Dansul clasic indian

. Dansurile clasice indiene sunt aproape de divin, de perfecţiune, graţie şi artă, pe când dansurile moderne – în stil Bollywood sau chiar occidental – sunt apreciate pentru veselia lor şi larga lor accesibilitate. Mulţi tineri se visează dansatori văzându-i pe actori în scenele de mişcări frenetice, sărituri sau bătăi din palme pe ritmurile muzicii cântate de marii cântăreţi ai ţării. Muzica veche, clasică este conservatoare, exclusivistă şi e destinată doar acelora care o înţeleg; desigur asta nu înseamnă că necunoscătorul nu este primit în grup, dar intensitatea trăirii nu va fi aceeaşi. În schimb, muzica din filme, care a parcurs şi ea etape succesive de maturizare, este romantică şi plină de iubire, sau alertă, techno pe care îţi vine să te bâţâi fără oprire. Şi aici, India are variante pentru toate gusturile.

Aceste arte nu se bazează doar pe dansatorii din stilul clasic îmbracaţi frumos şi nişte instrumente care ţiuie pe tonuri înalte. Trebuie să realizezi că fiecare din cele 28 de state are o platformă proprie pe care îşi promovează dansatorii, cântăreţii, coregrafii, maeştri care predau în şcolile de profil şi casele de discuri, instrumentiştii şi cei care realizează costumele, bijuteriile şi toate cele necesare, fie că se numesc designeri sau nu. Fără toate acestea, ai vedea ceva static, alb-negru şi mut – o încremenire colectivă deloc proprie Indiei!

Având în vedere că zona hindi este cea mai prolifică dintre toate, majoritatea melodiilor pormovate astăzi sunt în această limbă. Numeroase concursuri de dans şi muzică au fost create pentru a promova tinerele talente – o gură de aer prospăt ce va revigora întreaga industrie.

Încep prin a-ţi schiţa principalele şase dansuri clasice indiene, caracterizate de stil, eleganţă, complexitate şi senzualitate.

Bharatanatyam s-a născut în sudul Indiei, în Tamil Nadu, încă pe când regatele abia îşi începuseră existenţa, iar Vedele erau încă “tinere”. Numele dansului anunţă componentele care-l fac deosebit de artistic şi plăcut spectatorului: Bhava (expresie), Raga (muzică), Tala (ritm) şi Natya (teatrul muzical clasic indian). Este cel mai popular dar şi cel mai tehnic dintre dansurile clasice indiene, fiind cel mai gustat pe meridianele lumii.

În timpuri străvechi, acest dans era executat doar în temple de fete tinere numite devadasi. Ele erau considerate soţiile zeilor pe care îi slujeau prin dans, fiind vorba mai mult de un legământ spiritual decât de unul fizic.

Orice reprezentaţie este compusă din Abhinaya sau Natya, arta dramatică de a povesti, Nritta, mişcări pure de dans şi Nritya, rezultată prin combinarea primelor două.

Bijuteriile şi costumele sunt specifice, saree-ul fiind unul greoi care rigidizează mişcările. Clopoţeii de picior, ghungroo, sunt nelipsiţi fiind elementul primordial în păstrarea ritmului.

Muzica este cea tipică sudului şi anume cea carnatică, iar instrumentele folosite sunt: toba, flautul, vioara şi veena. Versurile sunt aproape inexistente, fiind preferate silabele ritmice, iar când apar sunt fie în tamil, telugu sau kannada.

Mişcările sunt de o rapiditate şi complexitate uimitoare, iar expresiile faciale te fac să simţi fiori reci pe şira spinării.

Kuchipuri este dansul statului Andhra Pradesh, având aceleaşi elemente clasice ca şi dansul mamă – Bharatanatyam. Îşi are numele de la localitatea de unde a început practicarea acestuia. Muzica este tot cea carnatică, iar instrumentele sunt aceleaşi cu specificaţia că tambura este puţin diferită de veena.

Ce este unic în acest dans este faptul că în timpul reprezentaţiei, dansatorul ajunge într-un moment în care dansează cu picioarele pe marginile unei farfurii din alamă, ţinând în mâini lămpi aprinse, iar pe cap un vas cu apă. Echilibrul de care are nevoie este solicitant, iar la sfârşitul dansului încheie prin a stinge lămpile şi prin a se spăla pe mâini cu apa din vasul de pe cap. Un echilibrul solid şi mişcări graţioase caracterizează acest dans

Odissi este dansul statului estic Orissa şi este considerat cel mai vechi dans, după surse arheologice. Se distinge de celelalte dansuri prin faptul că pune accent pe mişcarea independentă a capului, pieptului şi pelvisului. Tot un dans de templu la origini, secular, este unul dintre acele dansuri în care rolul bărbatului dansator nu este minimalizat, spre deosebire de alte forme care tind să fie exclusiv feminine.

O caracteristică unică este coroana pe care dansatoarele o poartă cu mândrie, cu trimitere la iubirea dintre Radha şi Krishna. Saree-ul este şi el înfăşurat diferit de alte forme de dans, fiind în culori vii precum roşu, oranj, violet sau verde.

Un dans cu muzică nici prea alertă, nici plictisitoare, te linişteşte şi te bucură prin culoare şi ritm.

