LECTURA

CULEGERE DE TEXTE-SEMESTRUL II

Unitatea de învăţare VI : Din lumea celor care nu cuvântă
1. Călin Gruia, Ciuboţelele Ogarului
2. Irimie Străuţ, Ţupa – Ţup
3. A. Mitru, Dovleacul şi viţa
4. Victor Colin, Povestea ceasului cu inimă
5. Mihai Eminescu, Somnoroase păsărele
6. Nicolae Labiş, Păcălici la şcoală
7. Otilia Cazimir, Gospodina
8. Tudor Arghrzi, Zdreanţă
9. George Coşbuc, Povestea gâştelor
10. Elena Farago, Motanul pedepsit
11. George Topârceanu, Câţi ca voi !
12. Elena Farago, Căţeluşul şchiop

Ciuboţelele ogarului
Călin Gruia

De unde avea Iepurele doi galbeni, nici eu nu stiu! Dar povestea spune că, într-o toamnă, el pornise spre un iarmaroc vestit. De mult se gândea Iepurele ca i-ar sta bine cu o pălărie al ca pana de păun şi cu o scurteică verde, dar nu pentru asta se grăbea el spre iarmaroc, ci ca să-şi cumpere ceva pentru încălţat, că era desculţ.
Începuseră ploile de toamnă, vântul împrăştia frunzele pe poteci şi frigul prinse să-l strânga de picioare. De aceea, îşi înfundă pălăria veche până peste urechi, îşi strânse zabunul pe trup şi iuţi pasul, ca să ajungă mai repede la iarmaroc. Şi cum mergea Iepurele uitindu-se când în dreapta, când în stânga, ciulind urechile la orice foşnet, iată că mai spre seară se întâlni pe o potecă cu Ogarul. . . Ogarul era gras, voinic, îmbrăcat într-o şuba călduroasă şi purta în picioare nişte ciuboţele nou-nouţe . . . După ce-şi dădură bineţe, ca doi călători de treabă, o porniră împreună prin desişul pădurii. Iepurelui i se scurgeau ochii după ciuboţelele Ogarului; pentru că tare mai erau frumoase, iar lui îi era straşnic de frig la picioare!
- Cât ai dat pe încălţări? întrebă sfios Iepurele.
- Doi galbeni, cât să dau! îi răspunse fudul Ogarul.
- Mă duc şi eu la iarmaroc - adaugă Iepurele - să-mi cumpăr ciuboţele.
- Păi, tot acolo merg şi eu, am treabă cu un negustor . . . Ciuboţele se găsesc câte vrei, numai bani să ai!
- Am doi galbeni, şopti Iepurele.
Ogarul nu spuse nimic, ci îşi răsuci vârful mustăţilor ca şi cum lui nu i-ar fi păsat câţi bani are Iepurele. Şi au mers ei aşa, au mers, până s-a întunecat de-a binelea. Drumul nu-l mai vedeau bine.O ploaie rece şi deasă se abătu în calea lor, de-i dârdâiau bietului Iepure dinţii de frig.
- Uite ce zic eu, cumetre, vorbi Ogarul. Te văd desculţ .. Şi apoi e noapte şi frig . . . Mai ai şi bani la dumneata . . . Bani am şi eu ... şi cine ştie cu cine ne putem întâlni, că pădurea e plină de tâlhari...
Iepurele ciuli urechile, îşi strânse mai tare zăbunul, ca să simtă banii ce-i avea într-un buzunaraş la piept.
- Şi ce-i de făcut atunci? întrebă el.
- Păi, de ce sunt pe lume hanuri?... Pentru vreme de noapte, pentru adapost... E pe aproape hanul Ursului... Eu zic să tragem la el, dormim şi pornim mâine dimineaţă . . . Poate până atunci mai stă şi ploaia.
Iepurele nu avu încotro şi-l ascultă pe Ogar. Scuturându-şi luleaua de uşa hanului, Moş Martin îi primi tare bucuros:
- Ce vreme rea! Nu te-ar lăsa inima să laşi pe cineva afară!... Hei, şi dumneata. mai eşti şi desculţ... Treci colo lângă foc, de-ţi mai încălzeşte picioarele!
Iepurele se apropie zgribulit de vatră. În afară de ei şi hangiu nu mai era nimeni în han. Moş Martin ieşea din când în când afară şi se uita de-a lungul drumului,să vadă dacă nu cumva se mai îndreaptă spre hanul lui niscaiva călători.
- Eu. zic să cerem ceva de mâncare - şopti ogarul - şi udătură.
- Cere dumneata, cumetre. Mie nu mi-e foame ... Şi apoi nu am nici un marunţiş. Că dacă schimb un galben, rămân toată iarna desculţ.
- Hei, ce ciudat mai eşti, cumetre! . . . Dar cine ţi-a cerut, mă rog să-ţi schimbi galbenii . . Pentru plată am eu bani destui ...Că doar nu mă voi lacomi la un sărac ca tine ...
Şi întorcându-se Moş Martin în han, Ogarul spuse:
- Ei, Moş Martine, dă-ne ceva de îmbucat şi de băut. . .
- Am nişte placinţele . . .
- Aş mânca şi eu din ele!
- Am friptură, faguri de miere, şi vin de stafide . . .
- Dă-ne de toate şi din toate, cumetre, spuse Ogarul lingându-şi buzele.
Moş Martin îşi puse şortul pe dinainte, ca un hangiu adevă¬rat ce era, şi prinse a aduce bunătăţile.Ogarul începu să în¬ghită cu lăcomie bucată după bucată.
Iepurele se ruşină şi abia-abia gustă şi el o bucăţică de placintă cu varză. Şi poate n-ar fi gustat deloc dacă nu l-ar fi poftit Ogarul.
- Mănânca, cumetre, că de la dumneata mănânci.
Ogarul parcă nu mâncase de o lună, aşa-i trosneau fălcile şi-i umbla limba în gură. Pâna să-şi fumeze Moş Martin luleaua, Ogarul mâncă toată mâncarea din han. La urmă ceru o cană cu vin de stafide, pe care o bău pe nerăsuflate. Iepurele se uită mirat. Se minună şi Moş Martin.
- Măi, măi, înca n-am văzut un drumet mai flămând ca dumneata.Să-ţi fie de bine, Ogarule. .. Şi acum, vorba aceea: ,,Frate, frate, dar brânza-i cu bani" . . . Aţi mâncat şi băut nu¬mai bine de doi galbeni.
Ogarul prinse a se căuta prin buzunar.Căută prin buzunar la pantaloni, căută la şuba, dar degeaba căută: nu avea nici un ban. În cele din urmă, spuse Iepurelui:
- Plăteşte, dumneata, cumetre!
- Cum, să plătesc? Aşa ne-a fost vorba?
- Plăteşte, că am uitat punga acasă. Îţi dau eu banii la iarmaroc. Am să mă împrumut la un prieten negustor . ..
- Cum? ... Vai, ce să mă fac?! Să rămân desculţ?
Ogarul începu să râda pe sub mustăţi. Moş Martin îşi ieşi din fire.
- Mie să nu-mi umblaţi cu de-astea. Plătiţi, că altfel am eu ac de cojocul vostru ! ...
- El m-a poftit şi la han, el m-a poftit şi la masă, spuse chicotind Ogarul. El să plătească.
- Nu-i adevarat, Moş Martine. Eu n-am mâncat mai nimic. Vine iarna şi, dacă plătesc, rămân desculţ. . .
- Ei, că doar n-oi încălţa eu toţi desculţii din lume! Că a mâncat şi băut Ogarul e drept, dar lucru curat aicea nu-i. . . Acum îmi dau eu seama ce fel de muşterii mai sunteţi! V-aţi sfătuit să-mi faceţi pagubă ... Şi Moş Martin apucă un ciomag pe care îl ţinea pitit după uşă pentru asemenea călători şi îl ridică spre Ogar.
Ogarul îl arăta pe Iepure. Iepurele, văzând ciomagul, începu să tremure de frică. Şi de voie, de nevoie, scoase din buzunar băsmaluţa în care avea legaţi cei doi galbeni şi plăti ursului. Moş Martin se uită la ciuboţelele Ogarului, apoi la picioarele goale ale Iepurelui, mârâi ceva şi luă galbenii. Ogarul îşi şterse mustăţile, se culcă şi adormi fără grijă. Moş Martin văzând că nu mai vine nimeni la han se duse şi el în odaia lui să se întindă pe o laviţă. Numai Iepurele nu se culcă. Cum putea să doarmă? Rămăsese fără bani... Şi de-afară vântul se auzea mai furios şi ploaia bătea în ferestre. De necaz, Iepurele începu să plângă pe înfundate... Cum de se lăsase pă¬călit de Ogar. Ofta şi se gândea că în curând va veni iarna. Vor fi viscole şi zăpezi mari... va fi mult mai frig, iar el va umbla zgribulit şi desculţ ... Ogarul sforăia într-o odaie, Moş Martin în alta, numai pe bietul Iepure nu-l prindea somnul. Şi a stat Iepurele, a stat, până la miezul nopţii. Şi s-a tot gândit şi răzgândit,ce să facă, ce să dreagă? Parcă vedea cum desfăcuse băsmăluţa şi dăduse lui Moş Martin banii. . Cum ursul stătuse o clipă pe gânduri, uitindu-se când la ciuboţelele ogarului, când la picioarele lui, de parcă ar fi voit să-i spună, ceva. Ce anume? Deodată, în mintea Iepurelui se făcu lumină, îşi şterse lacrimile şi intră în odaia Ogarului. Ciuboţelele erau puse lângă sobă să se usuce. Nu mai stătu pe gânduri. .. Încălţă ciuboţelele Ogarului, păşi încet, ieşi din han şi ţine-o băiete tot într-o fugă.
,,Mi-am făcut singur dreptate", se gândea iepurele, afundându-se tot mai mult în pădure şi-n noapte. Spre ziuă, se trezi Ogarul şi voi să se încalţe. Dar ia ciuboţelele de unde nu-s! Moş Martin, ivindu-se în prag, dădu, râzând din umeri.
Ogarul nu mai zăbovi la han, ci porni să-şi caute încălţările. Se cunoşteau bine urmele din noroi şi începu Ogarul a fugi şi a fugi pe urmele Iepurelui. La început îi venea tare greu, el era gras, de-abia se mişca, da-ncetul cu încetul, prinse a se subţia la alergătură. Nu după multă vreme îl zări pe Iepure pe un deal. Ţine-te după el! Au fugit, au tot fugit prin pădure, peste ogoare, peste dea¬luri, hăt în zare. Ogarul gâfâia şi se subţia, Iepurele tot mai sprinten se făcea. Trecu toamna, trecu iarna, veni primăvara, apoi veni şi vara şi fuga lor nu mai contenea.
Se zice că pe Iepurele din poveste Ogarul nu l-a putut prinde. Dar, de atunci, cum vede Ogarul un Iepure, cum se ia după el,cu gând să-l prindă şi să-l descalţe.


