bucuresti

Aşezare geografică şi relieful
Bucureştiul se află în sud-estul ţării, între Ploieşti la nord şi Giurgiu la sud. Oraşul se află în Câmpia Vlăsiei, care face parte din Câmpia Română. La est se află Bărăganul, în partea de vest Câmpia Găvanu Burdea, iar la sud este delimitat de Câmpia Burnazului.
Câmpia Bucureştiului, subunitate a Câmpiei Vlăsiei, se extinde în N-E şi E până la Valea Pasărea, în S-E şi S până la Câmpul Câlnăului şi Lunca Argeş-Sabar, în S-V tot până la Lunca Argeş-Sabar, iar în N-V până la Câmpia Titu. S-a format prin retragerea treptată a lacului cuaternar, ca urmare a mişcării de înălţare a Carpaţilor şi Subcarpaţilor şi a intenselor aluvionări. În Pleistocenul superior aluviunile au fost acoperite cu loess şi depozite loessoide, iar la începutul Holocenului depresiunea era complet exondată. În acest timp râurile îşi prelungesc cursurile şi îşi intensifică eroziunea liniară în pătura groasă de loess, fragmentând astfel câmpia.
Câmpia Bucureştiului are altitudini cuprinse între 100-115 m, în partea nord-vestică, şi 50-60 m, în cea sud-estică, în lunca Dâmboviţei. Oraşul propriu-zis se desfăşoară între 58 m şi 90 m altitudine. Peste 50% din suprafaţa sa se încadrează în intervalul hipsometric de 80-100 m, iar pantele nu depăşesc valoarea de 2o. Fragmentarea este mai accentuată în jumătatea estică, unde se ajunge la 1-1,5 km/km2.
Relieful câmpiei este constituit dintr-o succesiune de câmpuri (interfluvii) şi văi (cu terase şi lunci) care se succed de la nord către sud:
Câmpul Băneasa (sau Otopeni), situat la nord de Valea Colentinei, are altitudini de 90-95 m şi densitatea fragmentării mai mare în sectorul sudic, de 0,5-1 km/km2. La contactul cu versantul Văii Colentina, pantele pot depăşi 5o.
Valea Colentinei este asimetrică (datorită versantului drept mai abrupt) şi puternic meandrată. La intrarea în Bucureşti are lăţimea de 0,5 km, iar la ieşire, de 1,5 km. În lungul ei apar două terase joase (de 2-3 m şi de 4-6 m) şi martori desprinşi din câmpuri sau din terase. Lunca este largă şi bine dezvoltată pe ambele maluri, însă din cauza lucrărilor de regularizare a fost acoperită de apele lacurilor de acumulare. Se mai păstrează doar câteva popine sub forma unor insule: Plumbuita, Ostrov, Dobroeşti şi Pantelimon.
Câmpul Colentinei (sau Giuleşti-Floreasca), cuprins între râul omonim şi Dâmboviţa, acoperă circa 36% din teritoriul Municipiului, având o înclinare uşoară pe direcţa NV-SE (între 80 şi 60 m altitudine). Densitatea fragmentării are valori cuprinse între 0 şi 1 km/km2.
Valea Dâmboviţei este săpată în loess, având malul drept mai abrupt şi înalt (aproximativ 10-15 m), iar cel stâng mai coborât (între 4-5 m în amonte şi 7-8 m în aval). Terasele sunt dezvolte, predominant, pe partea stângă a râului şi sunt în număr de patru. Până la amenajarea cursului, în luncă se găseau piscuri, popine, renii, grinduri, ostroave şi maluri abrupte. În prezent se mai păstrează o serie de piscuri (Uranus-Mihai Vodă) şi popine (Dealul Mitropoliei, Colina Radu Vodă, Movila Mare).
Câmpul Cotroceni-Berceni (sau Cotroceni-Văcăreşti) se desfăşoară între Valea Dâmboviţei, la nord, şi de râul Sabar, la sud. Scade în altitudine de la vest (90 m) spre est (60 m), predominând treptele hipsometrice de 70-80 m şi 80-90 m, iar densitatea fragmentării ajunge până la 0,5-1 km/km2 [7].
[modificare]Apele, flora şi fauna
Bucureştiul se află situat pe malurile râului Dâmboviţa, ce se varsă în Argeş, afluent al Dunării. Mai multe lacuri se întind de-a lungul râului Colentina, în perimetrul oraşului, precum Lacul Herăstrău, Lacul Floreasca, Lacul Tei sau Lacul Colentina. Şi în centrul oraşului există un lac, în Parcul Cişmigiu. Acest lac, fostă baltă în vechiul oraş medieval, este înconjurat de Grădina Cişmigiu, inaugurată în 1847 după planurile arhitectului german Carl F. W. Meyer. Pe lângă Cişmigiu în Bucureşti mai există şi alte parcuri mari: Parcul Herăstrău (cu Muzeul Satului) şi Grădina Botanică (cea mai mare din România şi care cuprinde peste 10.000 de specii de plante inclusiv exotice), Parcul Tineretului, Parcul Alexandru Ioan Cuza (cunoscut şi ca Parcul Titan sau Parcul IOR), precum şi multe parcuri mai mici şi spaţii verzi amenajate de primăriile de sector. De remarcat este prezenţa nenumăraţilor maidanezi în parcurile şi pe străzile capitalei.


Parcul Herăstrău
[modificare]Clima
Clima în capitală este specifică României, respectiv temperat-continentală. Sunt specifice patru anotimpuri, iarnă, primăvară, vară şi toamnă. Iernile în Bucureşti sunt destul de blânde cu puţine zăpezi şi temperaturi relativ ridicate, în timp ce în ultimii ani verile sunt foarte calde, chiar caniculare (cu temperaturi foarte ridicate de pâna la 40 de grade la umbră) şi cu puţine precipitaţii. Aceasta face ca diferenţele de temperatură iarnă - vară să fie de până la 60 de grade.
[modificare]Istorie

Pentru detalii, vezi: istoria Bucureştiului.


