se revarsă asupra lucrurilor care-l împrejură, le împodobeşte, le înviază şi îl face pe om a se crede într-o altă lume.

─ Ce fel e acea lume? întrebă dama zâmbind.

─ Aceea e o lume de năluciri plăcute, de sperări măgulitoare, de podoabe dumnezeieşti, un rai de îngeri sau, mai bine zicând, un iad ca acela al cărui locaş seamănă d-tale.

─ La care număr crezi, domnule, că se pot sui complimentele ce s-au zis în astă seară prin bal?

Contradansul era acum pe la sfârşit; cele de pe urmă acorduri răsunau vesel în salonul acela plin de lumină, şi focul veseliei lucea în ochii tuturor damelor şi ai cavalerilor. Stăpânul meu se plecă spre dama sa şi-i zise cu glasul tremurător:

─ Sunt lucruri, doamna mea, care nu ar trebui să aibă sfârşit.

─ De pildă? întrebă ea.

─ Contradansul acesta.

Dama se făcu că nu înţelege şi răspunse râzând: ,,Ideea unui dans veşnic nu mi-a trecut încă prin minte, şi aş fi curioasă să văd figura ce ar face nişte persoane care ar fi osândite a dănţui toată viaţa lor".

Tânărul se mâhni mult la aceste cuvinte şi s-ar fi depărtat de dânsa cu desperarea în suflet, dacă ea nu l-ar fi mângâiat prin o dulce căutătură. Din minutul acela însă el fu nebun ca un amorez şi înamorat ca un nebun. E de prisos să mai adaug că în tot cursul balului el nu mai avu ochi decât pentru iubita lui.

PARAUA: Dar ea?

GALBENUL: Ea, ca o femeie bine crescută, îşi stăpânea ochii cât putea, dar oricât făcea, tot îi scăpa destul de ades în partea lui.

Ajungând acasă, tânărul, îmbătat de delirul dragostei, se puse pe scris răvaşe de amor atât de înfocate, că putea să frigă degetele, şi alese dintre toate pe următorul, pe care îl şi trimise damei.

,,Doamna mea,

Viaţă sau moarte! Cu un cuvânt puteţi să-mi daţi una din două. Nu aş îndrăzni să vi le scriu aceste, dacă nu aş şti că aveţi un spirit prea mare pentru ca să vă mâniaţi şi o inimă prea nobilă pentru ca să râdeţi de nebunia în care m-a aruncat balul de ieri" .

Iată răspunsul ce primi peste două ceasuri:

,,Domnul meu,

Mâine, când s-a face ziuă, te aştept la rediu cu doi prieteni ai mei, un martor şi un secundant; te cred prea bine crescut pentru ca să lipseşti de a veni să iei răspunsul ce meritezi.

BĂRBATUL"

Îmi este peste putinţă ca să-ţi descriu mirarea ce cuprinse pe stăpânul meu la citirea acestor rânduri, iar ceea ce îl despera mai mult era de a gândi la poziţia critică în care adusese pe iubita lui.

A doua zi el se găsi la rediu, la ceasul hotărât, cu o cutie de pistoale şi cu doi prieteni ai lui, dintre care unul, fiind poet, îi făgădui ca mângâiere o frumoasă elegie asupra morţii lui. Ambele părţi protivnice se închinară una la alta în tăcere; locul duelului se hotărî de secundanţi, şi stăpânul meu, şi duşmanul său se puseră faţă-n faţă la depărtare de cincisprezece paşi.

Semnul se dete de către un martor şi deodată bărbatul slobozi pistolul. Eu însă care pândeam din buzunarul jiletcii, unde mă aflam, toate mişcările duşmanului nostru, simţind că plumbul lui venea spre noi, prin o repede mişcare mă pusei drept în contra lui şi îi amorţii astfel lovitura. Plumbul pică jos ruşinat, şi stăpânul meu scăpă cu viaţa teafără. Iată, scumpa mea, cum l-am scos eu de la moarte. Ei bine! ştii cum mi-a răsplătit pentru fapta mea?... dându-mă unui sărac bătrân care, întâlnindu-l în uliţă, când se întorcea de la rediu, îi ceru pomană cu o mână, în vreme ce cu cealaltă îi dete un răvaş de la iubita lui.