Ţupa-Ţup
de Irimie Străuţ

ŢUPA-ŢUP, un iepuraş mic şi neastâmpărat, cu urechea dreaptă ciulită şi cu stânga pleoştită, se întorcea de la şcoală cu ghiozdanul sub subţioară... Trecând printr-o pădure de brazi deasă pe unde-i umbra mai deasă, găsi o frunză lată de brusture, de un verde fără cusur... Şi zise văzând frunza cea mare:
— Asta o să mă apere de soare, când o să ies din desiş, în larg, la luminiş...
Şi rupse brusturele, făcându-şi din el umbrelă...
Ajuns în luminiş, îşi scoase tocul de scris, un toc mic-mititel, frumos-frumuşel, cioplit din os, la un capăt ros, şi începu să scrie, ca pe hârtie, pe noua-i umbrelă : „Pe mine mă cheamă Ţupa –Ţup, şi de la şcoală acasă mă duc"...
Dar nu apucă să scrie mai mult, că dinspre pădure auzi, depărtat, răzbătând până la el un lătrat. Ţupa-ţup sări în picioare, speriindu-se foarte tare, şi atât se speriase, că acum îşi avea ciulită şi urechea cea pleoştită...
─ Unde să mă duc, încotro s-o apuc ? îşi spuse Ţupa – Ţup, ştiind că cel ce a lătrat e un dulău, care dacă-1 va prinde îl va muşca foarte rău...
Şi fără a mai sta la îndoială o tuli din luminiş. Trecu văi şi dealuri, sări prăpăstioase maluri, goni prin păduri de fagi şi poiene largi şi nu se opri până ce lătratul nu-1 mai auzi.
Apoi, obosit, sub un bătrân fag s-a oprit şi, câutându-şi tocul în ghiozdan, nu-1 mai află. Văzînd aceasta, Ţupa-ţup se întrista, fiindcă tocul pierdut era un toc atât de frumuşel, că nu se mai afla altul ca el.
O ciocănitoare, îmbrăcată în haine de sărbătoare, cu pardesiu negru, şorţ roşu şi bluză albă, îl văzu :
—Ţupa – ţup , de ce eşti trist ?
—Cum să nu fiu, sughiţă el într-un târziu, pleoştindu-şi şi urechea ciulită... Am avut un toc mic-mititel, frumos-frumuşel, cioplit din os, la un capăt ros, pe care, după ce-am scris pe-o foaie de brusture, nu l-am mai văzut, fiindcă l-am pierdut, fugind de un dulău mare şi rău.
—Linişteşte-te, îi spuse ciocănitoarea, eu o să pornesc la drum să te-ajut să-1 cauţi, uite, chiar acum...
Şi ciocănitoarea începu să bată la uşile căsuţelor gâzelor de sub scoarţa fagului, întrebându-le :
— Toc-toc-toc ! Gâzelor, n-aţi găsit un toc ?...
Dar gâzele, răutăcioase, nu voiră să-i răspundă, fugind din calea păsării, să se ascundă.
Atunci, ciocănitoarea trecu la alt copac, să întrebe un gândac, dar şi acesta se arătă la fel de răutăcios, ferindu-se din calea ei, fără să-i dea un răspuns frumos... Şi tot aşa, din copac în copac, c-o hărnicie fără leac, până în ziua de azi caută tocul pierdut de iepuraş, întrebând, la uşile gâzelor, fără a şti că de atunci Ţupa-ţup şi-a aflat tocul, şi uite cum...
După plecarea ciocănitoarei se ivi plin de fală vărul lui Ţupa-ţup, Laudă-goală. Acesta era un iepure cam într-o ureche, căruia nu-i plăcea să înveţe, vânturând lumea fără rost, parcă prins de streche... Avea o puşcă pe care-o purta cu atâta fereală, într-un fel de sac lunguieţ, de piele, de ziceai că muşcă... Deodată îşi văzu vărul...
— Ei, Ţupa-ţup, de unde-ai răsărit ? Ce bine că te-am întâlnit... Uite-aici, ce puşcă grozavă am, o să fac praf cu ea orice duşman ! Eee... dar ce ţi s-au pleoştit aşa urechile ?
—Cum să nu mi se pleoştească, văruşane, dacă am avut un toc fără seamăn şi l-am prăpădit în vreme ce eram fugărit de-un dulău foarte rău.
—Dacă eşti necăjit numai de asta, iacă-ţi dau tocul meu şi... basta !
Spunând aşa, Laudă-goală îşi desprinse de după cap tocul de piele în care-şi ţinea puşca şi-1 întinse.
— Nu, n-am trebuinţă de un astfel de toc... Tocul meu era un toc de scris, mic-mititel, frumos-frumuşel, cioplit din os, la un capăt ros, fără de care, dragă Laudă-goală nu mai pot merge la şcoală...
— Dacă-i aşa, spune Laudă-goală, eu o să zbor ca vântul, răscolind Pământul, şi fără tocul tău n-o să mă-n-torc, pe cuvântul meu.Şi aceasta spunând, vărul lui Ţupa-ţup îşi luă picioarele la spinare pierzîndu-se curând în zare.
Dar nici Laudă-goală, oricât colindă, tocul pierdut nu-1 mai află.
Se-ntâmplă atunci să ajungă-n preajma lui Ţupa-ţup, Doru-căprioru, meşter pantofar şi veşnic hoinar. Era îmbrăcat într-un costum negru-roşcat, cu o cravată albă abia zărită şi pantofi cu faţa frumos lustruită.
— De ce eşti înnegurat, codiţă alburie ?
— Spune-mi, altul de-ar fi în locul meu cum ar putea să fie ? ! Căci mi-am pierdut tocul...
— Tocul de la pantof ? Ăsta ţi-i focul ? Nu-i bai ! Cât ai zice toc, îţi bat altu-n loc...
— Nu, nu pe acela l-am pierdut, ci tocul cu care îmi scriu temele... Un toc mic-militel, frumos-frumuşel cum nu se mai află altul ca el...
— Eee... Dacă-i aşa... nu ştiu cum te-aş putea ajuta... Dar să dau fuga pentru a-1 căuta...
Şi fără a mai aştepta, el zvâcni săgeată, din arc aruncată. Dar oricât umblă, nici căpriorul tocul nu-1 află.
Ajuns într-o poiana luminoasă, prin iarbă groasă, îi sări în faţă un cosaş, frate cu un greier viorist primaş. El nu auzi prea clar despre ce toc era vorba, că şi sări cu gura :
— Am şi eu un tioc, tiocul în care-mi ţin cutea, gresia, cu care-mi ascut coasa, poate de un astfel de tioc ai trebuinţă.
— Nici vorbă, dragă cosaşule, nu de tioc am nevoie, ci de un toc, tocul meu de scris, despre care şi celorlalţi le-am zis...
— Aha, e vorba de un toc, nu de-un tioc, şi asta-i altă treabă, mă rog... Dar colo răţuştele lângă lac, vezi ce fac ?
Trei boboci de raţă întindeau nişte albituri pe o aţă. Auzind de cele păţite de iepure se întoarseră spre el, făcându-i semne :
—De un toc vorbiţi ? Pe semne despre unul ca aceste tocuri de perne. Iată, noi am golit câteva de pene şi le-am întins la soare... Un toc de ăsta vrei, oare ?
—L-aş primi cu bucurie, dar de alt toc mi-e trebuinţă mie. De tocul meu de scris, cel mic-mititel, frumos-frumuşel, cioplit din os, la un capăt ros...
—Nu ştim, n-am văzut astfel de tocuri prin aceste locuri.
Şi în timp ce schimbau aceste vorbe între ei, trecu pe acolo un bursuc năuc, îmbrăcat într-un surtuc dungat. Văzându-l singur pe iepuraş se răsti la el:
— Ce eşti aşa morocănos ?
— Nu-s morocănos, sunt doar amărât, nu găsesc un toc..
— Un toc spui că e ?... Poate-un toc de bătaie... Stai c-ai să primeşti unul să mă pomeneşti !
Şi se repezi la Ţupa-ţup.
Dar nu ajunse a-1 lovi, fiindcă tocmai atunci se nimeri să cadă pe acolo Moş Martin, căruia i se mai spunea şi Moş Labă-grea. Şi chiar aşa era.
— Bursuc urâcios, ce-ai cu băieţelul ăsta mic şi sperios ? Nu-ţi este ruşine să-1 repezi când, vezi, bine, e mai slab ca tine ?
Bursucul auzi vorbele ursului şi se cărăbăni cu codiţa între picioare, ştiind că ursul nu glumeşte cu orişicare. Iar Moş Martin Labă-grea, punând jos două rame de lemn pe care în cârcă le avea, se aplecă asupra iepurelui.
— Las' că-i arăt eu lui... Spune, băieţaş, te-ai speriat ?
— Nu ! Clătină dintr-o ureche cel întrebat şi-i povesti apoi toată tărăşenia cu tocul.
Labă-grea, bătrân cum era, n-auzise despre ce toc i se vorbise, aşa că cercă să-1 liniştească, arătîndu-i ramele de lemn, groase pe care le cărase.
— Uite, chiar acuşi terminai nişte tocuri de uşi pentru casa ce mi-o clădesc ca iarna s-o primesc... Dar din ele, cu bucurie, unul ţi-1 dau ţie...
— Mulţumesc, dar nu pot primi; tocul meu era un toc de scris, un toc subţirel, mic-mititel, cioplit din os, la un capăt ros, fără de care nu mai pot merge la şcoală...
— Eee.. un aşa toc eu nu am deloc, că la vremea mea n-am putut învăţa, şi apoi laba mea ştii doar că e grea, nu văd cum ar ţine un toc aşa subţire... Dar să n-o lungim ! Eu zic să grăbim ş-amândoi de-acuma să-i dibuim urma...
— Vrei să-1 căutăm împreună ? Asta-i treabă bună, pentru care-ţi mulţumesc, că mi-i frică, zău, să nu mai întâlnesc dulăul cel rău...
— Să plecăm atunci...
Dar nu făcură decât puţini paşi şi auziră un glas subţirel strigând:
— Cătinel, staţi, unde plecaţi, unde plecaţi ?
Era Riţa-veveriţa, o colegă de şcoală a iepuraşului. Vorbea dintre crengile frunzoase ale fagului de sub care Ţupa-ţup tocmai plecase.
— Nu vă mai osteniţi, tocul pierdut să-1 găsiţi ! Ţup,. frăţioare, ţi-am auzit păţania de la ciocănitoare, apoi într-o doară de la Laudă-goală, mi-au mai povestit şi Doru-căprioru, şi cosaşu, şi bobocii de raţă, şi chiar neprietenosul Bursucu-năucu... iar eu, fuga-fuga, vestea auzind am pornit colind... şi cu vai, cu chiu, mai într-un târziu, prin flori şi păiş, de urmă i-am dat, colo-n luminiş...
— L-ai aflat ? Să-1 văd ! spuse iepuraşul... Poate nu e tocul meu de scris, ci e un toc de puşcă sau de vioară, ori un toc de pernă, ori un toc de uşă sau de fereastră, ori chiar un toc... de bătaie...
Veveriţa Riţa coborî din fag şi-i arătă tocul :
— Acesta-i, îl ştiu, tocul mititel, cioplit din os, şi cu un capăt ros, frumos-frumuşel, că nu se mai află altul ca el...
— Într-adevăr, el e, spuse Ţupa-ţup şi, de bucurie, scoase din ghiozdan o foaie de hârtie, începând să scrie tot ce eu, mai sus, până acum v-am spus...




Dovleacul şi viţa
după A. Mitru

I-adevărat că întâmplarea asta s-a petrecut de mult. Viţa de vie se urca pe araci ca şi acuma. Dovleacul se târa pe jos, precum îi este obiceiul.
-Ia dă-te jos de-acolo, se răţoi dovleacul. Mai lasă şi pe altul să se urce pe arac!
-Ce vrei dovleacule? De ce eşti supărat? răspunse viţa de vie.
-Aşa, a spus ţâfnos dovleacul. De ce să stai într-una pe sus, iar eu să-mi port fructul prin praf? Doar pentru că ţăranul n-a vrut să-mi pună şi mie un arac?
-Ţăranul a ştiut ce face, a grăit blând viţa de vie.
S-au tot certat în dimineaţa aceea de primăvară şi nu s-au înţeles.
Mâniat, dovleacul s-a hotărât să urce la fel de sus ca viţa de vie. Şi cum numai la câţiva paşi de acolo se găsea un copac, s-a prins de trunchiul său şi a urcat numai să se vadă sus. A ajuns până în vârful copacului. Îi venea să râdă de viţa de vie care rămase mult mai jos, pe arac. Tocmai atuncea trecea pe acolo ţăranul:
-Ia uite la dovleacul ăsta unde s-a căţărat? grăi el către vecin.
-Dar să-l vedem când o să-i crească fructul ce o să facă?
La auzul acestor vorbe dovleacul simţi că îl cuprinde frica. Se uită în jos şi îl apucă ameţeala.
-E oare vreo primejdie? se întreba în capul lui cel mare.
Ar fi vrut să coboare, dar se temea de râsul viţei. Şi fructul se cocea şi creştea tot mai mare şi mai greu. Abia se mai ţinea. Ce bine ar fi fost pe pământ. Nu se mai chinuia atât.
-Viţo de vie, ajută-mă să cobor! Am fost un prost... De-o fi să cad prinde-mă tu între frunze ca să nu mă sfarm.
-Te-aş ajuta, dar n-am putere! răspunse viţa privindu-şi strugurii grijulie, să nu-i strivească dovleacul gogoman când o să cadă.
S-a îngreunat dovleacul tot mai mult şi într-o zi s-a întâmplat ceea ce era de aşteptat. Dovleacul a căzut. Coaja s-a spart şi sâmburii s-au împrăştiat. Un purcel, care trecea pe-acolo, l-a văzut şi l-a mâncat.
Cine l-a pus pe nătăfleţul de dovleac să fie aşa pizmaş şi fără minte?

Povestea ceasului cu inimă
Victor Colin

Trăia odată un ceasornicar bătrân. Într-o zi, plimbându-se printr-o pădure de la marginea oraşului, văzu un ceas aruncat la rădăcina unui stejar. Era mare cât un băiat sau o fetiță de patru ani, avea limbile de aur şi cifrele de pietre scumpe.
Niciodată nu mai văzuse ceasornicarul un asemenea ceas! Îl privi pe toate părţile însă ceasul nu mergea. Îl luă acasă şi îl desfăcu să îl repare. Pe vremea aceea, în fiecare ceas locuia un pitic. El era cel care mişca roţile dinţate şi bătea cu un ciocănel, făcând tic – tac, tic – tac…
Ceasul pe care îl găsise meşterul nu avea pitic. Avea însă un pitic într-un sertar, de la un ceas care fusese strivit din greşeală de stăpânul său. Repară ceasornicarul ceasul şi îl aşeză în vitrină, doar, doar o veni păgubitul după el.
Într-o zi trecu pe acolo împăratul care văzând ceasul dori să-l cumpere. Îl duse la palat şi îl aşeză în sala tronului păzit de doi ostaşi.Din ziua aceea se petrecu un lucru tare ciudat. De câte ori venea la palat câte un boier să se plângă că-l necăjesc ţăranii, abia îi spunea împăratul: ”Vorbeşte! Îţi dau voie să vorbeşti o oră…” că ceasul cu limbi de aur şi arăta că ora trecuse! Pleca boierul supărat, fără să apuce să deschidă gura. Dacă venea însă o văduvă, care îl învinuia pe boier că-i fură şi ultima bucăţică de pâine, împăratul îi spunea:
- Ei, vorbeşte şi tu! Îţi dau voie o clipă… Şi iată că după ceasul cu limbă de aur, clipa ţinea, ţinea şi nu se mai sfârşea… Pleca văduva numai când spusese tot ce avea pe inimă!
Dacă au văzut aşa, s-au strâns boierii într-o zi şi s-au dus la împărat.
- Măria ta, nu se mai poate… Ceasul Măriei tale ne face viaţa amară. Nu merge bine, Măria – ta!
L-a chemat împăratul pe ceasornicar şi i-a dat ceasul să-l repare. (…) Ajuns acasă, ceasornicarul scoase piticul din ceas şi îl întrebă ce se întâmplă.
- Meştere, meştere – oftă piticul – ce să fac dacă am o inimă? Inima ţine cu oamenii nevoiaşi şi nu-i iubeşte pe boierii hrăpăreţi… Atunci pun ceasul să meargă mai repede sau mai încet după cum cred eu că e bine. Meşterul dădu din cap. Doar avea şi el o inimă şi-l înţelegea tare bine pe piticul cel inimos! ( …)
Pentru a ieşi din impas, ceasornicarul apelă la ajutorul altui meşter, care dorind să fie pe placul împăratului, construi un pitic de fier, fără inimă, care să pună ceasul în mişcare ca şi piticul adevărat. Tare s-au bucurat boierii şi împăratul de noul ceas! L-au aşezat în sala tronului şi, de atunci, din nou vorbiră boierii câte o oră, iar nevoiaşii câte o clipă… Apoi, îmbătrânind, piticii din ceasornice se mutară, rând pe rând, în ţara poveştilor şi în locul lor fură aşezaţi pitici de fier, sau arcuri, lanţuri, pendule şi cuci. Până în zilele noastre se cunosc ceasuri cu arc,cu lanţ,cu pendule sau cu cuc,dar ceasuri cu pitic sau cu inimă nu se mai cunosc decât în poveştile pentru copii.(…..)