Bucureşti în 1868, văzut din Turnul Colţea


Bucureşti în preajma anului 1900


Harta Bucureştiului din anul 1900


Bucureştiul şi împrejurimile sale la începutul secolului al XX-lea


Imagine panoramică a Bucureştiului din 1927
Legenda spune că Bucureştiul a fost fondat de un oier pe nume Bucur. Conform altei variante mai probabile, Bucureşti a fost întemeiat de către Mircea cel Bătrân la sfârşit de secol XIV.
Pe malurile Dâmboviţei şi ale Colentinei este atestată cultura paleolitică şi neolitică. Până în 1800 î. Hr. apar anumite dovezi ale unor comunităţi în zonele Dudeşti, Lacul Tei şi Bucureştii-Noi de astăzi. Săpăturile arheologice arată trecerea acestei zone printr-un proces de dezvoltare din epoca bronzului şi până în anul 100 î. Hr., în timpul căruia zonele Herăstrău, Radu Vodă, Lacul Tei, Pantelimon, dealul Mihai Vodă, Popeşti-Leordeni şi Popeşti-Novaci sunt populate de indo-europeni (mai precis geto-daci). Primele locuinţe după retragerea aureliană din 273 d. Hr. sunt atestate în secolele III - XIII, până în Evul Mediu.
Aşezarea este atestată documentar la 21 septembrie 1459 într-un act emis de Vlad Ţepeş, domn al Ţării Româneşti, prin care se întăreşte o moşie unor boieri. Cetatea Dâmboviţei, cum mai apare în primii ani oraşul, avea rol strategic, urmând să supravegheze drumul ce mergea de la Târgşor la Giurgiu, în ultima aşezare aflându-se o garnizoană otomană. În scurt timp, Bucureştiul se afirmă, fiind ales la 14 octombrie 1465 de către Radu cel Frumos ca reşedinţă domnească. În anii 1558 - 1559, la Curtea Veche este construită Biserica Domnească, ctitorie a domnului Mircea Ciobanul, aceasta rămânând până astăzi cel mai vechi lăcaş de cult din oraş păstrat în forma sa iniţială.
În 1659, sub domnia lui Gheorghe Ghica, Bucureştiul devine capitala Ţării Româneşti, din ordin turcesc, pentru a avea o capitala in zona de campie si aproape de Dunare, mai usor de controlat in comparatie cu Targoviste. Din acel moment se si trece la modernizarea acestuia. Apar primele drumuri pavate cu piatră de râu (1661), se înfiinţează prima instituţie de învăţământ superior, Academia Domnească (1694) şi este construit Palatul Mogoşoaiei (Constantin Brâncoveanu, 1702), edificiu în care astăzi se află Muzeul de Artă Feudală Brâncovenească. În 1704, ia fiinţă la iniţiativa spătarului Mihai Cantacuzino Spitalul Colţea, care a fost avariat ulterior într-un incendiu şi un cutremur şi reconstruit în 1888. În scurt timp, Bucureştiul se dezvoltă din punct de vedere economic; se remarcă creşterea numărului meşteşugarilor, ce formau mai multe bresle (ale croitorilor, cizmarilor, cavafilor, cojocarilor, pânzarilor, şalvaragiilor, zăbunarilor ş.a). Odată cu acestea continuă modernizarea oraşului. Sunt create primele manufacturi şi cişmele publice, iar populaţia se măreşte continuu prin aducerea de locuitori din întreaga Muntenie (catagrafiatul din 1798 indica 30.030 de locuitori, în timp ce cel din 1831 număra 10.000 de case şi 60.587 de locuitori).


Ateneul Român
Încet-încet apar o serie de instituţii de interes (Teatrul Naţional, Grădina Cişmigiu, Cimitirul Şerban Vodă, Societatea Academică din Bucureşti, Societatea Filarmonică din Bucureşti, Universitatea din Bucureşti, Gara de Nord, Grand Hotel du Boulevard, Ziarul Universul, cafenele, restaurante, Grădina Botanică din Bucureşti, Ateneul Român, Banca Naţională, cinematografe) şi inovaţii în materie de tehnologie şi cultură (iluminatul cu petrol lampant, prima linie de tramvai, iluminatul electric, primele linii telefonice).
Municipiul Bucureşti a fost până la instaurarea regimului comunist în România reşedinţa judeţului Ilfov (interbelic). În aceea perioadă era denumit "Micul Paris" datorită asemănării cu capitala franceză, dar şi-a pierdut farmecul în perioada comunismului. În ultimul timp dezvoltarea imobiliară a stârnit ingrijorare cu privire la soarta clădirilor de interes istoric din oraş, în special a acelora din centrul istoric.[8]
[modificare]Tratate semnate
28 mai 1812 - la sfârşitul Războiului Ruso-Turc, Principatul Moldovei pierde partea sa răsăriteană, Basarabia
3 martie 1886 - la sfârşitul războiului între Serbia şi Bulgaria
10 august 1913 - la sfârşitul celui de-al Doilea Război Balcanic
4 august 1916 - tratatul de alianţă între România şi Antanta (Franţa, Anglia, Rusia şi Italia)
6 mai 1918 - tratatul între România şi Puterile Centrale, care nu a fost niciodată ratificat
[modificare]Populaţie

Pentru detalii, vezi: Populaţia României.
[modificare]Evoluţia demografică

[modificare]Structura etnică şi confesională
Pentru detalii, vezi: Religia în România.
[modificare]1877
177.646 persoane cu reşedinţa în Bucureşti. Din punct de vedere religios: predominau creştinii, din care: 132.987 (75%) ortodocşi, 16.991 (10%) romano-catolici, 5.854 (3%) protestanţi, 796 creştini armeni şi 206 lipoveni (ortodocşi de rit vechi). Dintre celelalte religii , cei mai numeroşi erau evreii (20.749 sau 12%, având 10 sinagogi şi 20 capele), precum şi un mic număr de musulmani (predominant turci) care la vremea aceea nu deţineau încă o moschee. Ortodocşii erau predominant români, existând şi mici grupuri de bulgari şi refugiaţi albanezi ortodocşi. Romano-catolicii erau germani, maghiari şi polonezi. Protestanţii erau germani şi maghiari.
[modificare]1930

Structura etnică era următoarea: 639.040 locuitori, dintre care 77,47% români, 10,93% evrei, 3,76% maghiari, 2,22% germani ş.a.
Structura confesională: 486.193 ortodocşi (76,08%), 76.480 mozaici (11,96%), 36.414 romano-catolici (5,69%), 12.882 greco-catolici (2,01%), 12.203 lutherani (1,90%), reformaţi (1,14%) ş.a.
[modificare]2002
În anul 2002, structura confesională era: 1.850.414 ortodocşi (96,05%), 23.450 romano-catolici (1,21%), 9.488 musulmani (0,49%), 7.558 greco-catolici (0,39%), 5.452 penticostali, 4.381 adventişti ş.a.

Catedrala Patriarhală


Catedrala romano-catolică Sfântul Iosif


Biserica greco-catolică Sf. Vasile cel Mare


Moscheea din Bucureşti
[modificare]Comunităţi minoritare
Pentru detalii, vezi: Comunităţi etnice în România.
[modificare]Comunitatea ţigănească
Cea mai numeroasă comunitate minoritară in Bucureşti la recensământul din 2002 a fost comunitatea ţigănească (27.322 persoane, adică 1,4% din populaţie). În cursul anilor '90 mulţi ţigani au emigrat în Occident sau s-au întors în localităţile din provincie din care emigraseră în anii 1970-1989. La recensământul din 1992 au fost număraţi 32.984 ţigani (adică 1,6% din populaţie).


