Urata si proasta

Nici nu mă gândesc vreo clipă că auzi pentru prima dată ce vreau eu să-ţi spun. N-ar fi cu putinţă. Însă o să te rog să mă ierţi fiindcă îndrăznesc să cred că niciodată nu-i destul. Dacă vrei, mai toarnă puţină apă cu gheaţă în pahar. Şi mie mi-e cald.

Nu trebuie să recunoşti, adică nu faţă de mine, ci doar în apele tale de dinăuntru, de câte ori te-ai simţit urâtă şi proastă. Ba chiar şi rea. Neisprăvită. Calpă. Câteodată te-ai mirat că poţi totuşi să te ridici, iar trupul nu te doare. Nu tot. Ai făcut şi câţiva paşi, ai ştiut că nu ştii mai nimic, te-ai speriat şi te-ai ascuns. De tine. Nu trebuie să spui nimic.

Mai ştii când n-aveai stare sau n-o puteai numi în vorbe? Mai ştiu şi eu. Voiai ceva, să fie altfel, dar nu ştiai cum. Poate nu dormeai nopţi, gândindu-te ce nu faci bine, ce gândeşti prost şi de ce te doare fără-de-carnea mai tot timpul. Te învinovăţeai cu totul, ştiu. Şi te obişnuiai cu cianura. Şi eu făceam la fel. Şi-i mai lăsai şi pe ceilalţi cu sapa asta-n dinţi, tu aşezându-te cuminte în chip bizar de strâmt răzor. Mai izbucneai, mai mult în gând, dar şi-n jardiniere, însă rar, dar ochii cei judecători îţi aminteau mereu că eşti perfectă numai în greşeală. Nu, n-am glumit atunci când te-am rugat să nu-mi răspunzi. Dar ţie, da.

Uneori încercai doar să-i fii lui aproape. Îţi pregăteai privirea şi-ţi potriveai şi suflul. Te aşezai la ascultarea inimii, iar ea, întemniţată în cercuri bătrâne de veghere, nu mai ştia cum să te ţină-n braţe. Nu te minţea, să ştii. Dar tu o căutai acolo unde nu era. Nu ştie să se nască de câte ori avem noi trebuinţă, dar ştie să se-ascundă în cămări îndepărtate şi straşnic zăvorâte dacă uităm de ea. Aşa că nu inima ta îţi vorbea. Şi să mă crezi fiindcă mi-a spus a mea c-aşa a fost. De fapt, tu ştii.



Dar hai să-ţi spun pe şleau, că se topeşte gheaţa din pahar. Dacă aproape fiind tu de omul pe care-l crezi cel potrivit, al tău, simţi cum pe zi ce trece te micşorezi, nu-ţi mai faci faţă, te vezi urâtă, proastă, rea, uneori ai şi ieşiri de caţă, îndeşi cu vălătuci de câlţi valuri de isterie venite-n lavă şi cu iureş, dacă nimic nu-ţi place, nici apa cea băută şi nici coaja cea de pâine coaptă-n ţest ori ştii tu mult mai bine decât mine ce îţi plăcea odată, dacă eşti tristă mai tot timpul şi parcă ţi-au secat şi gândurile, da, da, chiar şi alea mărunte de le numim mereu domestice, ori dacă nici tu nu-ţi mai suporţi nemulţumirea, iar să dansezi nu ţi s-a întâmplat de mult prea multă vreme să-ţi doreşti ori să începi, dacă te temi de zilele ce nu mai pregetă, în care cu groază te şi vezi o matracucă suptă şi zimţată, şi dacă nu mai ştii să te ridici de tot în ştiutele tale picioare, atunci fă bine şi uită-te bine la omul de aproape. La omul tău. Dar bine, nu pe furiş şi nici cu coada ochiului. Cu înfruptare.

Gustă-i carnea şi ascultă-i vorba. Miroase-i arcadele şi propteşte-ţi mijlocul între palmele lui. Ridică-te din ochii tăi în ochii lui şi-ndată o să ştii tot ce, cu râvnă, ai ferit de tine. Poţi să începi să crezi şi, mai apoi, să vrei.

Te vezi frumoasă şi cuminte, bună şi veselă ori eşti chiar bucuroasă? Simţi o aromă ca de dulceaţă de trandafiri făcută de bunica? Eşti lângă el cea mai dorită şi mulţumitoare dintre toate întrupările tale de până acum? Chiar eşti? Îţi place ţie de tine, femeie? Atunci, acela este omul tău, iar tu poţi să-ţi speli faţa toată cu apa aia rece din carafa ta de când erai copil şi să te-aşezi pe oricare dintre scaunele voastre, turceşte, dacă vrei, sau chiar pe jos, şi să-ţi întinzi tot gâtul către el. Şi să-l iubeşti mai abitir. Acela chiar e omul tău. Topeşte-i-te-n braţe.



Iaca mulţime de riduri ce-am făcut nehotărându-mă: