miez de noapte

e miez de noapte
lacrimile nu-mi dau pace
imi biciuiesc obrajii
obositi de vremuri

de fiecare data cand ma trezesc
imi impun sa zambesc,
chiar asa fara motiv.
de fapt
caut motiv in orice
si poate nu o sa ma credeti dar..
chiar reusesc sa gasesc
si nu doar cateva ci..
o multime de motive:
ca e lumina sau ca ploua,
ca e ceata sau ca bate vantul
ca au inflorit din nou ghioceii din gradina
si muscatele de la fereastra
ca e zi sau ca e noapte.

nu stiu daca am facut bine
zambetul
este foarte periculos,
creaza dependenta si …
acum cand plang
trebuie sa plang
zambind.

M-am aplecat spre foile albe ce imi asteapta cuminti creionul proaspat ascutit. In ultima vreme nu prea am mai scris .. tacerea asternuta peste cuvinte e mai grea decat praful pe care … il suflii putin si… s-a dus.
Azi insa.. am plans, am plans mult …
Ma obisnuisem deja cu vesnicul cotidian…perpetuul cotidian, insensibilul cotidian…
Ma obisnuisem intr-atat incat uitasem sa si visez…
Zilele pustii au trecut asa… una dupa una…
Ma simt batran de parca am trait 10 ani intr-unul singur.
E miez de noapte , un pian isi linge ranile vechi pocnind usor din clape si vantul suiera….suiera…
Se anuntase viscol, macar de-ar ninge. Vantul care suiera mai trezeste cate o cioara din cand in cand si-o determina sa croncane … si croncane si croncane...
Putina zapada ce a ramas pe pamant nu mai poate inveli frunzisul ce pare ca e scos dintr-o pictura de Grigorescu.
M-am aplecat cu gandul sa scriu ceva.
Ce-oi fi vrut sa scriu… nu stiu… gandurile mi-au zburat aiurea, departe…
Mi-am amintit de atatea locuri si oameni. Oh… ce trec anii
Azi este ziua Feliciei . Am uitat din nou sa o felicit. Mereu uit, nu pot retine zilele de nastere… am incercat odata dar am renuntat, demult… cunosc atatia oameni care-mi sunt dragi si pe care as vrea sa ii felicit dar.. sunt prea multe zile de retinut si nu pot oricat m-as stradui.
Si imi pare rau.. imi pare atat de rau cand uit sa aduc un zambet cuiva incat .. i l-as darui pe-al meu . Stiu ca vei spune „nu se poate”, stiu ca nu se poate dar.. as vrea…
M-am aplecat spre foile albe sa scriu ceva despre aceasta zi care in mod normal nu ar fi avut pentru mine, personal nici o mare insemnatate. Maine e ziua mea. Azi…nu.
A fost insa sa fie ca norii sa ma doreasca. A fost sa fie ca norii sa-si doreasca ca eu sa dantui pe ei fericit.
Si … asa a si fost . Daca ma gandesc bine, inca mai sunt cu un picior acolo.. sus…
Am urcat si-am coborat.. pentru ca sa urc din nou…
M-am aplecat sa scriu despre oameni si ganduri. Sa scriu despre foile albe prafuite de vreme si despre … mine. Despre visele mele, despre sperantele mele ce acum isi cer dreptul la zbor.
Am plans azi cum nu am mai plans de la nasterea Liviei.
„Si baietii plang cate-odata” , da.. e real. De ce n-ar plange daca au motive ?
Azi un prieten, Iulian, mi-a scris asa „ce mandru o sa fiu cand la scoala o sa se studieze poeziile tale si eu o sa le spun ca te cunosc si ca suntem nascuti pe aceeasi data :))”
... si lacrimile mi-au udat obrajii azi pentru a nu stiu cata oara…
Nu o sa imi studiezi copile niciodata poeziile la scoala dar numai faptul ca ai gandit asa merita lacrima recunostintei mele.

caut mereu poarta spre suflet.
mi-ar place sa il privesc in ochi si sa-i ascult tamplele,
sa-i pipai mainile
si sa-l sarut pe obraz.
Mare Minune si sufletul …
Cum le-a gandit El, Dumnezeu, pe toate!
Noi sa ii semanam si sa ii purtam samanta nemuririi …