Teatrul evreiesc


Templul Coral, principala sinagogă din Bucureşti
[modificare]Comunitatea evreiască
Cea mai numeroasă comunitate minoritară din Bucureşti era odinioară cea evreiască. În 1930 trăiau în Bucureşti 69.885 de evrei, reprezentând 10,93% din populaţia oraşului. Evenimentele celui de-al doilea război mondial şi apoi emigrarea în Israel au dus la scăderea masivă a populaţiei evreieşti din Bucureşti. Pe locul cartierului evreiesc se află astăzi complexul comercial Unirea şi zona adiacentă. În Bucureşti funcţionează în continuare un teatru evreiesc de stat. Continuă să existe mai multe sinagogi şi cimitire evreieşti (unul dintre cimitirele evreieşti este sefard). În 1992 au fost număraţi 3.883 evrei, iar în 2002 2.473 evrei.


Calvineum
[modificare]Comunitatea maghiară
Conform datelor recensământului din 1930, în acel an trăiau în Bucureşti 24.052 maghiari, reprezentând 3,76% din populaţia municipiului. Era vorba îndeosebi de secui din judeţele Trei Scaune (azi judeţul Covasna), Odorhei şi Ciuc (azi judeţul Harghita).
Comparativ, în anul 1992 trăiau 8.585 maghiari, reprezentând 0,36% din totalul populaţiei oraşului, iar în 2002 5.834 maghiari (0,3%). În Bucureşti funcţionează Liceul Teoretic Ady Endre cu limba de predare maghiară. Casa Petőfi e centrul cultural al comunităţii, unde funcţionează şi biblioteca. În Bucureşti apare cotidianul naţional Új Magyar Szó, iar lunar este editat şi ziarul comunităţii: Bukaresti Közlöny. Biserica Reformată (calvină) din Bucureşti oferă liturghii în limba maghiară. Una dintre cele mai proeminente bucureştence de origine maghiară este cântăreaţa Eva Kiss.


Biserica Evaghelică C.A.
[modificare]Comunitatea germană
Comunitatea germană datează încă din secolul XVIII, fiind compusă preponderent din negustori saşi. Din acest secol datează şi prima menţiune a unei biserici luterane din lemn. În preajma Primului Război Mondial proporţia germanilor atingea 8%, fiind vorba nu numai de saşi, ci şi de prusieni şi austrieci. În Bucureşti funcţionează Colegiul Goethe (fostul "Liceu Teoretic Hermann Oberth") cu limba de predare germană. De asemenea continuă să existe biserica luterană (evanghelică) cu limba de liturghie germană. La recensământul din 1977 populaţia germană era alcătuită din aproape 8.000 persoane. În 1992 au fost număraţi 4.391 germani, iar în 2002 doar 2.358 germani.
Denumirea renumitei străzi Lipscani provine de la negustorii din oraşul german Lipsca (Leipzig).


Biserica armenească
[modificare]Comunitatea armeană
O comunitate cu vechi tradiţii culturale şi economice în Bucureşti este cea armeană. În anul 1930 trăiau în Bucureşti 4.748 de armeni, reprezentând 0,74% din populaţia municipiului. La recensământul din 1992 au fost număraţi 909, iar în 2002 doar 815 armeni în Bucureşi. Locuri precum Strada Armenească amintesc de prezenţa armenilor în oraş. Există o biserică şi un cimitir armenesc în Bucureşti.


Biserica ortodoxă greacă
[modificare]Comunitatea greacă
O altă comunitate cu vechi tradiţii în Bucureşti este cea grecească. Aceasta datează încă din timpul perioadei fanariote (1715-1821). În 1930 trăiau în Bucureşti 4.293 de greci, reprezentând 0,67% din totalul populaţiei oraşului.


Biserica catolică bulgară, Sfânta Născătoare de Dumnezeu


Fosta biserică ortodoxă bulgară
[modificare]Comunitatea bulgară
Prezenţa unei populaţii bulgăreşti în Bucureşti are o vechime de mai multe secole, existând încă din sec. XVII-lea, când nişte călugări catolici franciscani bulgari ridicaseră pe locul actualei biserici Bărăţia o biserică din lemn. Majoritatea bulgarilor din Bucureşti sunt ortodocşi, fiind reuniţi din 1954 până în aprilie 2009 în biserica ortodoxă bulgarească "Sf. prooroc Ilie" (actualmente "Sf. Ilie-Hanul Colţei", preluată de Biserica Ortodoxă Română, prin Arhiepiscopia Bucureştilor - protopopiatul III Capitală). Precluare acestei biserici este considerată abuzivă de comunitatea bulgărească şi de Boserica Ortodoxă Bulgară [9][10][11][12], pe când Biserica Ortodoxă Română priveşte acest gest ca fiind legitim.[13] De asemenea, se întâlnesc şi bulgari catolici, reprezentaţi de Biserica Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Motivele pentru care bulgarii au sosit în Bucureşti sunt diverse: fie politice (se refugiau din cale orpeliştii otomane înainte de 1878), fie socio-ecomonice (pentru a avea un trai mai bun - mai ales în prima jumătate a sec. XX). Autorităţile comuniste au închis Liceul bulgăresc, însă în toamna anului 1999, la Bucureşti a fost redeschisă, in paralel cu Liceul român din Sofia, vechea Şcoala bulgară cu 3 clase şi un număr de 84 de elevi, cu predare în limba bulgară. Unele cartiere din Bucureşti continuă să aibă o populaţie numeroasă de bulgari: Giuleşti-Sârbi[14], Dudeşti-Cioplea (în bună parte catolici)[15]. Bulgari trăiesc şi în cartiere din unele sate aflate în preajma Capitalei (în Brăneşti, Bragadiru, Glina, Dobroeşti, Pantelimon, Chiajna, Roşu sau bulgari catolici pavlicheni în Popeşti-Leordeni[16]).
[modificare]Comunitatea poloneză
În Bucureşti trăieşte de asemenea o populaţie poloneză, aproape la fel de semnificativă ca şi cea din Bucovina. Polonezii au sosit în special înaintea Primului Război Mondial, dar şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial - în ambele cazuri ca refugiaţi care au hotărât să se stabilească aici. În cadrul emigraţiei polone, un rol însemnat a jucat Uniunea Emigraţiei Polone (1866-1871), care a avut o filială şi la Bucureşti. Într-o proporţie semnificativă polonezii bucureşteni sunt intelectuali, iar unul dintre ei, H. Dąbrowski, a fost primarul Bucureştiului în perioada 1940-1942. Strada Polonă este numită după această comunitate. Azi mai trăiesc în Bucureşti câteva sute de polonezi, însă în anul 1890 numărul acestora se ridica la aproximativ 3.000 de persoane (aprox. 1,5% din populaţia oraşului).
[modificare]Comunitatea albaneză
Bucureşti este centrul comunităţii albaneze din România. Comunitatea albaneză bucureşteană a început să se formeze în prima jumătate a secolului XIX, când capitala Munteniei a devenit un centru al iniţiativelor culturale ale unor intelectuali precum Dora d'Istria, Naim Frashëri, Jani Vreto şi Naum Veqilharxhi (autorul primului abecedar albanez, tipărit la Bucureşti în 1844). Aleksander Stavre Drenova a conceput versurile imnului naţional albanez Hymni i Flamurit pe vremea când locuia în Bucureşti. Cei mai mulţi dintre aceşti intelectuali se refugiaseră în România din calea opreliştei otomane. În 1920 trăiau în Bucureşti aproape 20.000 de albanezi. Azi mai trăiesc doar câteva sute de albanezi în Bucureşti. Majoritatea albanezilor bucureşteni sunt creştini ortodocşi, dar există într-un număr mai mic şi albanezi musulmani.
[modificare]Economie

