Florile, o pasiune genetica!
Nu imi amintesc care sa fi fost prima mea floare, a mea, nu a bunicii sau a mamei. Scormonesc prin amintiri si... cred ca un ghiocel. De atunci au trecut ani si am avut multe flori. Cele mai "batrane" cred ca ar fi amarilis. A fost un singur bulbisor mititel, acum am 4 mari.
Am incercat o colectie de cactusi, ajunsesem la peste 100 de specii. Mutatul intr-un alt apartament m-a obligat sa renunt la ei si i-am daruit unui prieten care locuieste la casa, acolo i-am vazut infloriti.. ce bucurie!!!
In apartament spatiul este destul de redus, asa ca am umplut la maxim pervazele camerelor si balconul. Am "revendicat" un loc lasat de izbeliste in fata blocului si (desi acum e plin ochi cu flori) incerc sa-l fac cat mai agreabil, procurand mereu specii noi sau soiuri care sa se preteze spatiului.
Marea mea grija nu sunt limacsii sau melcii cu cochilie (cu care ma lupt an de an), nu sunt nici cainii sau pisicile care-mi dau de treaba mereu... sunt oamenii. Oamenii pe care nu ii pot intelege, oricat de mult m-as stradui.
De ce sa smulgi din pamant lalelele, luandu-le floarea si aruncand bulbul in boscheti?
De ce sa smulgi trandafirii cu tot cu radacina si de ce sa calci in picioare crinii, dupa ce le-ai luat florile?
Am adus flori (seminte, bulbi, rizomi, lastari...) de peste tot, de pe la colegi, prieteni, am carat cu tarna de pe la tara, am facut schimburi cu alti iubitori, am cumparat din tara si din strainataturi. Doar sa fie frumos, sa ne bucuram toti ochii si sufletul. Off...
O vecina m-a apostrofat ("turnandu-ma" si la asociatia blocului) ca... "de unde imi permit sa consum atata apa pentru udatul gradinii?
Florile, dragostea pentru ele, este pentru mine o "boala" genetica, mostenita se pare de la mamaia (mama mamei mele) si de la otata (tatal tatalui meu).
Au fost mereu o provocare pentru mine. Ce poate fi mai placut decat sa vezi o floare inflorind cand stii ca tu ai pus samanta in pamant si ai avut grija sa ajunga minunata floare?
youtu.be/WNvrfBz_B_k 
