KNUT

Knut, ursul polar cunoscut în toată lumea şi tot atât de iubit, s-a stins subit în habitatul lui de la rezervaţia zoologică din Berlin. Tristul eveniment a avut loc ieri, sub privirile a peste 600 de vizitatori din Germania şi din toată lumea, veniţi special ca să-l vadă pe viu. Şi au fost şocaţi să-l vadă murind. După un scurt spasm, a lunecat pe apă şi a rămas nemişcat. Constatând că trecuseră 10 minute şi marele pufos nu dădea nici un semn de viaţă, privitorii s-au altertat, iar îngrijitorii au constatat decesul, cu uimire îndurerată.

Era foarte tânăr, împlinise 4 ani în 5 decembrie anul trecut. Urşii polari trăiesc între 15 şi 20 de ani în libertate şi pot ajunge chiar la 30, în rezervaţii, unde nu le lipsesc decât grijile supravieţuirii, având, totodată, spaţiu suficient pentru libertate. Că în ţările civilizate nu mai există de mult orori ca acelea numite la noi “grădini zoologice”. Ci rezervaţii. Iar puii născuţi în captivitate au cu atât mai multe şanse la longevitate.

Cu Knut a fost, însă, altceva. O poveste tristă din start, cu final neaşteptat, dar, care, din păcate, era poate de aşteptat. Din cauza oamenilor. Unii, salvatori iar alţii, profitori. Poate inconştienţi de consecinţele actelor lor.

La început, îngrijitorii (n-)au avut de ales între a lăsa puiul abia născut, respins şi abandonat împreună cu fratele lui de mama lor pe o bucată de piatră, printre ape, în rezervaţia zoologică din Berlin. Unii apărători de animale s-au pronunţat pentru lăsarea puilor să moară, pe motiv că nu-i normal ca urşii polari să fie crescuţi ca animalele domestice. Dar îngrijitorii nu s-au îndurat.

Puii au fost recuperaţi, unul din ei n-a rezistat decât patru zile, iar celălalt a trăit trei luni în incubator, fiind botezat Knut şi îngrijit ca pe un copil de Thomas Doerflein, care avea deja o experienţă de 25 de ani în rezervaţie. Între om şi ursuleţ s-a înfiripat o legătură care avea să devină la fel de tare ca una între tată şi fiu (Thomas are şi doi copii adulţi).

După ce ursuţelul a împlinit trei luni, relaţia lui cu Thomas a devenit principala atracţie a rezervaţiei, fiindcă vietatea jucăuşă, pufoasă şi extraordinar de afectuoasă a fost scoasă “la lume”. Şi lumea a venit … ca la urs. Oamenii au urmărit cu încântare spectacolul minunat al iubirii între om şi animal.

Cum era hrănit, îngrijit şi mai ales, cum se juca debordant cu tăticul lui. Unica făptură pe care o cunoştea deopotrivă drept mamă şi tată. Şi de care a fost, brusc, rupt, când se apropia de un an şi jumătate, şi de 150 de kilograme, iar directorul rezervaţiei a considerat prea periculos pentru integritatea fizică a omului să-l mai lase în compania afectivă a animalului.

Şi de atunci, Knut a început să devină, dintr-un animăluţ jucăuş şi fără griji, o vedetă de profesie. Cât s-a aflat sub ocrotirea lui Doerflein, a fost o vedetă naturală, se afişa pentru oameni cu toată plăcerea jocului în compania omului care l-a crescut. Dar oamenilor le-a fost frică să nu crească în el, previzibil, fiara. De aceea a fost izolat şi totodată, exploatat comercial. Chiar şi cu dragoste. Ca pentru o jucărie vie.

Adică, a devenit mascota oficială a Berlinului în campaniile guvernamentale privind mediul, a pozat, pentru celebra Annie Leibovitz, alături de Leonardo Di Caprio şi fotografia lor a apărut pe coperta revistei “Vanity Fair” în scopul lăudabil al protejării urşilor polari, a mediului, în general, s-au făcut în serii industriale cărţi poştale, dvd-uri şi reclame cu el, chiar bombonele şi prăjiturele cu numele lui. Drepturile de autor le-a primit rezervaţia, care a câştigat peste 6 milioane de euro de pe urma lui. Şi în cele din urmă a plătit 430000 de euro grădinii zoologice din Neumuenster, sumă compensatorie pentru revendicarea paternităţii. Adică, pentru faptul că îl deţine pe Lars, tatăl lui Knut.

Ceva cu adevărat frumos şi onorabil: timbrul naţional cu el.

Între timp, ursulache a crescut, albul lui imaculat s-a mai spicat şi cu galben, unii au încercat o contrapropagandă fără succes, conform căreia n-ar mai fi atât de simpatic, fiindcă nu mai e mic şi drăgălaş, dar în zadar, pentru că toată lumea a continuat să-l adore şi să vină să-l vadă de pretitundeni.

Tot între timp, cel care avea să fie numit, în faire part , “tăticul lui Knut”, Thomas Doerflein a murit subit, a fost găsit mort acasă şi s-a constatat că făcuse infarct. N-avea cum să se poată stabili o relaţie de cauzalitate, dar dispariţia îngrijitorului s-a petrecut la câteva luni după despărţirea de Knut, în 2008. Doerflein avea doar 44 de ani. Apucase să primească distincţia “Meritul Berlinului”. Oraş care numără în lingouri, de pe urma lui.

Iar Knut a rămas în Berlin, cu toate că de mai multe ori s-a pus problema mutării lui în altă rezervaţie, pentru a beneficia de un spaţiu adecvat dezvoltării lui.

După ce a împlinit 3 ani, Knut a primit compania ursoaicei de(-o) seamă Giovanna, trimisă special de la rezervaţia din Munchen. Şi vizitatorii au putut urmări o adorabilă poveste de dragoste pufoasă. Numai că, la un moment dat, Giovanna a plecat. Din raţiuni străine de povestea lor.

Iar activitatea comercială a lui Knut a continuat în ritm galopant, fiind asaltat de sute de spectatori, valuri după valuri, în fiecare zi. Şi nu l-a mai avut cu el în habitat nici măcar pe ursuleţul koala, din vremea Giovannei.

Aşa încât nu se ştie de ce a murit, ieri, singur şi trist, înconjurat la mare distanţă zgomotoasă de sute de oameni. În 2008, expertul în rezervaţii zoologice Markus Roebke a declarat pentru “London Daily Mail” că pe măsură ce asistenţa a devenit mai masivă, sănătatea psihică a ursului Knut s-a deteriorat.

Tot personalul grădinii zoologice din Berlin e îndurerat că l-au pierdut pe “puiul lor”. Berlinezii au venit să plângă în faţa spaţiului plin de absenţa minunii cu blană. Primarul Berlinului, Klaus Wowereit, a declarat că vestea morţii lui Knut e îngrozitoare, fiindcă “ne era tuturor atât de drag”. În mod sigur. Dar pentru unii regretele comerciale sunt colosale. Că doar Knut era atât de tânăr.

Ursul e suspectat de atac de cord. Drept pentru care este investigat postmortem. Mâine îi vor face necropsia. Ca să constate, ce? Vinovăţia? Cumva, cauza? Dar a cui?

Măcar dacă (s-)ar învăţa ceva din povestea asta tristă.