Pentru detalii, vezi: Economia României.
Bucureştiul este cel mai mare centru economic al României. Acesta realizează anual aproximativ 19% din Produsul Intern Brut al României şi împreună cu judeţul Ilfov 21%. În Bucureşti se regăseşte cea mai mare parte dintre ramurile economice specifice României excluzând agricultura. Începând cu domeniul serviciilor şi terminând cu construcţiile. Întreprinderile constructoare de maşini (utilaj greu, utilaj siderurgic, petrolier, maşini şi utilaje agricole, locomotive, vagoane, avioane şi elicoptere, autobuze). Industrie electrotehnică, electronică, mecanică fină, optică. Întreprinderi chimice, de materiale de construcţie, de prelucrare a lemnului. Bucureştiul este un important nod feroviar, rutier şi aerian.
[modificare]Transport

Pentru detalii, vezi: Transport în Bucureşti.
[modificare]Transportul public


Troleibuzul Iveco-Citelis circulând pe trasa 91.
Sistemul extensiv al transportului public din Bucureşti este cel mai mare din România. Este compus din sistemul de metrou de 71 km operat de către Metrorex şi reţeaua transportului de pe suprafaţă—autobuze (80 linii[17]), troleibuze (20 de linii[17]), tramvaie (26 de linii[17]) şi metrou uşor—operată de către RATB. Adiţional, funcţionează şi reţeaua minibuzelor private. Există şi companii de taxi (10.000 de taxiuri licenţiate).[18]
[modificare]Transportul aerian


Staţia metroului Obor.
În Bucureşti există în prezent două aeroporturi funcţionale: Aeroportul Internaţional Henri Coandă (iniţial Otopeni) şi Aeroportul Internaţional Aurel Vlaicu (iniţial Băneasa). Henri Coandă este cel mai mare aeroport al României servind cinci milioane de pasageri în 2007 şi fiind centrul principal pentru operatorul naţional TAROM. De acolo pleacă şi sosesc zilnic zboruri din alte oraşe din România precum şi numeroase alte aeroporturi din Europa, America de Nord, Asia şi Africa. Aurel Vlaicu este folosit de către companii aeriene low-cost şi pentru a servi avioane charter.
[modificare]Transportul feroviar
Bucureşti este nodul feroviar principal al companiei naţionale Căile Ferate Române. Cea mai importantă staţie feroviară este Gara de Nord din care pleacă şi sosesc trenuri zilnice din diverse localităţi româneşti, precum şi din oraşe europene:
Belgrad (Serbia)
Budapesta (Ungaria)
Sofia (Bulgaria)
Viena (Austria)
Chişinău (Republica Moldova)
Kiev (Ucraina)
Thessaloniki (Grecia)
Moscova (Federaţia Rusă)
Istanbul (Turcia)
Prin Gara de Nord trec zilnic 283 trenuri ale operatorului de stat CFR Călători[19] şi 2 ale operatorului privat Regiotrans[20]. De asemenea există şi alte gări: Basarab, Băneasa, Obor / Est, Progresul, Titan Sud şi Sud. Din oraş pornesc 5 magistrale feroviare: 300 (Bucureşti-Oradea), 500 (Bucureşti-Bacău-Suceava-Vereşti), 700 (Bucureşti—Brăila-Galaţi), 800 (Bucureşti-Constanţa), 900 (Bucureşti-Drobeta-Turnu Severin-Timişoara-Jimbolia) şi 3 linii secundare interoperabile: 901 (Bucureşti-Piteşti-Craiova), 902 (Bucureşti-Giurgiu) şi 903 (Bucureşti-Olteniţa).


Şinele şi peroanele la gara Bucureşti Nord.
[modificare]Transportul rutier
Elementul de bază al reţelei străzilor urbane din Bucureşti sunt bulevardele de mare circulaţie, care pleacă din centrul urban la suburbii. Axele principale (nord-sud, est-vest, nord-vest-sud-est) şi două inele (interior şi exterior) contribuie la reducerea aglomeraţiei din trafic. Străzile în municipiu sunt de obicei înţesate în timpul orelor de vârf din cauza creşterii numărului maşinilor în anii recenţi. În fiecare zi, peste un milion de vehicule circulă în interiorul oraşului. Aceasta a rezultat în apariţia gropilor, care acum sunt considerate ca fiind cea mai mare problemă de infrastructură a Bucureştiului.
Bucureşti este principalul nod al reţelei drumurilor naţionale române, fiind punctul de începere pentru două autostrăzi (A1 spre Piteşti şi A2 spre Cernavodă, iar autostrada planificată A3 de asemenea va începe din Bucureşti) şi nouă drumuri naţionale (DN1 spre Oradea, DN1A spre Braşov, DN2 spre Suceava, DN3 spre Călăraşi, DN4 spre Olteniţa, DN5 spre Giurgiu, DN6 spre Timişoara şi Cenad, DN7 spre Nădlac şi DN71 spre Sinaia).
[modificare]Transportul pe apă
În ciuda faptului că se situează pe malurile râului Dâmboviţa, fiindcă acest râu nu este navigabil, Bucureşti nu a funcţionat niciodată ca port, rolul acesta fiind rezervat pentru alte oraşe, precum Giurgiu şi Olteniţa, aceste oraşe fiind amplasate la distanţe mici: 65, respectiv 62 kilometri. În anul 2010, mai mulţi politicieni au reluat ideea continuării construcţiilor la Canalul Dunăre-Bucureşti de lungime de 73 km, care va lega oraşul cu Dunărea,prin canalizarea râurilor Dâmboviţa şi Argeş. Potrivit primarului Capitalei, Sorin Oprescu, canalul este finalizat în proporţie de 65%. Totodată, ministrul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Elena Udrea, declara, în iunie 2010, că intenţionează să includă proiectul în Strategia Uniunii Europene pentru Regiunea Dunării. Se aşteaptă ca acest canal să devină o componentă importantă a infrastructurii de transport orăşeneşti.[21]
[modificare]Administraţie