PARAUA: Ce nerecunoştinţă! Şi cum ai scăpat de la acel calic?

GALBENUL: Poetul ce slujise de martor duelului, văzând o astfel de nelegiuire din partea prietenului său, mă scoase din mâinile săracului, dându-i trei galbeni pentru mine, şi mă păstră la dânsul ca o monedă rară, care, după cum zicea el, avea meritul de a fi poetică.

PARAUA: Ş-apoi pas de mai zi că poeţilor le lipseşte o doagă.

GALBENUL: Aceasta o zic numai acei cărora le lipsesc două doage.

PARAUA: Spune-mi, te rog, ce fel de lighioaie era acel poet?... Căci trebuie să ştii că doresc de mult a mă lămuri asupra acestui soi de oameni ce se zic cântăreţi.

GALBENUL: În adevăr ei îşi dau acest titlu cu mare siguranţă, dar crede că puţini am cunoscut care să fi ştiut a cânta două note. Glasul lor stă în condei. Deosebitele scârţâituri ce face acest instrument pe hârtie produc câteodată nişte armonii poetice, care încântă sufletul şi închipuirea. De pildă aici în ţările româneşti...

PARAUA: Lasă pildele, scumpul meu, pentru ca să nu se supere acei ce merită de a fi trecuţi sub tăcere.

GALBENUL: Ai dreptate; nu este fiinţă mai ţâfnoasă ca poetul fără talent.

PARAUA: În care număr îl pui pe acela la care te-ai aflat?

GALBENUL: Îl socot între poeţii cu viitor. El avea numai un defect, o uitare curioasă, care-i pricinuia o mulţime de desplăceri şi care a fost şi pricina despărţirii noastre. Un lucru iar m-a mirat mult la el: niciodată versurile ce scria nu erau în analogie cu starea sufletului său; vreau să zic că, în contra altor poeţi, el făcea elegii duioase când avea vro bucurie mare şi, dimpotrivă, cântece vesele când era mâhnit... Dar pentru ca să înţelegi mai bine această nepotrivire, trebuie să-ţi descriu ziua în care el a compus una din cele mai triste poezii ale lui, intitulată Desperarea.

Într-o dimineaţă de primăvară el se trezi voios, pe cât poate fi un om ce a petrecut o noapte plăcută la bal şi care, când deschide ochii, vede un cer frumos dinaintea lui. Păsările îi cântau pe la ferestre şi razele soarelui se jucau vesel pe patul lui. Toate lucrurile părea că se împodobiseră înadins pentru ca să-l îndemne a gusta bunătăţile lumii, şi cu adevărat el însuşi simţea în inimă acea mulţumire liniştită pe care nici o grijă nu o ameninţă. Cu toate aceste poetul meu luă degrabă condeiul şi scrise într-un album următoarele versuri:

Ce soartă nemiloasă
E soarta ce m-apasă!
Ades în desperare eu stau şi mă gândesc,
După-orice mulţumire,
Necazuri şi mâhnire
Ca o răsplată crudă asupră-mi năvălesc.

Peste puţin el se îmbrăcă în haine noi; îşi puse un frac care-i desena o talie cu adevărat elegantă; feciorul îi încreţi părul după modă, şi el, după ce îşi găti toaleta, se duse în faţa psişelei, unde, zâmbindu-şi cu dragostea unei tinere cochete, adăugă această a doua strofă la cea dintâi:

La orice pas în viaţă
Simţirea-mi se îngheaţă
Şi de dezgustul lumii amar mă simt cuprins;
Plăcerea tinereţii
Şi farmecul frumseţii
Îmi par nimic, căci focul din inimă-mi s-a stins!

