Cuplari

Sâmbătă, cald şi inflaţie de nunţi. Miresele, cam pleoştite, dar stăteau la poze, la mitropolie. Mai potriveau o bretea la sutien, mai ridicau un corset cu ştrasuri, mai cereau o temporală milă mică de la fotograf, pentru o grimasă cinstită, cu sorgintea afectivă în sandalele mult prea înalte şi deja strâmte. Mirii, în general, importanţi şi, majoritatea, cu papioane din satin. Unii cred c-ar fi băut o bere, dar nu sunt sigură. Se poate să mi se fi părut, că mi-era şi mie cald. În fine, mijloc de oraş, fostă reşedinţă domnească.

Fata mea a vrut să mergem la amfiteatru. N-am înţeles eu exact unde vine asta şi, mai ales, de ce, dar mi-a zis că astă-iarnă era acolo patinoar, iar acum dansează copiii împreună cu două profesoare şi ea vrea să le facă fetiţelor cunoştinţă cu mama ei şi să-mi arate şi ce-a învăţat. Bun, am pornit. Între timp, am vorbit cu Iulia, prietena mea, pe care nu prea apucasem eu s-o văd în ultima vreme, ducându-mă cam pe fugă la ai mei, şi-am stabilit că ne întâlnim tot acolo. Locul are în faţă bulevardul, în stânga, haşurile, aşa le zice blocurilor ălora, în spate, un restaurant cunoscut în oraş, consemnat la o nuntă, evident, iar în dreapta am văzut un fel de terasă care mi s-a părut cumsecade. Când eram în clasa a cincea şi încă nu mă mutasem şi cu şcoala, treceam pe acolo zilnic şi-mi cumpăram câte un foietaj Fantezia, ceva fraged, cu o bucăţică de rahat roz în mijloc. Bună, c-avea şi destul zahăr farin.

Am stat eu frumos, regulamentar, pe o bancă poziţionată central, lângă o doamnă cu un bebeluş în cărucior, iar copila mea dansa în public fără umbră de timiditate, ceea ce, recunosc, m-a fericit. La un moment dat au venit Iulia şi omul ei. Aşa se spune, nu? Am decis să ne mutăm la terasa aia cuminte, că era foarte aproape, la câţiva metri de amfiteatru, şi puteam ţine ochiul de condor pe copil. Am intrat, nimeni. Aproape totul era din lemn. Mirosea a baiţ proaspăt, pe de-o parte, şi a lăcuire recentă, pe de cealaltă. Nicio scrumieră pe nicio masă. M-am gândit c-o fi fost deschisă de curând. Am văzut o uşă deasupra căreia scria din beculeţe roşii ceva nelămuritor. Am descins. Arăta ca o recepţie. Acolo, o doamnă cu bluză cu broderie spartă, bleu şi scrobită. Am întrebat ce e locul ăla. O pensiune, a venit răspunsul prompt. Iulia şi omul au vrut bere, eu am zis să nu fac opinie separată. Ne-am luat cutiile şi-am ieşit pe terasa goală. Ne-am apucat să povestim relaxaţi, doar eram singuri acolo. Copilul meu a mai făcut o pauză de dans printr-o rundă de de-a v-aţi ascunselea.

S-a înserat un pic. Noi, tot singuri pe terasă. La un moment dat, a traversat-o un cuplu care a intrat în pensiune. Bărbatul avea un zâmbet de pisică la caimac. Mă rog, cât mă pricep eu. A, şi o barbă scurtă, fără pixeli, de metrosexual. Femeia, cu o faţă imobilă şi păr lung, negru. M-am gândit că, da, lumea iese seara la terase. Dar ăia n-au venit afară. Au rămas. Pe urmă, alt cuplu. Şi altul. Toate intrau şi nu mai ieşeau. Mi-am zis că oraşul meu natal chiar a devenit unul turistic. Cred că am apucat să mă şi bucur, cu un tâmp patriotism local. Nu ştiu cât timp a trecut, dar eu două femei, doi bărbaţi sau grupuri n-am văzut intrând în pensiune. Numai nişte ele imperturbabile şi nişte ei cu ochii radar şi surâsuri cu alură de furtişag.

Păi, da. In extremis, ne-am dat şi noi seama c-am băut bere pe terasa virgină a unui bordel. Dar asta numai când, la vreo două ore distanţă, primul cuplu a revenit galeş, pentru un nou ciclu de somn. Şi parcă şi faptul că ieşeau cam la o jumătate de oră cu toţii a fost un indiciu. Însă vag şi niţel întârziat. Fetele alea cu chipuri de sfincşi în blugi etanşeizaţi şi băieţii cu frenezia diminuată m-au făcut să iau în calcul că acolo nu e altceva decât cuplărăi. Dar lovitura de graţie ne-au dat-o ultimii. Ea era îmbrăcată ca o vânzătoare de acum treizeci de ani: fustă gri, pe genunchi oneşti, bluză cu toţi nasturii încheiaţi, pantofi de care n-am crezut că mai există şi ciorapi de culoarea clasică, pe atunci, a piciorului. El, da, el, o pictopoezie. Angular, concav, îndatoritor. Puiu Călinescu reîncarnat. Omul care mi-a spulberat dubiul şi m-a obligat să mă întorc la startul neînţelegerii fiabilităţii lumii. Un om de treabă, până la urma.