Pentru detalii, vezi: Sectoarele Bucureştiului.
România
Cele şase sectoare ale Bucureştiului
Acest articol face parte din seria:
Împărţirea administrativă
a României
Nivel regional
8 regiuni de dezvoltare
Nivel judeţean
Municipiul Bucureşti
41 de judeţe
Nivel local
Zone metropolitane
103 de municipii
Oraşe (Listă)
Comune
Alte diviziuni
Sate
Sectoare
Politica României · Atlas
Portal Politica
Acest cadru: v • d • m
Bucureştiul are un statut special în ţară, fiind singurul oraş care nu aparţine nici unui judeţ. Totuşi, populaţia sa este mai numeroasă decât a oricărui judeţ.
Primăria administrează oraşul şi este condusă de un Primar General (actualmente Sorin Oprescu). Oraşul are o suprafaţă totală de 228 km², pe care se întind 6 sectoare administrative, fiecare conduse de o primărie proprie. Sectoarele sunt dispuse radial (şi numerotate în sensul acelor de ceasornic) astfel încât fiecare să aibă în administraţie o parte a centrului Bucureştiului. Primăria Generală este responsabilă cu utilităţile (apa, transportul, bulevardele principale), iar Primăriile sectoarelor au responsabilitatea contactului dintre cetăţeni şi consiliile locale, străzile secundare, parcuri, şcoli şi serviciile de salubrizare.
[modificare]Împărţirea pe sectoare
Sectorul 1 avea în luna ianuarie 2009 un număr de 227.717 locuitori şi include cartierele: Aviatorilor, Aviaţiei, Băneasa, Bucureştii Noi, Dămăroaia, Domenii, Dorobanţi, Gara de Nord, Griviţa, Victoriei, Pajura, Pipera, Primăverii, Chitila. În urma alegerilor din 2008, în funcţia de primar de sector a fost ales Andrei Ioan Chiliman (PNL).
Sectorul 2 avea în luna ianuarie 2009 un număr de 357.338 locuitori şi include cartierele: Pantelimon, Colentina, Iancului, Tei, Fundeni, Floreasca. În urma alegerilor din 2008, în funcţia de primar de sector a fost ales Neculai Onţanu (independent).
Sectorul 3 avea în luna ianuarie 2009 un număr de 399.231 locuitori şi include cartierele: Vitan, Dudeşti, Titan, Balta Albă, Centru Civic. În urma alegerilor din 2008, în funcţia de primar de sector a fost ales Liviu Gheorghe Negoiţă (PDL).
Sectorul 4 avea în luna ianuarie 2009 un număr de 300.331 locuitori şi include cartierele: Berceni, Olteniţei, Giurgiului, Văcăreşti, Timpuri Noi, Tineretului. În urma alegerilor din 2008, în funcţia de primar de sector a fost ales Cristian Popescu-Piedone (PC).
Sectorul 5 avea în luna ianuarie 2009 un număr de 288.690 locuitori şi include cartierele: Rahova, Ferentari, Giurgiului[22], Cotroceni. În urma alegerilor din 2008, în funcţia de primar de sector a fost ales Daniel Marian Vanghelie (PSD).
Sectorul 6 avea în luna ianuarie 2009 un număr de 371.060 locuitori şi include cartierele: Drumul Taberei, Ghencea, Militari, Crângaşi, Giuleşti. În urma alegerilor din 2008, în funcţia de primar de sector a fost ales Cristian Constantin Poteraş (PDL).
[modificare]Zona metropolitană
Pentru detalii, vezi: Zona Metropolitană Bucureşti.
Zona metropolitană Bucureşti (pe scurt ZMB) cuprinde actualmente aproximativ 2,4 milioane de locuitori (neoficial 3,4 milioane).[6] Conform proiectelor Primăriei Bucureşti, ZMB urmează să fie mărită astfel încât să cuprindă 94 de unităţi administrativ - teritoriale, întinse pe circa 5.000 Km2.
[modificare]Calitatea vieţii
Conform studiilor despre calitatea vieţii în oraşele lumii, emise anual de firma de consultanţă Mercer, Bucureştii se aflau pe locul 94 în topul mondial al calităţii vieţii, în anul 2001,[23] şi au coborât pe locul 108 în anul 2009.[24] Bucureştii sunt astfel pe penultimul loc în topul calităţii vieţii, între capitalele Uniunii Europene, pe ultimul loc fiind capitala bulgară, Sofia.
[modificare]Steme şi steaguri

Pentru detalii, vezi: galeria de steme şi steaguri ale municipiului Bucureşti.
[modificare]Instituţii, monumente şi obiective turistice



Clădirea de birouri Europe House în Piaţa Victoriei
În Bucureşti îşi au sediul Parlamentul (Palatul Parlamentului sau Casa Poporului), Guvernul şi Preşedinţia României. De asemenea, îşi au sediul numeroase instituţii de cultură, precum sunt: Academia Română (fondată în 1866), peste 60 de institute de cercetare, Universitatea, Institutul Politehnic, Institutul de Medicină, alte numeroase institute de învăţământ superior, mari biblioteci (Biblioteca Academiei, fondată în 1867, circa 8 milioane volume; Biblioteca Naţională, fondată în 1955, 7 milioane volume; Biblioteca Centrală Universitară, fondată în 1896, 2 milioane volume, incendiată în timpul Revoluţiei din 1989), ş.a.m.d.
Parcurile mai importante din oraş sunt Parcul Herăstrău (187 ha), Parcul Cişmigiu (13 ha), inaugurat în anul 1860, Parcul Tineretului (200 ha) şi Parcul Carol (36 ha), inugurat în 1906.
[modificare]Arhitectură
Pentru detalii, vezi: Listă de clădiri importante din Bucureşti.


