THE LAST NIGHT

Si cazi. Te gasesti mereu cazand, inecandu-te in mari de lacrimi si suspine. Simti cum cedezi, cum incet-incet trupul incepe sa te tradeze, sa te paraseasca puterile, cheful de viata, taia, si cum scarba si dezgustul ocupa locurile ramase vacante in sufletul tau. Nu vrei nici sa mori, nici sa traiesti – tot ce vrei e o pauza de la viata.

Sunt nopti nedormite, pe care le pierzi ratacind printre ganduri tot mai intunecate, pana cand negrul devine a doua ta natura. Incepi sa refuzi viata, sa nu mai raspunzi la vechi stimuli, pana ajungi sa nu o mai faci la nici unul. Privesti prin pupilele dilatate ale ochilor plansi si vezi lipsa sensului si a sperantei in toate. Ratacirea incepe sa te protejeze. Iti surade ideea de a fi o fantasma printre mii de corpuri fara suflet. De unde sa stie ei ce e aceea viata?

Nu vezi cai de iesire, nu vezi decat coridoare ce nu au nici un sfarsit. Initial te sperii, pe masura ce inaintezi incepi sa te obinuiesti, pana cand in final ajungi sa iubesti pierderea prin labirint. Incepe sa te amuze jocul fara rost, absurdul, sa te atraga in el ca un vartej caruia nu i-ai opune deloc rezistenta. Absurdul si nimicul devin cele 2 legi ale vietii tale : una e calea, cealalta e scopul . Tu alegi care va fi rolul fiecareia dintre ele.

Vrei momente in singuratate, clipe in care sa lipseasca oamenii ce oricum nu te-ar intelege. Visezi la o abandonare in afara vietii, la o plutire in deriva printre durerea ce se sparge in vise. Ochii nu mai vad demult nimic, orice cuvant nu te mai atinge in afara de cele ce ti le soptesti singur. Te impaci cu ideea ca asa va fi totul de acum inainte, o permanenta cadere a zidurilor peste lumea ce o protejeaza. Dar tu nu mai ai nici o lume, si astfel caderea zidurilor devine un spectacol pe care il admiri cu acelasi nesat cu care iti admiri propria cadere. Si atunci realizezi ca esti la fel ca acel zi : cazand din tine bucata cu bucata, pana ce nu va mai fi nimic, decat un loc gol, pe care amintirea il va sterge din memoria tuturor.

Intr-o zi apare o mana ce nu sperai a exista si prinde din cadere o caramida. Nu-i mai urmeaza nici una. Incepe calm si binevoitor sa aseze toate caramizile cazute la loc, insa nestiind pozitia lor initiala, le aranjeaza diferit. Acum zidul a renascut, dar e total diferit, in afara de o mica parte de jos, ce nu apucase sa cada. Alegi sa numesti vechiul zid ruina si noul zid tu.

Dar pana atunci ai nevoie de o pauza, de o evadare din lume. Ai nevoie sa fugi de tine, de tot ce stii si crezi. Stai ore in sir zvarcolindu-te in chinuri, plangand pana la epuizare, fara ca nimeni sa te vada, fara ca nimeni sa stie sau sa inteleaga. Dar tu stii ca timpul in care iti permiti sa faci asta e limitat, ca maine e o noua zi cand lumea iti va cere prezenta.

Asta e ultima noapte dinainte de a te intoarce la ce obisnuiai sa numesti candva… viata.