Somnoroase păsărele...
Mihai Eminescu

Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund în rămurele -
Noapte bună!

Doar izvoarele suspină,
Pe când codrul negru tace;
Dorm şi florile-n grădină -
Dormi în pace!


Trece lebăda pe ape
Între trestii să se culce -
Fie-ţi îngerii aproape,
Somnul dulce!

Peste-a nopţii feerie
Se ridică mândra lună,
Totu-i vis şi armonie -
Noapte bună!

Păcălici la şcoală
Nicolae Labiş

Pană nouă-n pălărie
Şi hăinuţă de postav,
Păcălici pe drum păşeşte
Fudulindu-se grozav.

Dară din ghiozdan ce-atârnă
Ca un firicel de pluş?
Aţi ghicit? Codiţa-şi scoase
Să ia aer, Chiţibuş.

Iată şcoala, dar ce zarvă
E acolo-ntre băieţi.
Tii, feciorul lui Tândală,
Bătăuşul Tândăleţ.

A trântit două fetiţe,
Pe-un copil l-a înjurat,
Şi râzând acum se plimbă
Ca un paşă de-ngâmfat.

Păcălici spre el păşeşte:
-Tândăleţ, acu', cât văd,
Cereţi de la toţi iertare,
Că altminteri e prăpăd!

- Ce spui tu, mă gâgâlice?
Fugi c-acu te burduşesc!
- Nu-ţi ceri, Tândăleţ, iertare?
Bine ... Atunci eu te vrăjesc.

Uite-un duh o să te muşte
De piciorul nespălat ...
(Chiţibuş, pe nesimţite,
Într-o clipă l-a muşcat.)

... Iar din spate o să-ţi cadă
Şi ghiozdanul tău pe jos.
(Chiţibuş, pe nesimţite,
Cureluşa a şi ros.)

Toţi copiii râd cu poftă,
L-au văzut pe şoricel,
Dar lui Tândăleţ i-i frică,
Neştiind ce e cu el.





Gospodina
de Otilia Cazimir


O furnică duce-n spate
Un grăunte jumătate.
- Încotro fugi surioară?
- Ia, mă duc şi eu la moară
Şi-s grăbită, şi-s grăbită,
Că m-i casa ne-ngrijită
Şi mi-s rufele la soare
Şi copiii-mi cer mâncare.
Că la noi în muşuroi
Nu e timp pentru zăbavă,
Că de n-am fi de ispravă
Ar fi vai ş-amar de noi.


Zdreanţă
Tudor Arghezi


L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă,
Cel cu ochii de faianţă?
E un câine zdrenţuros
De flocos, dar e frumos.
Parcă-i strâns din petice,
Ca să-l tot împiedice,
Ferfeniţele-i atârnă
Şi pe ochi, pe nara cârnă,
Şi se-ncurcă şi descurcă,
Parcă-i scos din câlţi pe furcă.
Are însă o ureche
De pungaş fără pareche.
Dă târcoale la coteţ,
Ciufulit şi-aşa lăieţ,
Aşteptând un ceas şi două
O găină să se ouă,
Care cântă cotcodace,
Proaspăt oul când şi-l face.
De când e-n gospodărie
Multe a-nvăţat şi ştie,
Şi, pe brânci, târâş, grăpiş,
Se strecoară pe furiş.
Pune laba, ia cu botul
Şi-nghite oul cu totul.

- "Unde-i oul? a-ntrebat
Gospodina. - "L-a mâncat!"
"Stai niţel, că te dezvăţ
Fără mătură şi băţ.
Te învaţă mama minte."
Şi i-a dat un ou fierbinte.
Dar de cum l-a îmbucat,
Zdreanţă l-a şi lepădat
Şi-a-njurat cu un lătrat.

Când se uita la găină,
Cu culcuşul lui, vecină,
Zice Zdreanţă-n gândul lui
”S-a făcut a dracului!”



Povestea gâştelor
George Coşbuc


Un gâscan cu pene lucii
Cum trecea pe pod prin sat
Şi-ntr-o mân-avea papucii,
Nu ştiu cum i s-a-ntâmplat
Că papucii lui căzură,
Ce păcat, o, ce păcat!
Căci erau cu-alesătură,
Fără leac de tivitură
Ce păcat!
Gâştele-auzind cum zbiară :
Aoleu! Papucii mei!
Într-un suflet alergară
Şi-ntrebau mirate, ce-i?
Am rămas, plângea gâscanul,
Păgubaş de patru lei!
Iată-mă desculţ, sărmanul!
Ce mă fac acum, golanul,
Fără ei!
Haideţi toţi, şi moşi şi babe
Să-i cătăm pe râu acu!
Repede-notând din labe
Cârdul tot pe râu trecu.
I-ai găsit? Eu, nu, surată,
Ce mă-trebi aşa şi tu?
Toate apoi strigau deodată:
Bată-i pacostea să-i bată!
Nici eu, nu!
Vara-ntreagă tot umblară,
Dar papucii duşi au fost!
Şi-au să umble şi la vară
Până ce le-or da de rost!
Iar gâscanul merge, vine,
Face cruci şi ţine post,
Nu-i găsesc! Sărac de mine,
Iar desculţ e, vezi tu bine,
Lucru prost!
Gâştele de-atunci, în cale,
Când văd apa undeva,
Căutând pornesc agale
Tot crezând că-i vor afla.
Vin şi raţe să le-ajute:
Mac-mac-mac şi ga-ga-ga!
Mac-mac-mac! Haid vino, du-te,
Zile-aşa pe râu pierdute!
Ga-ga-ga!
Iar când gâştele stau gloată
Şi prin dreptul lor te duci,
Sare tabăra lor roată
Şi te-ntreabă: Ce ne-aduci?
Ai găsit papucii? Spune!
Tu la fug-atunci s-apuci!
Sî-sî-sî! Tot fac nebune
Şi te muşcă, doar le-ai spune
De papuci!



Motanul pedepsit
Elena Farago


Rândunica e plecată
După hrană pentru pui,
Cuibu-i singurel sub streşini
Şi prin curte nimeni nu-i.
Râde sub mustăţi motanul:
- Ce noroc!… Păcat să-l scap!…
Iute sus!… Dar, poc, o piatră
Îl loveşte drept în cap.
Trist se tânguie motanul:
- Miau şi vai de capul meu.
Petrişor îl ia în braţe:
- Iartă-mă te rog, căci eu
Te-am lovit, şi rău îmi pare,
Dar de bieţii puişori
Ţie cum nu ţi-a fost milă,
Când săriseşi să-i omori?




Câţi ca voi!
George Topârceanu


Sus, pe gardul dinspre vie,
O găină cenuşie
Şi-un cocoş împintenat
S-au suit şi stau la sfat:
- Ia te uită, mă rog ţie,
Cât de sus ne-am înălţat!...

Şi deodată, cu glas mare,
Începură amândoi,
Să cotcodăcească-n soare:
- Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!...
Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!...

Dar de sus, din corcoduş,
Pitulându-se-ntre foi,
Mititel şi jucăuş,
Le-a răspuns un piţigoi:
- Câţi-ca-voi! Câţi-ca-voi!...













Caţeluşul şchiop
Elena Farago


Eu am numai trei picioare,
Şi de-abia mă mişc: ţop, ţop,
Râd când mă-ntâlnesc copiii,
Şi mă cheamă “cuciu şchiop”.

Fraţii mei ceilalţi se joacă
Cu copiii toţi, dar eu
Nu pot alerga ca dânşii,
Că sunt şchiop şi cad mereu!

Şi stau singur toată ziua
Şi plâng mult când mă gândesc
Că tot şchiop voi fi de-acuma
Şi tot trist am să trăiesc.

Şi când mă gândesc ce bine
M-aş juca şi eu acum,
Şi-aş lătra şi eu din poartă
La copiii de pe drum!…

Cât sunt de frumoşi copiii
Cei cuminţi, şi cât de mult
Mi-ar plăcea să stau cu dânşii,
Să mă joc şi să-i ascult!

Dar copiii răi la suflet
Sunt urâti, precum e-acel
Care m-a şchiopat pe mine,
Şi nu-i pot iubi defel…

M-a lovit din răutate
Cu o piatra în picior,
Şi-am zăcut, şi-am plâns atâta,
De credeam că am să mor…

Acum vine şi-mi dă zahăr
Şi ar vrea să-mi fie bun,
Şi-aş putea să-l muşc odată
De picior, să mă răzbun.

Dar îl las aşa, să vadă
Răul, că un biet caţel
Are inima mai bună
Decât a avut-o el.






Unitatea de învăţare VII : Anotimpuri calde – ( primăvara şi vara)
1. Vasile Alecsandri, Primăvara
2. Duiliu Zamfirescu, Vara
Primăvara
Vasile Alecsandri


A trecut iarna geroasă,
Câmpul iar a înverzit
Rândunica cea voioasă
La noi iarăşi a sosit.