Curtea Veche
Substanţa medievală a Bucureştiului a fost de-a lungul timpului grav afectată de distrugeri şi incendii. În plus, oraşul a pierdut în mod tragic o serie de monumente, mai ales biserici, şi în decursul campaniei de "urbanism"[25] iniţiate în secolul trecut de Nicolae Ceauşescu. Din nucleul oraşului medieval de pe malurile Dâmboviţei s-au păstrat vestigiile Curţii Vechi (sec. XV - XVI) cu Biserica Domnească Buna Vestire, care datează probabil din vremea lui Mircea Ciobanul (1545-1554). Biserica are un plan triconc, naosul ei este evidenţiat printr-o turlă. Faţada trădează unele influenţe moldoveneşti, dar zidăria formată din asize de cărămidă alternând cu porţiuni acoperite de mortar, imitând piatra făţuită, aparţine deja formelor tipice arhitecturii Ţării Româneşti. Portalul vestic cu decoruri în stil baroc brâncovenesc a fost aşezat mai târziu, în 1715, în timpul scurtei domnii a lui Ştefan Cantacuzino. În proscomidiar s-au păstrat picturi murale din vremea edificării şi din 1714/15, iar restul bisericii adăposteşte picturi murale ale artiştilor academişti Constantin Lecca şi Mişu Popp, din 1852. Turla a fost înlocuită în 1914.
[modificare]Secolele XVI-XVII
Mănăstirea Radu Vodă (Sfânta Troiţă) a fost ridicată pe vremea lui Alexandru II Mircea (1568-1577), dar a fost distrusă deja în 1595 de Sinan Paşa, pentru a fi în secolul al XVII-lea reconstruită şi fortificată de către Radu Mihnea (1613-1620) şi Alexandru Coconul (1623-1627). Atât elementele tradiţionale (planul triconc, turla pe naos), cât şi pronaosul supralărgit, încununat de trei turle, sunt influenţate de formele bisericii mănăstirii din Curtea de Argeş. Decorul faţadelor este format din două registre de arcaturi din ciubuce, despărţite de un brâu median.
Din ansamblul Mănăstirii Mihai Vodă, ctitoria marelui domnitor (1589-1591), s-a păstrat doar biserica de plan triconc tip Vodiţa II, care reprezintă prin pastoforiile supralărgite, cele două turle pe proscomidie şi pe diaconicon şi prin împodobirea faţadelor de cărămidă cu două registre de arcade oarbe o capodoperă a arhitecturii munteneşti. Construcţia a fost, împreună cu turnul-clopotniţă din secolele XVI-XVIII, translată din fosta incintă monastică în 1986. Clădirea mănăstirii, care adăpostise până atunci Arhivele Statului, a fost distrusă.
Din secolul al XVI-lea datează şi biserica mănăstirii Mărcuţa (1586-1587), o ctitorie pe plan triconc cu turlă pe naos a marelui vistier Dan. În 1733 biserica a fost reînnoită şi împodobită cu picturi murale, iar din 1945 până în 1957 ea a fost restaurată. Alte importante mărturii ale secolului al XVI-lea, Biserica Alba-Postăvari şi biserica Spirea Veche, au fost distruse în primăvara lui 1984.


Biserica Domnească
În epoca lui Matei Basarab a fost rezidită Mănăstirea Plumbuita (1647) după modelul ctitoriei lui Radu cel Mare de la Dealu, pentru a comemora victoria din 1632 împotriva turcilor. Din Casa Domnească construită atunci s-a păstrat doar o latură interioară a curţii. Biserica de plan triconc fusese ridicată pe vremea lui Mihnea al II-lea Turcitul (1577-1583, 1585-1591), dar suferise în 1595 mari distrugeri.
Biserica Patriarhiei cu hramul Sf. Dimitrie cel Nou, ridicată sub domnia lui Constantin Şerban Basarab (1654-1658), dezvoltă modelul dat de biserica episcopală din Curtea de Argeş, folosind proporţii mai masive, mai ales în cazul unui monumental pridvor vestic. Interiorul bisericii a căpătat în secolul al XIX-lea un caracter unitar, prin înlăturarea zidului care despărţea pronaosul de naos şi prin împodobirea cu un ansamblu de pictură murală în 1830. Deasupra uşii spre pronaos s-au păstrat imaginile ctitorilor din 1669. După mutarea mitropoliei de la Târgovişte la Bucureşti în 1668, ea a devenit Catedrală Mitropolitană, şi în 1925, după ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de patriarhie, Catedrala Patriarhală. În apropierea acestei biserici se află ansamblul reşedinţei mitropolitane, dispus în pantă pe Dealul Viilor. În incinta acestui complex s-au păstrat unele construcţii din 1698, aparţinând fostei mănăstiri, printre care se numără poarta principală a edificiului, un paraclis cu galerie şi treptele care duc spre portal. Acestea au fost reînnoite în 1723.
Mănăstirea Cotroceni din 1679 a fost complet demolată în 1985. Ea adăpostea mormântul lui Şerban Cantacuzino, biserica ei se distingea prin proporţiile armonioase şi printr-o tâmplă bogat ornamentată. Tot o ctitorie a domnitorului Şerban Cantacuzino este şi Biserica Doamnei (1683), care conţine un ansamblu de pictură murală executat de zugravii Constantinos şi Ioan.
Unul din monumentele importante ale stilului brâncovenesc este biserica Mănăstirii Antim (1713-1715), o ctitorie a mitropolitului Antim Ivireanu. Perioada clasică a stilului este reprezentată aici de o ornamentică bogată, caracterizată de motive florale, de un pridvor monumental purtat de coloane şi de un fronton semicircular care denotă influenţa barocului italian. Notabile sunt de asemenea porticele mănăstirii, cu coloane de piatră în torsadă, şi bucătăriile ei cu bolţi etajate pe trompe. Aripile de nord şi de est ale edificiului monastic au fost demolate în 1984. În epoca brâncovenească este întemeiat de spătarul Mihail Cantacuzino şi Spitalul Colţea (1702), prima instituţie spitalicească din Ţara Românească. Alte monumente ale stilului brâncovenesc clasic sunt: Biserica Fundenii Doamnei (1699), Palatul Mogoşoaia (1702) şi Biserica Colţea (1695-1702), din ansamblul căreia s-a păstrat paraclisul din 1701-1702, ancadramentul cu decor dens al uşii spre pronaos precum şi canaturile din lemn ale acestei uşi. Picturile din paraclis aparţin lui Gheorghe Tătărescu. O fază târzie a stilului brâncovenesc era reprezentată de Mănăstirea Văcăreşti (1716-1722), o ctitorie a lui Nicolae Mavrocordat distrusă în ultimii ani ai dictaturii comuniste. Lăcaşul monastic avea o ornamentică deosebit de bogată şi era considerat drept o sinteză a arhitecturii sacrale tradiţional româneşti. Alte monumente ale acestei epoci sunt Biserica Kreţulescu (1722) şi Biserica Stavropoleos (1724-1730), cu un pridvor bogat ornamentat. Aşa-numita Biserică a lui Bucur Ciobanul, Biserica Bolniţei Mănăstirii Radu Vodă, este, în pofida numelui care sugerează o ctitorie legendară, tot o construcţie graţioasă din secolul al XVIII-lea. Din vremea lui Constantin Brâncoveanu datează şi viitoarea Cale a Victoriei, stradă numită iniţial Podul Mogoşoaiei, deoarece făcea legătura între reşedinţa domnească de la poalele dealului Mitropoliei şi palatul de la Mogoşoaia.
[modificare]Secolele XVIII-XIX
Secolele XVIII şi XIX constituie pentru arhitectura Bucureştiului perioada unei mari înfloriri. După o perioadă de tranziţie, reprezentată prin bisericile Sf. Elefterie (1743), Olari (1758) continuă parţial formele tradiţionale ale epocii brâncoveneşti, apar primele edificii construite în stil neoclasic (Palatul Ghica-Tei, 1822) sau neogotic (Casa Suţu din 1830, Biserica Sf. Spiridon Nou din 1852-1858). Din punct de vedere urbanistic Bucureştiul a cunoscut sub domnitorii fanarioţi, deci până în 1821, şi o puternică influenţă orientală, evidentă mai ales în amenajarea pieţelor după modelul constantinopolitan, a aşa-numitelor maidane, şi în arhitectura caselor particulare şi a celebrelor hanuri. Reprezentativ pentru aceste influenţe este Hanul lui Manuc, construit în 1808 de către un negustor armean. Influenţa Parisului, a metropolei europene îndrăgite de români, şi a şcolii franceze de arhitectură devine hotărâtoare odată cu desăvârşirea Palatului Ştirbey de către arhitectul francez Michel Sanjouand, în 1835. Lui Sanjouand i se datorează şi planul paraclisului Palatului Ştirbey cu un pridvor susţinut de coloane dorice, precum şi primele încercări de a dirija evoluţia oraşului conform unui plan urbanistic. Caracterul neoclasicist al palatului Ştirbey este respectat şi de modificările efectuate în 1881, după proiectul arhitectului austriac J. Hartman. Acestor modificări li se datorează faţada împodobită de cariatide şi aripile laterale supraînălţate.