Feciorul intră în odaie aducând gazetele româneşti. Tânărul meu le luă iute şi îşi ţinti ochii cu bucurie asupra unuia în care se găsea un articol plin de laude pentru talentul lui în poezie. Nu pot să-ţi descriu mulţumirea ce se zugrăvea pe faţa sa, în vreme ce citea pentru a treia oară pasajele măgulitoare din acea gazetă; şi măcar că sufletul lui era plin de mândrie, iată ce versuri mincuinoase el compuse îndată:

Gloria-mi zâmbi odată
Şi-n calea-i luminată
O tainică sperare de suflet mă trăgea.
Voiam atunci în lume
Să dobândesc un nume...
Eram copil!... şi lumea atunci încă-mi zâmbea.

PARAUA: Da' bine că-i de necrezut!

GALBENUL: Aşteaptă că încă nu-i tot. După ce prescrise acele versuri, el se sui într-o trăsură elegantă şi se duse la o damă frumoasă ca raiul lui Mohamed, pe care o iubea cu tot focul unui suflet de tânăr poet. Acea vizită fu pentru dânsul epoca cea mai fericită din viaţa lui, căci se încredinţă de amorul îngerului adorat. Ei bine, soro, când se întoarse acasă, el sfârşi bucata de poezie începută dimineaţa prin următoarele strofe:

Ca şoimul tânăr încă
Ce saltă de pe stâncă,
Şi, vrând la cer să zboare, jos pică fărâmat,
Aşa trista-mi junie
Ş-a mea sperare vie
Din visul lor de aur în pulbere-au picat.
Acum s-au trecut toate!
Acum nimic nu poate
Răsunet să mai nască în pieptu-mi obosit.
Acum glorie, iubire,
Le văd ca nălucire,
Ca umbre ce-n pustiuri de mult m-au părăsit!

PARAUA: Poetul tău n-avea nici cât de puţină simţire.

GALBENUL: Ba, dinpotrivă, te pot încredinţa că avea prea multă.

PARAUA: Apoi dar vroia numaidecât să adevereze proverbul ce zice: ,,minciunos ca un poet".

GALBENUL: Zi mai bine: uitit ca un poet; căci din pricina acelei uitări m-a depărtat pe mine de la sânul lui.

PARAUA: Ce fel?

GALBENUL: M-a dat, făr-a băga de seamă, în plata subscrierii la un jurnal ce iese acum în Iaşi: Propăşirea.

PARAUA : Cui te-a dat?

GALBENUL: Tânărului la care ne găsim acum împreună şi care este unul din redactorii foaiei.

PARAUA: Allah! de-a fi auzit toate cele ce-am spus în astă noapte, el îi în stare să ne puie în gazeta lui.

GALBENUL: Măcar de ne-ar pune, ca să ne facă nemuritori.

PARAUA (coborând glasul): Ce opinie ai de stăpânul nostru?

GALBENUL: Îm pare un tânăr...

Deodată cântecul unui cocoş răsună în odaie, şi glasul monedelor mele se curmă pe loc. Ciuda ce mă cuprinse asupra acelei păsări blestemate nu se poate tălmăci în cuvinte, dar mărturisesc că în minutul acela aş fi avut multă plăcere a privi într-o frigare pe acel cocoş, fiindcă glasul lui mă oprise de a cunoaşte opinia galbenului asupra mea; opinie dreaptă şi nepărtinitoare, căci, după socotinţa mea, banul este cea mai sigură piatră de cercare a firii omeneşti.

N.B. A doua zi, când m-am trezit, am avut curiozitate să văd de aproape galbenul şi paraua care îmi prilejuiseră o noapte atât de interesantă prin convorbirea lor, dar din nenorocire am scăpat paraua dintre degete şi am văzut-o, cu mare mâhnire, picând între scândurile camerei mele. Rog dar pe iubiţii mei cititori ca să binevoiască a îngădui până ce voi scoate-o din locul unde s-a ascuns, pentru ca să le pot împărtăşi istoria ei.