Dintr-o creangă-n alta zboară
Sturzul galben, aurit
Salutare, primăvară,
Timp frumos, bine-ai venit!

Turturelele se-ngână,
Mii de fluturi vezi zburând
Şi pe harnica albină
Din flori miere adunând.

Cântă cucu-n dumbrăvioară
Pe copacul înflorit,
Salutare, primăvară,
Timp frumos, bine-ai venit!






Vara
Duiliu Zamfirescu

Cu firea ei cea arzătoare
Sosit-a vara înapoi.
Toţi pomii sunt în sărbătoare,
În tei stă floare lângă floare…
E dulce vara pe la noi!

Unitatea de învăţare VIII : În lumea basmelor
1. Ch.Perault, Scufiţa Roşie
2. Fraţii Grimm, Albă ca Zăpada
3. Serghei Mihailov, Cei trei purceluşi

Scufiţa Roşie
Fraţii Grimm

A fost odată o fetiţă zglobie şi drăgălaşă, pe care o iubea oricine de cum o vedea. Dar mai dragă decât oricui îi era ea bunicii, care nu ştia ce daruri să-i mai facă.
Odată, bunica îi dărui o scufiţă de catifea roşie şi, pentru că-i şedea tare bine fetiţei şi nici nu mai voia să poarte altceva pe cap, o numiră de atunci Scufiţa Roşie.
Într-o zi, mama sa îi zise :
— Scufiţă Roşie, ia bagă-n coşuleţ bucata asta de cozonac şi sticla asta de vin şi du-le bunicii, că e bolnavă şi slăbită şi bunătăţile astea or s-o ajute să-şi mai vină în puteri. Da' vezi de pleacă mai înainte de a se lăsa zăpuşeala şi caută de mergi frumos şi să nu te abaţi din drum; altfel, cine ştie, de alergi, ai putea să cazi şi să spargi sticla şi atunci bunicuţa cu ce o să se mai aleagă ? Iar când o fi să intri în casă, nu uita să-i dai bunicii „Bună dimineaţa" şi vezi să nu înceapă a-ţi umbla ochii prin toate ungherele !
— Aşa am să fac ! îi făgădui Scufiţa Roşie şi-i dădu mâna la plecare.
Bunicuţa locuia în pădure, cam la vreo jumătate de ceas depărtare de sat. Şi de cum intră Scufiţa Roşie în rariştea codrului, numai ce îi ieşi lupul înainte. Dar Scufiţa Roşie nu ştia ce lighioană rea e lupul şi nu se temu defel când îl văzu.
— Bună ziua, Scufiţă Roşie! îi zise el.
— Mulţumesc frumos, lupule!
— Încotro aşa de dimineaţă, Scufiţă Roşie ?
— Ia, până la bunicuţa!
— Şi ce duci acolo, sub şorţ ?
— Cozonac şi vin.Mama a făcut ieri cozonac şi-i duc niţeluş şi bunicii,care-i bolnavă şi slăbită, să mănânce şi ea, ca să-şi mai vină în puteri.
— Da' unde şade bunica ta, Scufiţă Roşie ?
— Colo, în pădure, la vreun sfert de ceas şi mai bine de aici. Cum ajungi sub cei trei stejari, ai şi dat de casa ei, iar ceva mai la vale e alunişul pe care doar îl ştii! îi răspunse Scufiţa Roşie.
Lupul îşi zise în sinea lui „Fragedă-i fetiţa asta! Ce mai îmbucătură pe cinste ar fi, zău aşa! Cu mult mai gustoasă decât baba! Da' e vorba că trebuie să fiu şiret şi să ticluiesc în aşa fel lucrurile ca să pun mâna pe amândouă"...
Mai merse lupul o bucată de drum alături de Scufiţa Roşie şi apoi începu să-i spună cu glas mieros :
— Scufiţă Roşie, ia te uită ce flori frumoase strălucesc în jurul tău! Şi tu nici nu le iei în seamă măcar... Şi mie mi se pare că n-auzi nici ce dulce cântă păsărelele!... Atât de serioasă păşeşti pe drum, de parcă te-ai duce la şcoală şi e atât de plăcut să hoinăreşti şi să zburzi prin pădure; e atâta veselie!...
Scufiţa Roşie ridică privirea şi, când văzu cum jucau razele soarelui printre crengile copacilor, când privi mai cu luare aminte la florile frumoase care creşteau pretutindeni, îşi spuse în sinea ei: „Mare bucurie i-aş face bunicii dacă i-aş duce şi-un buchet de flori proaspete! E atât de dimineaţă, că nu mi-e teamă că am să întârzii!"
Se abătu deci din drum şi o luă prin pădure, ca să culeagă flori. Rupea de ici una, de dincolo alta, dar îndată i se părea că puţin mai încolo îi zâmbeşte o floare şi mai ochioasă; alerga într-acolo şi, tot culegînd margarete şi clopoţei, se pierdea tot mai mult în adâncul codrului.
În acest timp, lupul porni de-a dreptul spre casa bunicii şi bătu la uşă.
— Cine-i acolo?
— Eu sunt, Scufiţa Roşie, şi-ţi aduc cozonac şi-o sticlă cu vin. Dar deschide uşa, bunicuţă!
— Apasă pe clanţă şi intră! răspunse bunica. Că eu mă simt slăbită şi nu mă pot da jos din pat.
Lupul apasă pe clanţă si intră, deschise uşa, se repezi glonţ spre patul bunicii şi, fără să scoată o vorbă, o înghiţi. Se îmbrăcă apoi cu hainele ei, îşi puse pe cap scufia, se culcă în pat şi trase perdelele.
În vremea asta, Scufiţa Roşie culesese atâtea flori, că abia le mai putea duce. Cum alerga ea de colo până colo, deodată îşi aminti de bunica şi porni degrabă spre căscioara din pădure. Şi, nu mică îi fu mirarea, când văzu uşa dată de perete.
De îndată ce intră în odaie, o cuprinse neliniştea; totul i se părea atât de ciudat, încât îşi spuse: „Vai, doamne, ce-o fi azi cu mine, de mi-e aşa de frică ?... Că doar altădată mă simţeam atât de bine la bunicuţa!"Şi, fără să mai aştepte, strigă :
— Bună dimineaţa !
— Dar nu primi niciun răspuns.
Scufiţa Roşie se apropie atunci de pat şi dădu perdelele la o parte. Bunicuţa stătea întinsă în pat, cu scufia trasă peste ochi şi avea o înfăţişare atât de ciudată, încât fetiţa întrebă:
— Vai, bunicuţă, da' de ce ai urechi atât de mari ?
— Ca să te pot auzi mai bine.
— Vai, bunicuţo, da' de ce ai ochii atât de mari ?
— Ca să te pot vedea mai bine.
— Vai, bunicuţo, da' de ce ai mâini atât de mari ?
— Ca să te pot apuca mai bine.
— Da', bunicuţo, de ce ai o coşcogeamite gură ?
— Ca să te pot înghiţi mai bine.
N-apucă să sfârşească ultimul cuvânt, că şi sări jos din pat ş-o înghiţi pe biata Scufiţă Roşie.
După ce-şi potoli foamea, lupul se culcă din nou în pat şi, prinzându-l somnul, adormi şi începu să sforăie de se cutremurau pereţii. Şi se întâmplă ca tocmai atunci să treacă prin faţa casei un vânător. Auzi el sforăiturile şi-şi spuse : „Bre, da' tare mai sforăie bătrâna! Nu cumva i-o fi rău?" Intră în casă şi, când se apropie de pat, îl văzu pe lup tolănit acolo.
— Ei drăcie, nu-mi închipuiam c-o să te găsesc aici, ticălos bătrân! izbucni vânătorul. De cînd te caut!
Îşi potrivi puşca şi voi să tragă, dar în clipa aceea îi trecu prin minte : „Dar dacă lupul a înghiţit-o pe bătrână ? Poate că aş mai putea s-o scap !" Aşa că nu mai trase, ci, luând o foarfecă, începu să taie burta lupului adormit. Abia apucase să facă vreo două-trei tăieturi, că se şi văzu strălucind scufiţa cea roşie a fetiţei şi, când mai făcu o tăietură, fetiţa sări afară şi strigă :
— Vai, ce spaimă am tras! Ce întuneric era în burta lupului!
După aceea a scos-o afară şi pe bunică. Era încă în viaţă, dar abia mai răsufla. Scufiţa Roşie adună în grabă nişte pietroaie şi tustrei umplură cu ele burta lupului.
Când se trezi, lupul voi s-o ia la sănătoasa, dar pietroaiele atârnau atât de greu încât dihania se prăbuşi la pământ şi dădu ortu' popii.
Cei trei nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie. Bunicuţa mâncă cozonacul şi bău vinul pe care-l adusese fetiţa şi pe dată se înzdrăveni. Iar Scufiţa Roşie gândind în sinea ei, parcă mustrîndu-se, îşi zise : „De-acu' înainte n-o să mă mai abat niciodată din drum când oi merge singură prin pădure, ci o să ascult de poveţele mamei !"