Casa de Economii şi Consemnaţiuni


Casa de Economii şi Consemnaţiuni la 1900
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea planul oraşului căpătă treptat, şi datorită proiectelor urbanistice iniţiate de Sanjouand, un caracter reprezentativ prin formarea unui centru circular, trasarea unor magistrale largi, ridicarea de edificii monumentale pentru instituţiile din administraţie şi cultură, precum şi prin amenajarea unor areale întinse ca parcuri. Astfel, parcul central al Bucureştiului, Cişmigiul, ia fiinţă la mijlocul secolului, după proiectele arhitectului peisagist german Wilhelm Meyer. Acesta va contribui şi la continuarea Şoselei Kisseleff, care prelungea Calea Victoriei spre nord încă din 1832. Din păcate, noile curente în arhitectură au dus şi la demolarea unor biserici, mănăstiri şi hanuri medievale, precum şi la impunerea cu orice preţ a canonului francez în restaurare şi reconstrucţie. Clădirile "micului Paris" au schimbat aspectul vechiului oraş, din care s-au păstrat mai ales spaţiile subterane greu de recuperat datorită impunerii unei noi structuri urbanistice. Numeroşi arhitecţi francezi, printre care nu s-a numărat nici unul de prim rang, au contribuit la impunerea neoclasicismului, apoi a romantismului şi a eclectismului de şcoală franceză. Astfel, Palatul Băncii Naţionale (corpul vechi) este o operă din 1883-85 a arhitecţilor Cassien Bernard şi Albert Galleron. După planurile lui Paul Gottereau s-a construit Casa de Economii şi Consemnaţiuni de pe Calea Victoriei, cu o alură de catedrală eclectistă purtând o cupolă centrală de sticlă şi metal, care îi conferă transparenţă. Acelaşi Gottereau a proiectat şi clădirea Fundaţiilor Regale, astăzi unul dintre corpurile Bibliotecii Centrale Universitare. Ion Mincu a fost iniţial un promotor al şcolii franceze de arhitectură, datorită anilor de studii petrecuţi la Paris. Palatul Curţii Supreme de Justiţie, o operă din această perioadă a lui A. Ballu la care a colaborat Mincu, a devenit azi, după o perioadă îndelungată de renovare, sediul Curţii de Apel Bucureşti şi a Judecătoriei Sectorului 5. Remarcabile mai sunt Catedrala Sfântul Iosif, construită de Friedrich Schmidt (1873 - 1884) în stil neogotic, şi Ateneul Român, conceput de Constantin Baicoianu şi Albert Galleron, construit între 1885 şi 1888, a cărui perspectivă dinspre Calea Victoriei este dominată de o cupolă barocă şi de un monumental portic de ordin ionic. Ateneul este o clădire caracteristică pentru stilul eclectic al capitalei, bazat pe structuri clasiciste, aşa cum a fost el cultivat în Franţa.
[modificare]Secolul XX
Acest stil a prevalat şi în arhitectura de la începutul secolului al XX-lea în Bucureşti, în pofida diverselor curente secesioniste ale vremii. Astfel, fostul Palat al Poştelor, azi Muzeul Naţional de Istorie a României, construit în anul 1900 după planurile arhitectului Alexandru Săvulescu (1847-1902), are un pridvor masiv de ordin pseudodoric, un parament cu rustica şi diverse elemente decorative datorate în parte renaşterii, în parte clasicismului. Un concept asemănător a stat la baza fostului Palat al Parlamentului (1907), azi Palatul Patriarhiei, după planurile lui Dimitrie Maimarolu (1859-1926). Clădirea Primăriei Municipiului Bucureşti, ridicată între anii 1906 şi 1910 de Petre Antonescu, ilustrează anumite tendinţe retrospective ale începutului de secol, care vizau o renaştere a tradiţiilor naţionale în arhitectură, mai ales a stilului brâncovenesc. Idealul unei şcoli de arhitectură neoromânească se face remarcat şi în opera lui Ion Mincu, de pildă în „Bufetul de la Şosea” de pe Şoseaua Kisseleff, din 1892. Tradiţia arhitecturală moldovenească l-a inspirat pe arhitectul Nicolae Ghica-Budeşti, de exemplu în Muzeul de etnografie, artă naţională, artă decorativă şi industrială, azi Muzeul Ţăranului Român, construit în etape între anii 1912 şi 1939. Stilul neoromânesc nu a putut însă depăşi canonul francez, reprezentat în primele decenii ale secolului de Palatul Regal al arhitectului Nicolae Nenciulescu (1932-1937), azi Muzeul Naţional de Artă al României, o construcţie alcătuită dintr-un corp central şi două aripi laterale care expunea un nu tocmai riguros neoclasicism, şi de Arcul de Triumf, o operă a arhitectului Petre Antonescu (1922 şi 1935/36). În anii '30 îşi fac apariţia primele modernisme ale secolului; astfel, cu Palatul Telefoanelor se ridică pe Calea Victoriei un mic Zgârie-nori de tip american.