Mohiniattam este unul din dansurile Keralei, considerat un spectacol de solo feminin nespus de graţios. Termenul provine de la “mohini” care se referă la femeia ce vrăjeşte privitorii şi “attam” – mişcări senzuale şi graţioase ale corpului. Aşadar, Mohiniattam se poate traduce prin “dansul femeii fascinante”. Costumul este brodat cu un auriu luminos, iar muzica ce acompaniază dansatoare este bazată pe structura ritmică numită chollu. Versurile sunt într-o combinaţie de sanskrită şi malayalam. Dansul este executat cu gesturi subtile şi mişcări ritmice ale picioarelor. Ochii, foarte senzuali, sunt folosiţi cu scopul de a vrăji mintea fără a incita simţurile.

Apărut în secolul al XVII-lea în Kerala, kathakali este o formă de dans foarte elaborată cu nişte costume masive şi colorate, personaje bine conturate, machiaj strident, gesturi detaliate şi percuţie exactă. Îşi are rădăcinile în mai vechile Ramanattam şi Krishnanattam, dansuri închinate zeilor cu acelaşi nume, având multe elemente în comun. Se bazează mai mult pe actorie, pe interpretarea unor personaje care să redea cât mai autentic sentimente şi mimică. Muzica se inspiră din cea carnatică însă are un caracter puţin diferit şi este cunoscută sub numele de Sopanam, iar versurile sunt în manipravalam (sankrită+malayalam). De obicei, un spectacol începe noaptea şi se termină dimineaţa devreme, în ziua următoare. Gesturile rafinate, costumele şi temele abordate fac acest dans cu totul special.

În nordul Indiei, odată cu venirea nomazilor, a luat naştere dansul numit kathak. Aceşti nomazi, barzi ai Indiei antice, erau cunoscuţi sub denumirea de Kathak (pl.) sau povestitori. Ei dădeau reprezentaţii în pieţele satelor şi curţile templelor, specializaţi în povestiri mitologice sau poveşti cu tâlc. Îşi înfrumuseţau istorioarele cu gesturi şi mimică, iar mai apoi au adaugat instrumente şi interpretare vocală. Era în esenţă teatru, pentru a da viaţă poveştilor. Numele dansului derivă din sankritul “katha” – poveste şi “katthaka” – cel/cea care spune o poveste.

„Kattha kahe so kathak” este o zicătoare pe care mulţi maieştri le-o insuflă învăţăceilor, ce poate fi tradus prin „cel/cea care spune o poveste este un kathak”.

Este un dans pentru ambele sexe, dansatoarea având fie un saree legat simplu sau mai des un costum compus din bluziţă şi o fustă largă vaporoasă cu pantaloni dedesubt (plus un văl opţional), care zboară în timpul piruetelor. Dansatorul, de obicei cu bustul descoperit, poartă un dhoti legat în stil bengalez, cu multe pliuri şi un capăt în formă de evantai. Pentru costume, există varianta mogulă care este diferită de cea pur indiană, însă care nu fură din frumuseţea sau popularitatea celeilalte.

Stilurile diferă de la regiune la regiune, dar au caracter general de ritm antrenant, voioşie şi nevoia de a te zbengui de pe un picior pe altul. Prin îmbinarea cu dansurile occidentale rezultă combinaţii spectaculoase de reprezentaţii aeriene, cu cercuri sau structuri metalice, care fac publicul să vibreze de emoţie.

În ceea ce priveşte muzica, cea clasică dă o notă de nobilitate şi prestanţă. Cu accente de vioară, sitar sau veena, muzica devine un mijloc de meditaţie şi de comunicare cu divinitatea. Este grea de perceput pentru cel care aude un asemenea concert pentru întâia oară, dar cu puţin exerciţiu până şi cea mai rebelă ureche va distinge tabla din simfonia sitar-urilor.

În fine, muzica de azi este înfloritoare. Sunt sigură că la viaţa ta ai auzit măcar o manea care îţi aduce aminte de Orient, însă nu reuşeai să-l plasezi geografic. Ei, dă-mi voie să-ţi spun că prin inventivitatea compatrioţilor noştri o melodie din „O floare şi doi grădinari” sau „Prietenii mei, elefanţii” a fost transformată într-un veritabil kitsch, cu versuri care seamănă mai mult cu o încercare lamentabilă a grohăitului omului peşteră dinaintea apariţiei cuvântului inteligibil.

Muzica indiană oferă o largă varietate de stiluri, de la sufi la bhangra, punjabi sau pop. Sunt dedicate melodii fiecărui eveniment din viaţa unui om: primei iubiri, părinţilor, căsătoriei sau vieţii însăşi. Versurile sunt compuse de marii poeţi sau de cei care scriu dialoguri pentru filme. Au o încărcătură emoţională deosebită, te fac să râzi sau să plângi, să-ţi retrăieşti copilăria sau prima întâlnire. Dorul de ţară şi de părinţi este adesea evocat, iar cântecele patriotice dau curaj soldaţilor de pe câmpurile de luptă. Bhajan-urile sunt şi ele o parte importantă a vieţii omului hindus, fără de care parcă Indiei i-ar lipsi sensibilitatea.

Îţi doresc să poţi experimenta în voie atât în domeniul dansului, cât şi al muzicii, dar aminteşte-ţi un lucru: a dansa cu picioarele e un lucru, însă a dansa cu inima este altceva!