Albă ca Zăpada
Fraţii Grimm
A fost odată o împărăteasă şi într-o iarnă, pe când zăpada cădea din înaltul nemărginit al cerului, în fulgi mari şi pufoşi, crăiasa sta într-un jilţ şi cosea lângă o fereastră cu pervazul negru, de abanos. Şi cum cosea ea aşa, aruncându-şi din când în când privirile la ninsoarea ce se cernea de sus, se întâmplă să se înţepe cu acul în deget şi trei picături de sânge căzură în zăpadă. Roşul sângelui arăta atât de frumos pe albul zăpezii, că îm¬părăteasa rămase încântată şi gândi în sinea ei: „Ce n-aş da să am un copil alb ca zăpada, roşu ca sângele şi cu părul negru ca abanosul!"
Trecu timpul, dar nu prea multişor, şi împărăteasa născu o fetiţă albă ca zăpada, roşie în obraji ca sângele şi cu păr negru ca abanosul. Şi-i dădu numele de Albă-ca-Zăpada ... După ce o aduse pe lume, împărăteasa muri.
Cum trecu anul, împăratul işi luă altă soţie. Femeia asta era cadră de frumoasă, dar nespus de trufaşă şi mândră, şi n-ar fi îngăduit nici în ruptul capului s-o întreacă alta în frumuseţe. Avea o oglindă fermecată şi ori de câte ori se privea într-însa, nu uita s-o întrebe:
— Oglinjoară din perete, oglinjoară, Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Şi oglinda răspundea:
— Măria ta eşti cea mai frumoasă din întreaga ţară!
Împărăteasa zâmbea fericită, fiindcă ştia că oglinda grăieş¬te numai adevărul.
Vezi însă că Albă-ca-Zăpada creştea şi se făcea pe zi ce trece tot mai frumoasă; şi când împlini şapte ani, era o minu¬năţie de fată: frumoasă ca lumina zilei. Şi frumuseţea împărătesei începu a păli înaintea ei.
Şi într-o bună zi, când împărăteasa întrebă oglinda:
— Oglinjoară din perete, oglinjoară, Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Oglinda-i răspunse:
— Frumoasă eşti crăiasă, ca ziua luminoasă, dar Albă-ca-Zăpada e mult mai frumoasă!
La auzul acestor vorbe, împărăteasa se înspăimântă grozav şi de pizmă şi ciudă odată se îngălbeni şi se-nverzi, de ziceai că-i moartea. Din clipa aceea, ori de câte ori o zărea pe Albă-ca-Zăpada simţea că-i plesneşte fierea de ciudă; şi azi aşa, mâine aşa, până ce începu s-o urască de moarte. Pizma şi ciuda creşteau în inima ei ca buruiana cea rea şi se cuibăriseră atât de adânc, că împărăteasa nu-şi mai găsea pace nici ziua, nici noaptea, în cele din urmă chemă un vânător şi-i porunci:
— Ia fata asta şi du-o în adâncul pădurii, că nu rabd s-o mai văd în faţa ochilor!. Omoar-o şi, drept mărturie că mi-ai împlinit porunca, să-mi aduci plămânii şi ficatul netrebnicii! Vânătorul nu ieşi din vorbele împărătesei şi se afundă cu Albă-ca-Zăpada în pădure; dar când scoase jungherul de la brâu şi se pregătea să-i străpungă inima nevinovată, sărmana copilă începu să plângă în hohote şi să se roage:
— Vânătorule dragă, cruţă-mi viaţa şi-ţi făgăduiesc c-o să-mi pierd urma în sălbăticia asta de codru şi n-o să mă mai întorc niciodată acasă! Şi pentru că Albă-ca-Zăpada era atât de frumoasă, vânătorului i se făcu milă de ea şi-i spuse:
— Dacă-i aşa, fugi de te ascunde, fetiţă dragă, unde nu calcă picior de om! Iar în sinea lui gândea: „Biata de tine, până la urmă tot or să te sfâşie fiarele sălbatice! ..."
Totuşi, parcă i se luase o piatră de pe inimă că nu trebuise să-şi mânjească mâinile cu sânge nevinovat. Şi cum tocmai atunci trecea în fugă pe acolo un pui de mistreţ, îl înjunghie şi, scoţându-i plămânii şi ficatul, le duse împărătesei drept mărturie că i-a împlinit în totul dorinţa.
Împărăteasa îi porunci bucătarului să le gătească de îndată, cu sare şi tot felul de mirodenii, şi atât de neagră era la suflet, că nu se dădu îndărăt să le mănânce, încredinţată fiind că mănâncă plămânii şi ficatul fetiţei.
Biata copilă rămăsese singură-singurică în pădurea cea nesfârşita, şi era atât de înfricoşată, că privea la mulţimea frunze¬lor de pe copaci, ca şi când şi de-acolo ar fi putut să se ivească vreo primejdie — şi nu ştia în ce chip şi-ar putea găsi scăpa¬rea . . . Într-un sfârşit, începu să alerge şi gonea întruna peste bolovani colţuroşi şi printre mărăcini, iar fiarele sălbatice tre¬ceau în fugă pe dinaintea ei, dar nu-i făceau nici un rău. Aler¬gă ea aşa, cât o mai ţinură picioarele, şi-n geana amurgului dădu cu ochii de o căsuţa şi intră înauntru să se odihnească.
În căsuţă, toate lucrurile erau mititele, dar atât de gingaşe şi sclipind de curăţenie, că-ţi era mai mare dragul să le priveşti. Pe o măsuţă acoperită cu o faţă de masă albă erau rănduite şapte talere mici şi lângă fiecare taler se afla câte o linguriţă, o furculiţă, un cuţitaş şi-o cupă cât un degetar. Iar de-a lungul unui perete se înşirau şapte pătuceane aşternute cu cearşafuri albe ca neaua.
Cum era tare flămândă şi însetată, Albă-ca-Zăpada ciuguli căte un pic din fiecare taler, ciupi câte o fărâmiţă de pâine şi sorbi din fiecare cupă câte o înghiţitură de vin, fiindcă nu vo¬ia să ia toată mâncarea numai de la unul singur. Şi fiindcă se simţea grozav de obosită, dădu să se culce într-un pătuţ, dar nici unul nu i se potrivea: unul era prea lung, altul prea scurt şi abia ultimul pătuţ se nimeri să fie pe masura ei. Fata se cul¬că în el şi adormi.
Când se întunecă de-a binelea, sosiră şi stăpânii căsuţei. Erau cei şapte pitici, care sfredeleau munţii, scormonind în mă¬runtaiele lor pentru a scoate la lumină tot soiul de metale. Ei aprinseră cele şapte lumânărele şi, de îndata ce se făcu lumină în căsuţă, işi dadură seama că cineva străin cotrobăise peste tot, fiindcă lucrurile nu se mai aflau la locul lor, aşa cum le lăsaseră la plecare. Şi atunci primul pitic zise:
— Cine a stat pe scăunelul meu?
Al doilea urmă:
— Cine a mâncat din talerul meu?
Al treilea:
— Cine a muşcat din pâinişoara mea?
Al patrulea:
— Cine a luat din legumele mele?
Al cincilea:
— Cine a umblat cu furculiţa mea?
Al şaselea:
— Cine a tăiat cu cuţitul meu?
Al şaptelea întrebă şi el:
— Cine a băut din cupa mea?
Primul pitic căuta în jur mai cu luare aminte şi pe dată văzu o mică adâncitură în pătucul lui.
— Cine s-a culcat în patuţul meu? se minună el. Ceilalţi alergară într-o goană la pătuceanurile lor şi începură să strige care mai de care:
— Şi-n pătuţul meu a stat cineva!
Dar când cel de-al şaptelea se apropie de pătucul său, dete cu ochii de Albă-ca-Zăpada care dormea în el adâncită în somn. Îi chemă pe ceilalţi şi cu toţii veniră în grabă, scoţând strigăte de uimire. Apoi iîdreptară spre Albă-ca-Zăpada lumina celor şapte lumânărele şi rămaseră s-o privească.
— Doamne, Dumnezeule — apucară ei să strige — tare frumoasă mai e copila asta!
Şi atât de bucuroşi erau, că nu se îndurară s-o trezească, ci o lăsară să doarmă mai departe în pătuţ. Iar cel de-al şapte¬lea pitic dormi câte un ceas în patul fiecăruia, şi aşa trecu noap¬tea. Când se lumină de zi, Albă-ca-Zăpada deschise încetinel ochii şi, văzându-i pe cei şapte pitici, se sperie rău. Dar ei se arătară prietenoşi şi incepura s-o intrebe cu blindete:
— Cum te cheamă, fetiţo?
— Albă-ca-Zăpada — răspunse ea.
— Şi cum se face că ai ajuns în căsuţa noastră? o mai în¬trebară ei. Atunci Albă-ca-Zăpada le povesti de-a fir-a-păr to¬tul: cum maică-sa vitregă a pus s-o omoare, dar vânătorul se în¬durase de ea şi-i lăsase viaţa, şi cum gonise toată ziulica prin pădure, pâna ce dăduse peste casuţa lor. După ce o ascultară fă¬ră să scape vreun cuvinţel din istorisirea ei, piticii îi ziseră:
— Dacă te învoieşti să vezi de gospodaria noastră, să găteşti, să faci paturile, să coşi, să speli, să împleteşti şi să ţii totul în bună rânduială şi curăţenie, apoi poţi rămâne la noi şi n-o să duci lipsă de nimic.
— Da, primesc cu dragă inimă! răspunse Albă-ca-Zăpada, şi de atunci rămase la ei.
Ea îngrijea acum de toate treburile casei, şi-n fiecare dimineaţă piticii plecau ăn munţi să scoată aur şi tot soiul de alte metale şi, când se întorceau seara acasă, găseau maâcarea gata aburind pe cuptor. Peste zi, fata rămânea singură-singurică şi, din această pricina, piticii cei buni avuseseră mereu grijă s-o povăţuiască:
— Păzeşte-te de maşteră, că n-o să-i fie greu defel să afle că eşti la noi! Şi cine ştie ce pune iar la cale! Nu cumva să laşi pe cineva să intre în casă!
Iar împărăteasa, fiind încredinţată că mâncase plămânii şi ficatul fiicei ei vitrege, se credea iarăşi cea mai frumoasă fe¬meie de pe lume. Şi într-o zi, apropiindu-se de oglindă, o în¬trebă :
— Oglindă din perete, oglinjoară, Cine e cea mai frumoasă din ţară? Atunci oglinda îi răspunse:
— Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă, Dar colo, ascunsă-n munţi, Stă Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunţi Şi-i mult, mult mai frumoasă!...
Împărăteasa se sperie din cale-afară, fiindcă ştia prea bine că oglinda nu minte. Şi-şi dădu pe dată seama că vânătorul o înşelase şi că Albă-ca-Zăpada era încă în viaţă.
Începu ea atunci să se frământe şi să chibzuiască în ce chip ar putea s-o piardă din nou căci, atâta vreme cât nu era cea mai frumoasă din toată împărăţia, pizma îi chinuia sufletul fără ră¬gaz şi n-avea clipă de linişte. În cele din urmă născoci ceva: îşi vopsi faşa şi se îmbrăcă întocmai ca o bătâiăa negutatoreasă, că nimeni n-ar mai fi putut s-o recunoască. Schimbată astfel la înfăţişare, o porni peste cei şapte munţi şi, într-un sfârşit, se pomeni în faţa căscioarei celor şapte pitici. Bătu la uşă şi strigă din toată puterea:
— De vânzare marfă frumoasă, de vânzare! Albă-ca-Zăpada îşi aruncă o privire pe geam şi întrebă:
— Bună ziua, tuşică dragă, da ce ai matale de vânzare?
— Marfă bună şi frumoasă! se grăbi să-i răspundă negu¬tatoreasa. Cingători de toate culorile.
Şi vicleana scoase una, împletită din mătase pestriţă. „Se vede cât de colo că-i femeie de treabă — gândi fata — aşa că n-am de ce să n-o las înăuntru! Că doar n-o fi foc!..." Trase zăvorul, o pofti să intre şi-i cumpără cingatoarea cea fru¬moasă.
— Vai, ce pocit ţi-ai pus-o, fetiţo! Ia apropie-te, să te gă¬tesc eu cu ea, aşa cum se cuvine! o îmbie cu blândeţe femeia. Albă-ca-Zăpada n-avea de unde să bănuiască c-ar paşte-o vreo primejdie şi o lăsă să-i pună cingătoarea. Dar băbuşca o încinse repede cu ea şi-o strânse atât de tare, că fetei i se tăie răsuflarea şi căzu jos ca moarta.
— Ei, de-acum n-o să mai fii tu cea mai frumoasă! hohoti împărăteasa şi o sterse repede pe uşa.
Nu mai trecu mult şi, spre seară, veniră acasă cei şapte pi¬tici. Şi cum se mai speriară, bieţii de ei, când o găsiră pe iubita lor Albă-ca-Zăpada zăcând la pământ, fără simţire, de parc-ar fi fost moartă! O ridicară de jos şi, văzând cât de strâns îi era mijlocul, tăiară în două cingătoarea. Fata prinse a răsufla iar şi încetul cu încetul îşi reveni în simţiri. Le povesti ea piticilor toate câte s-au întâmplat şi aceştia îi atraseră din nou luarea-aminte:
— Neguţătoreasa ceea nu era alta decât haina de împarateasă. Fereşte-te, barem, de-acu încolo, fată dragă, şi nu mai lăsa pe nimeni să intre când nu suntem noi acasă! Şi tare multă dreptate aveau, că femeia cea neagră la ini¬mă nici nu aşteptă să treacă bine pragul palatului şi se şi duse glonţ la oglindă şi-o întrebă:
— Oglinjoară din perete, oglinjoară, Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Iar oglinda pe dată îi răspunse:
— Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă, Dar colo, ascunsă-n munţi,
Stă Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunţi, Şi-i mult, mult mai frumoasă! . . .
Împărăteasa rămase ca stana de piatră când auzi asta şi simţi că-i năvălşste tot sângele-n cap, ca un vârtej, de câtă spaimă şi mânie clocotea în ea. Va să zică, tot nu scăpase de Albă-ca-Zăpada, tot vie era netrebnica asta!.. . „Ei bine, de data asta m-oi strădui să născocesc ceva fără greş, ca să-ţi vin de-a bine-lea de hac!"
Şi cum la farmece şi vrăji n-o întrecea nimeni, haina de împărăteasă meşteri un pieptene otrăvit. După aceea îşi schimbă hainele şi lua înfăţişarea unei bătrâne gârbovite de ani. Şi iaraşi o porni peste cei şapte munţi, la cei şapte pitici cărunţi.
Ajungând ea la căsuţa lor, ciocăni în uşa şi strigă:
— Marfă bună de vânzare, marfă bună! Albă-ca-Zăpada căta afară pe geam şi spuse:
— Vezi-ţi de drum, femeie, că n-am voie să las pe nimeni înăuntru!
— Da de privit, cred că ai voie să priveşti, nu-i aşa? ... Şi scoţând pieptenele cel otrăvit, îl tot plimba pe sub ochii fetei. Atât de mult îi plăcu pieptenul, că Albă-ca-Zăpada se lăsă amăgită şi deschise uşa. După ce se învoiră din preţ, bătrâna o mo¬mi cu cele mai dulci vorbe:
— Ia vino încoa la baba, să te pieptene, ca să fii şi tu o dată pieptănată ca lumea!... Biata Albă-ca-Zăpada nu se gândi la nimic rău şi se lăsă pieptănată. Dar de-abia îi trecu băbuşca pieptenele prin păr, că otrava şi începu să lucreze prin toate madularele, arătându-şi puterea ucigătoare şi biata copilă căzu jos, fără viaţă.
— Acu s-a sfârşit cu tine, frumoasa frumoaselor!... rânji la ea femeia cea haină, şi-n timp ce se grăbea să se îndepărteze de acele locuri, sufletul ei negru clocotea de-o bucurie drăcească. Dar spre norocul fetei, înserarea coborî curând şi cei şapte pitici sosiră acasă. De îndata ce-o văzură pe Albă-ca-Zăpada zăcând fără viaţă, bănuiră că maştera trebuie să fi pus iar ceva la cale şi, cercetind copila cu grijă, dădură peste pieptenele cel otrăvit. Cum i-l smulseră din păr, Albă-ca-Zăpada îşi veni în fire, ca şi când ar fi dormit numai niţeluş, şi prinse a le povesti cele întâmplate. Dimineaţa, piticii o sfătuiră din nou să fie cu ochii în patru şi să nu mai deschidă uşa nimănui, fie ce-o fi, şi apoi se duseră la treburile lor.
In ăst timp, împărăteasa ajunsese la palatul ei şi, asezindu-se în faţa oglinzii, se grăbi s-o întrebe:
— Oglinjoară din perete, oglinjoară, Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Şi oglinda îi răspunse ca şi altădată:
— Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă, Dar colo, ascunsa-n munţi, Stă Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunţi, Şi-i mult, mult mai frumoasă! . . .
Auzindu-i spusele, împărăteasa începu să tremure toată şi să clocotească de minie. „Netrebnica asta trebuie să moară, chiar de-ar fi să plătesc moartea ei cu preţul vieţii mele!" Se strecură apoi într-o odăiţă dosnică, în care nu călca picior de om, şi amestecă de ici, amestecă de colo, până ce plmădi un măr otrăvit. La înfăţişare, mărul era nespus de frumos: alb ca spuma, pe o parte, şi rumen pe alta, că oricine l-ar fi văzut i se trezea numaidecât pofta să-l mănânce. Dar cine ar fi apucat să muşte numai o dată din el zile multe nu mai avea şi cădea mort pe loc. După ce sfârşi de meşteşugit mărul, împărăteasa işi boi faţa şi se îmbrăcă în straie de ţărancă. Şi schimbată ast¬fel, trecu peste cei şapte munţi, grăbindu-se să ajungă la căscioara celor şapte pitici. Aci bătu la uşă, dar Albă-ca-Zăpada scoase capul pe fereastra şi spuse:
— Nu pot lăsa pe nimeni să intre, că nu-mi dau voie piticii !
— Altă pagubă să n-am! răspunse ţăranca. Slavă domnului, găsesc eu muşterii pentru merele mele! Da până una-alta, hai de ia şi tu unul, că nu-i pe bani! . . .
— Nici nu mă gândesc să-l iau — răspunse Albă-ca-Zăpada — n-am voie să primesc nimic.
— Ce, te temi să nu mori cumva otrăvită? . . . strecură ea, cu viclenie, întrebarea. Fii pe pace, copiliţo! . . . Iaca, tai marul in doua: bucata asta rumena maninc-o tu, iar pe cealaltă oi manca-o eu.
Dar vezi că mărul era cu mestesug făcut, că numai partea cea rumenă era otrăvită. Alba-ca-Zapada râvnea de nu mai putea să guste o dată din măr, şi, când o văzu pe ţărancă muscând din el, nu mai putu răbda şi, întinzând mâna pe fereastră, luă jumtatea cea înveninată. Dar n-apucă să-nghită decât o îmbucătură, că şi căzu jos fără suflare. Împărăteasa îi aruncă priviri ca de fiară şi, beată de bucurie, strigă printre hohote de râs:
— Albă-ca-Zăpada, roşie ca sângele şi neagră ca abanosul, de-acu piticii n-or mai putea să te învie! ...
Plecă de acolo cât putu de repede şi, când ajunse la palat, întrebă iar oglinda:
— Oglinjoară din perete, oglinjoară, Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Şi deodată auzi vorbele după care tânjise atât:
— Măria ta e cea mai frumoasă din intreaga ţara!
Abia acum îşi găsi liniştea inima ei cea pizmaşă, pe cât poa¬te fi liniştită o inimă pizmaşă. În faptul serii, când piticii se întoarseră acasă, o găsiră pe Albă-ca-Zăpada zăcând pe jos, fără pic de suflare. Era moartă ca toţi morţii. O ridicară, căutând să vadă dacă nu găsesc vreun lucru înveninat, îi desfacură cingătoarea, o pieptănară, o spălară cu apă şi cu vin dar totul fu zadarnic. Copila cea dragă era moartă ca toţi morţii şi moartă rămase! . . . Atunci o aşezară pe o năsălie şi, strângându-se toţi şapte în jurul ei, plânseră amar şi-o jeliră trei zile încheiate.
Vrură după aceea s-o îngroape, dar fata arăta atât de frumoasă, de parcă s-ar fi aflat doar în somn, şi-n obraji a.vea aceiaşi bujori roşii dintotdeauna, aşa că piticii nu se îndurară s-o coboare în pământ.
— Nu, în adâncul cel negru al pământului nu o putem coborî! Ar fi mare păcat! . . . grăiră care mai de care şi, aşternându-se pe muncă, îi făcură un sicriu de cleştar, ca să poată fi văzută de oriunde te-ai uita la ea. O culcară apoi înăuntru şi deasupra îi scriseră numele cu slove de aur, precum şi că a fost fiică de împărat. Apoi urcară sicriul pe-un vârf de munte, de-l asezară acolo, şi de fiecare da¬tă rămânea câte unul de veghe. Vietăţile pădurii începură a ve¬ni şi ele s-o jelească; mai întâi se arătă o buhă, apoi un corb, şi-n urma acestora, o hulubiţă. Şi aşa rămase Albă-ca-Zăpada multă, multă vreme în sicriul ei de cleştar şi nimic nu-i ştirbea din negrăita ei frumuseţe. Părea că-i vie şi doarme, că era tot aşa de albă ca zăpada, de roşie ca sângele şi cu părul negru ca aba¬nosul.
Şi s-a întâmplat ca un fecior de crai să se rătăcească în pă¬durea aceea şi, dând peste căsuţa piticilor, să le ceară găzduire peste noapte.
A doua zi, când o porni la drum, văzu sicriul din creştetul muntelui şi pe frumoasa Albă-ca-Zăpada şi citi ce sta scris deasupra, cu slove de aur. Şi cum privea ca vrăjit şi nu se putea desprinde de locul acela, începu a-i ruga pe pitici:
— Daţi-mi mie sicriul şi-o să vă dau în schimb tot ce vi-o pofti inima!
Dar piticii îi răspunseră:
— Nu ţi-l dăm nici pentru tot aurul din lume.
Dacă văzu aşa, feciorul de împarat îi rugă cu şi mai multă stăruinţă şi ardoare:
— Atunci înduraţi-vă şi mi-l dăruiţi, că de când i-am zărit chipul, nu mai pot trăi fără ca s-o văd pe Albă-ca-Zăpada. Şi v-asigur c-o voi cinsti mereu şi-o voi păzi ca pe făptura care mi-e cea mai scumpă pe lume!
Auzindu-l cu cât foc vorbea, inimoşii pitici se îndurară de el şi-i dăruiră sicriul. Feciorul de împărat îşi chemă slugile şi le porunci să ia coşciugul pe umeri şi să-l urmeze. Şi cum mer¬geau ei aşa, se întâmplă că unul dintre slujitori să se poticneas¬că de-o buturugă şi, din pricina zdruncinăturii, bucăţica de măr pe care o înghitise Albă-ca-Zăpada îi sări afară din gâtlej. O clipită doar să fi trecut şi domniţa deschise ochii, ridică usurel capacul sicriului şi se scul în capul oaselor. Şi era din nou vie., de parcă s-ar fi trezit tocmai atunci din somn.
— Vai, doamne, unde mă aflu? strigă ea nedumerită.
Cu ochii râzând de bucurie, feciorul de împărat se apropie de dânsa şi-i spuse:
— Cu mine eşti, cu mine! ...
Şi-i povesti toate câte s-au întâmplat. Iar la sfârşit, adăugă :
— Îmi eşti mai dragă decât orice pe lumea asta şi, de te-ai învoi să mă însoţeşti la curtea tatălui meu, bine-ar fi, că ard de dorinţa să-mi fii soţie.
Albă-ca-Zăpada ce era să mai spună, că şi ei îi căzuse drag . .. Porni împreună cu el şi făcură o nuntă de se duse vestea, cu mare alai şi voioşie.
La nuntă o poftiră şi pe maştera cea haină, că de, tot o socoteau un fel de rudă . . . După ce s-a gătit ea cu veşmintele cele mai de preţ, s-a apropiat de oglindă şi a întrebat-o:
— Oglinjoară din perete, oglinjoară, Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Şi oglinda pe dată i-a răspuns:
— Frumoasa eşti, craiasa, ca ziua luminoasă,
Dar tânăra domniţă e mult, mult mai frumoasă! ...
Atunci drăcoaica de femeie începu să blesteme de ciudă şi să urle ca scoasă din minţi, şi deodată simţi că i se face frică, dar o frică atât de îngrozitoare, că nu ştia ce să mai facă şi-ncotro s-o apuce. La început se codi să meargă la nuntă, dar, se gândi că trebuie neapărat s-o vadă pe tânăra împărăteasă.
Şi de cum păşi în sala tronului, dădu cu ochii de Albă-ca-Zăpada şi, recunoscând-o, înlemni de spaimă şi rămase ţeapănă. ca o mumie.Spaima pusese stăpânire pe toată făptura ei; din pricina asta, împărăteasa se urâţea văzând cu ochii. Şi atât de pocită se făcu, că nici ea singură nu mai cuteza să se privească în oglindă. Îşi luă lumea în cap şi o ţinu tot într-o goană, până se pierdu în adâncul pădurii sălbatice, ca să-şi ascundă acolo urâţenia. Şi de atunci, nici unui om nu-i mai fu dat s-o vadă şi nimeni nu mai ştiu ceva despre soarta ei.
Iar Albă-ca-Zăpada trăi în bucurie şi fericire, împreună cu tânărul împărat, şi, dacă n-or fi murit, cu siguranţă că mai trăiesc şi-n zilele noastre ...