În anii '50 ai secolului al XX-lea au fost ridicate în centru unele clădiri reprezentative ale noii puteri, de exemplu Casa Scânteii (1956) sau Opera Română (1953). Opera, deşi după un proiect stalinist, expune elementele de eclectism tipice pentru sfârşitul secolului al XIX-lea. De asemenea, în primul deceniu al dictaturii comuniste suprafaţa oraşului s-a mărit în mod semnificativ prin construcţia de noi cartiere de locuinţe, care aveau parţial caracterul de oraş-satelit: Balta Albă, Drumul Taberei, Floreasca, Jiul-Pajura, Berenci, Calea Griviţei. În primii ani ai lui Ceauşescu arhitectura s-a putut elibera în mare măsură de canonul stalinist. Între 1968 şi 1970 a fost edificat Hotelul Intercontinental, până în 2004 cea mai înaltă construcţie-turn din România, şi tot în 1970 a fost terminată noua clădire a Teatrului Naţional, a cărei modernism a fost ulterior denaturat, la ordinul lui Ceauşescu, prin faţade cu arcade. Epoca lui Nicolae Ceauşescu a adus cu sine schimbări grave în structura urbanistică a capitalei. Construirea unui nou palat prezidenţial şi a Bulevardului Victoriei Socialismului s-a făcut cu preţul distrugerii vechilor cartiere Uranus, Izvor, Rahova şi Antim. Foarte contestată în noul ansamblu este Casa Poporului a arhitectei Anca Petrescu, azi sediu al Parlamentului României. Lucrările la acest edificiu megaloman, care se întinde pe o suprafaţă de 350 000 m², au început în anul 1984. Construcţiei i se impută lipsa de unitate stilistică şi proporţiile care ignoră modelul clasicist după care se orientează de fapt.
[modificare]Lăcaşe de cult şi monumente dispărute[26]
Biserica Sf. Nicolae-Sârbi, începutul secolului al XVI-lea, demolată în 1985.
Biserica Crângaşi (1564) şi cimitirul adiacent, distruse în 1986 pentru a face loc Lacului Morii.
Biserica Alba-Postăvari (1568), cu picturi murale de Anton Serafim, demolată în martie 1984.
Biserica Sf. Nicolae-Jitniţă (1590) din Calea Văcăreşti, demolată în iulie 1986.
Clădirea Mănăstirii Mihai Vodă, 1591, demolată în 1984.
Biserica Spirea Veche, secolul al XVI-lea, reînnoită în secolul al XVIII-lea, demolată în aprilie 1984.
Biserica Enei (1611), avariată de o macara în timpul lucrărilor de reconstrucţie după cutremurul din 1977 şi demolată în primăvara aceluiaşi an. Acest lăcaş de cult cu un ansamblu important de pictură murală a fost prima victimă a demolărilor regimului ceauşist.
Biserica Sf. Vineri-Hereasca din secolul al XVII-lea, demolată în iunie 1987, doar la câţiva ani după renovare. Biserica era împodobită cu picturi de Dumitru Belizarie.
Biserica Sf. Spiridon-Vechi din secolul al XVII-lea, demolată în iulie 1987. În timpul demolării a fost furată icoana dăruită bisericii de către Patriarhul Silvestru al Antiohiei la 1748.
Mănăstirea Cotroceni din 1679, cu biserica din 1598, demolată în 1985.
Biserica Olteni, ctitorită în 1696, demolată în iunie 1987. În 1821, în timpul luptelor dintre eterişti şi otomani, biserica servise arnăuţilor drept loc de rezistenţă şi fusese avariată de bombardamente. Între 1863 şi 1865 biserica fusese restaurată în stil neogotic[27]. Picturile murale executate de Gheorghe Tattarescu au fost parţial distruse, parţial furate în timpul demolării.
Aripile de nord şi de est ale Mănăstirii Antim (1713-1715), demolate în 1984.
Mănăstirea Văcăreşti (1716-1722), cea mai însemnată mănăstire din Bucureşti, demolată între 1984 şi 1987. Dintr-o suprafaţă de cca 2.500 m² de frescă datând din timpul edificării au putut fi salvaţi de către prof. Dan Mohanu şi studenţii săi de la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu doar cca 140 m²[28]. Pictura murală care împodobea paraclisul locului de închinare a voievodului a fost aproape complet distrusă, cu excepţia unor fragmente cu icoane sau scene biblice care au fost probabil furate de muncitorii şantierului de demolare.
Biserica Bradu Staicu, 1726, restaurată în 1875 de arhitectul Al. Freiwald, demolată în octombrie 1987. Odată cu biserica a dispărut pilonul mesei altarului, considerat a fi mai vechi decât biserica.
Biserica Mănăstirii Pantelimon, 1750, demolată în 1986.
Casa boierească a lui Dinicu Golescu (1777-1830), devenită ulterior reşedinţă domnească şi completată sub Carol I, între 1882 şi 1885, cu un corp proiectat de către Paul Gottereau, a fost distrusă în 1927 de un incendiu şi înlocuită cu Palatul Regal, ridicat între 1932 şi 1937.
Biserica Izvor, 1785, demolată în 1984.
Biserica Sf. Troiţă-Izvor, 1804, descrisă de Barbu Ştefănescu Delavrancea în nuvela Hagi-Tudose, demolată în octombrie 1987. Odată cu demolarea au dispărut numeroase obiecte de cult.
Teatrul Naţional, ridicat între 1846 şi 1852 după planurile arhitectului Joseph Heft, demolat după avariile suferite din cauza bombelor germane din august 1944.
Clădirile de la sfârşitul secolului al XIX-lea de pe Calea Mogoşoaiei.
Două corpuri de clădire şi capela Institutului Medico-Legal "Prof. Mina Minovici" din 1892, demolate în 1985. Capela din incinta instituţiei fusese o operă a arhitectului Paul Petricu. Mare parte din inventarul ei s-a pierdut în timpul demolării: lambriurile şi stranele din stejar sculptat, mozaicul de deasupra intrării, pictura din absida altarului şi vitraliile executate în Franţa la începutul secolului al XX-lea.
Vilele şi blocurile ridicate în perioada interbelică pe Splaiul Independenţei, demolate între 1984 şi 1987.
Biserica Gherghiceanu, 1939, demolată în 1984.
Biserica Crângaşi 2, 1943, demolată în 1982.
Biserica Mărgeanului, 1946, demolată în 1981.
Biserica Doamna Oltea, 1947, demolată în 1986.