RAZBOI IN FEMEIE

Era prea obosit pentru a-si aminti vorbele ei. Privea impietrit la apa ce curgea molcoma in fata lui, dorindu-si sufletul a fi de un calm asemanator ei. Dar asta nu se putea intampla. El nu a fost niciodata calm, rabdator; el a fost mereu cel ce a intrat primul in lupta si a primit cele mai multe gloante. Acum era obosit. Trecusera ani de cand luptase prima data, de cand primise prima scrisoare, de cand dulcele ei blestem il urmarea.

Acum nu mai putea continua. Isi incarcase revolverul, il indesase in buzunarul paltonului si plecase pentru a privi ultima data marea. Mereu il marcase intinderea ei, mereu a fost ademenit a se pierde in ea odata pentru totdeauna. Acum era momentul.

S-a asezat pe prundisul ud si si-a aprins o tigara. A scos de la piept prima scrisoare de la ea, si a recitit o singura data fraza fatidica ce il bantuise toata viata : ”Te voi iubi mereu!” . Zambi amar, dupa care ii dadu foc cu bricheta, lasand-o sa cada pe apa. Ultimile ramasite s-au udat incet, pierzanu-si treptat urma in adancimea apei.

A scos revolverul, si-a lipit teava de tampla, dupa care si-a soptit ce nu indraznise a-i spune ei niciodata : ”Razboiul nesfarsit era suportabil, fata de dragostea ta ce-si permitea pauze!” A apasat tragaciul, impacat ca in sfarsit a putut afirma ceea ce i se spusese mereu – femeia te va ucide.