Cei trei purceluşi
Serghei Mihailov

Au fost odată ca niciodată trei purceluşi care trăiau împreună cu părinţii lor. Deşi erau încă purceluşi, ei crescuseră îndeajuns ca să pornească în lume, să-şi găsească norocul.
Au plecat ei de acasă şi au mers ce au mers până ce primul purceluş s-a simţit tare obosit. Tocmai atunci a trecut pe lângă ei un om cu o căruţă plină de fin, iar primul purceluş le-a zis fraţilor săi:
- Eu mă opresc aici. Fânul este uşor şi moale ca să-mi fac o căsuţă cum îmi place.
Şi ceilalţi doi fraţi l-au îmbrăţişat şi au plecat iar la drum. La un moment dat, al doilea purceluş s-a simţit obosit şi văzând trecând pe lângă el un om cu căruţa plină de lemne, i-a spus fratelui lui:
- Lemnul acesta este numai bun pentru căsuţa mea aşa că mă opresc aici.
Cel de al treilea purceluş şi-a continuat drumul până a ajuns la un pietrar, care făcea piatră de construit. Purceluşul s-a gândit că piatra este cea mai potrivită ca să-şi facă o căsuţă rezistentă, aşa cum era şi el.
Noaptea, în timp ce primul purceluş s-a aşezat confortabil în patul lui de fân, a auzit un zgomot afară. S-a uitat prin pereţii de paie ai căsuţei şi a început să tremure de frică, căci afară era un lup mare şi flămând. Lupul a început să-l roage pe purceluş să-i deschidă uşa, dar la refuzul purceluşului a tras aer puternic în piept şi a suflat peste căsuţă. Finul a zburat în toate părţile, iar purceluşul, profitând de neatenţia lupului, a luat-o la fugă spre casa celui de-al doilea purceluş.
A doua seară, în timp ce cei doi fraţi se aflau la masă, au auzit zgomot afară. S-au uitat prin fereastra căsuţei de lemn şi s-au îngrozit când au văzut pe lupul cel mare şi flămând. Lupul a început să-i roage să deschidă uşa, dar la refuzul purceluşilor, a tras aer puternic în piept şi a suflat peste căsuţă. Căsuţa de lemn a rămas aproape neclintită. Dar când lupul a încercat şi a doua oară să sufle peste căsuţă, lemnele au zburat în toate părţile, iar cei doi purceluşi au profitat de neatenţia lupului şi au luat-o la fugă spre casa celui de al treilea purceluş.
Seara următoare, cei trei fraţi îşi încălzeau picioarele