Ingerul de marmura

Rasete…tzigari…alcool….Asa incepea o seara care parea sa fie aproape perfecta…aproape….nimic nu e perfect,nu? Dar seara asta promitea multe…
Bateam strazile oarashlui cu preietenii…Era ora zece…seara, desigur...Am luat-o pe strazile inguste ce duceau spre cimitir. Era linishte; doar vocile noastre tulburau intunericul dens al unei noptzi de vara. Oara 11: patrundem totzi- eram vreo patru fete shi cinci baietzi- in cimitirul acoperit de valul noptzii. Ne-am ashezat pe mormine shi am inceput sa vorbim verzi shi uscate despre tot ce se putea vorbi. Cimitirul era sanctuarul nostru: aici veneam in noptzile calde de vara, pe gerul iernii shi splendoarea toamnei. Azi era una dintre acele noptzi fierbintzi…dah…iar prietenilor mei le venise o idee minunata: sa jucam “ascunsa” in cimitir. Normal eram nerabdatori…La urma urmei era luna plina…
Din fericire de data asta numaratoarea nu a cazut pe mine, deci eu eram una dintre cei care trebuia sa se ascunda…ciudat, fiindca de obicei eu eram ghinionista care ii cauta pe ceilaltzi, dar nu shi de data asta….
Am fugit impreuna cu altzi doi preteni printe morminte cautand un loc potrivit in care sa ne putem ascunde. Ne-am ashezat langa o placa funerara mica langa care veghea un inger de marmura de marimea unui om. Ne privea cu ochii reci shi buclele ii cadeau lin pe umeri. Am ramas nemishcata privindu-l. Cand m-am intors privirea mi se incetzosha, ametzeam…prietenii mei aratau ciudat, radeau in hohote. Fetzele lor se deformau, reveneau la forma initziala, apoi se deformau la loc…shi radeau. Cadeam, nu mai puteam sta in picioare, incercam sa ii prind de mana dar ei se indreptau spre mine cu un zambet feroce. Deshi ma simtzeam extrem de rau am inceput sa fug, sa scap de ei, de fiarele ce devenise.
Acum eram departe de ei, nu-i mai auzeam. Ii cautam pe restul dar cimitirul era acum pustiu…doar eu…eu shi inca ceva. Strigam cat ma tzineau plaminii numele lor, dar nu raspundeau. Vocea imi scadea, raguseam…pamantul incepea sa se invarta cu mine. Paradoxal, ramaneam in picioare, deshi vedeam cum culorile se amestecau shi formele ishi pierdeau contururile. Era ca shi cum ai ridica mainile shi ai incepe sa te invartzi cat potzi de tare. Incepeam sa nu mai simt, sa aud voci shi rasete. O muzica ciudata imi inunda urechile. Ear asemenea unui cantec funerar. Vedeam chipuri, eu tzipam disperata shi nimeni nu ma auzea. Ingerul de marmura pashea acum pe pamant, prinse viatza. Venea spre mine cu bratzle deschise shi murmura incet: “Vino!Vino acum!...Hai….sa mergem intr-un loc mai bun!”. Era un cantecel ce mi-l adresa mie. Luna ishi rasfrangea razele in intuneric. Vocea mea spulbera acum vocile, rasetele, shi glasul bland al ingerului. “Nuuuuuuuuuuuu!!!!!!!!!!!!!!!!” shi apoi zgomotul se pierdea in noapte.
M-am trezit o data revarsatul zorilor, pe pamant cu bratele stranse de inger , cu cearcane shi capul pe picioarele sale…acum era rece shi fara viata…o simple bucata de marmura..
Am mers acasa speriata, ingrozita de cele petrecute. Mergeam sa imi caut prieteni. I-am intrebat ce s-a intamplat asta-noapte shi de ce m-au abandonat in cimitir. M-au strans totzi in bratze, parca la vederea mea scapase de o grija. Mi-au marturisit ca la un moment dat am disparut pur shi simplu shi ca m-au cautat pana aproape in zori…