ARICIUL

Mare veselie, mare!
Merg copii la plimbare,
Alergând, ba-n sus, ba-n jos,
Si jucându-se frumos.

Deodată din tufiş
Se aude fiş-fiş-fiş…
Se apropie cu teamă
Gata ca sa dea alarmă.

Dar, când colo, ce să vezi?
Dintre ierburile verzi
S-a ivit un ghem de ace
Dornic şi el să se joace.

Un arici! strigă copiii !
Are ţepi ca trandafirii,
Dar e mic şi e vioi!
Să-l luăm acum cu noi!
Într-un colț retras de grădină puteți amenaja un loc pentru un cuib de arici. Aricii pot face un cuib într-o grămadă de gunoi, vreascuri, stive de lemne de foc. Pentru arici este destul de potrivit o căsuță dintr-o ladă de dimensiuni 30x25x25 cm, căptușită cu material izolator moale: de obicei, frunze uscate (paie sau fân nu sunt potrivite, ele se agață). Este potrivită ca o locuință pentru arici chiar și o anvelopă tăiată, acoperită deasupra cu scânduri sau pietre plate și presărată cu pământ. În familia prietenilor mei aricii au trăit într-un borcan vechi de 50 de litri, aruncat în grădină. Aricii nu ar trebui să fie ținuți la domiciliu, dar în cazul în care va exista o astfel de necesitate, este necesar să pregătiți o celulă mare, cu o suprafață de nu mai puțin de doi metri pătrați, căptușită cu ziare. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că aricii slăbiți nu pot curăța mizeria și paraziții din ace și pot transporta aceleași boli că și alte animale mici, inclusiv rabie.
Dacă ați întâlnit vreodată un arici în gradina dvs., încercați să amenajați o casă-cuib pentru arici și poate că aricii se vor stabili acolo. Pentru a face casa atractivă, puneți în ea frunze uscate, dar asigurați-vă că ele să nu închidă găurile de aerisire. Instalați căsuța într-un colț retras din grădină și acoperiți-o cu pământ sau frunze și așteptați ca ariciul să găsească casa. Când ariciul se va stabili în casă, nu-l deranjați, nu deschideți capacul. Dacă ariciul va fi deranjat, el nu se va întoarce și poate chiar abandona puii.
25 % de arici nu supraviețuiesc iarna și unul dintre principalele motive este locul nepotrivit pentru iernat. Asigurați aricii cu o locuință, în care ei ar putea găsi un adăpost pentru hibernare, iar în timpul verii pentru vreme rea sau reproducere în luna mai, unde tinerii arici ar putea sta în lunile iunie și iulie.
Intrarea în casă trebuie să fie făcută în formă de tunel, pentru ca pisici și câini să nu ruineze vizuina.
Aricii ajută excelent grădinarilor, exterminând insectele dăunătoare și rozătoare mici, ei sunt niște vecini minunați.
Ariciul este un mamifer de mici dimensiuni din ordinul insectivorelor, greutatea sa variind între 800 şi 1200 de grame. Ariciul poate atinge lunginea maximă de aproximativ 35 de centimetri putând astfel să se strecoare foarte uşor şi în zonele urbane, în aproprierea caselor pentru a-şi procura hrana.

Ariciul are membre mici însă foarte puternice, ochi mici, şi urechi externe foarte slab dezvoltate. Aceste “dezavantaje” sunt compensate de mecanismul de autoapărare al ariciului care poate ţine la distanţă toţi prădătorii ce trăiesc în jurul său.

Nasul este mic şi ascuţit având un simţ olfactiv foarte bine dezvoltat. Acele ce sunt prezente pe partea dorsală a corpului şi fac parte din mecanismul de autoapărare sunt alcătuite din cheratină (substanţă existentă în structura unghiilor şi a firelor de păr) şi pot atinge lungimea de 2 centimetri.

Perioada de reproducere a aricilor este pe timpul verii până în luna august, perioada de gestaţie durând aproximativ 35 de zile, născând între 2 şi 9 pui.
Aricii pot fi întâlniţi în stepe, silvostepe, păduri, savane şi chiar terenuri cultivate. Aricii preferă zonele temperat-calde din Europa, Asia şi chiar Africa, fiind astfel foarte răspândit pe întregul glob.
Cand un arici ia in greutate începe să-i creeze grave probleme de sănătate,si trebuie pus la un regim alimentar care constă din hrană hipocalorică pentru pisici, fiind obligat de asemenea să alerge şi să înoate.
In primul rand pentru ca sunt mai usor de intretinut, nu lasa par, nu necesita vaccinare si nu transmit nicio boala.
Grija aricilor sunt, animale simple de întreținere sunt destul de simple captive și inteligente , care poate fi foarte ascultător. Sunt mici mamifere insectivore. Ele nu sunt rozătoare, așa cum cred unii, și de aceea au un comportament și o alimentație diferită.
Speranța lor de viață este mai mare sau mai mică de cinci până la opt ani și se cresc cu ușurință în captivitate, mai ales vara. Sunt animale foarte promiscuite, deci dacă aveți un cuplu, este mai bine să-i tineti separat, altfel întotdeauna va fi însărcinată. Ele sunt, de asemenea, solitare prin natura lor, nu trăiesc în crăpături ca și alte animale. Ei au nevoie de o casă pentru a se refugia, fiind animale nocturne în timpul zilei când se ascund, de regulă. Un cuib de lemn pentru papagalii cu o deschidere scăzută poate servi ca o locuință pentru a putea intra confortabil.
Dacă este o cușcă, trebuie să fiți atenți la separarea barelor, să nu-si prinda capul și să -l prindeți, ceea ce, în anumite cazuri, poate fi fatal. Prin urmare, este mai recomandabil să folosiți cutii de plastic sau terarii de sticlă cu cuiburile lor în interior. După cum am mai spus, aricii sunt animale nocturne, liniștite și solitare. Ei pot fi copleșiți atunci când sunt atinși foarte mult, deci este preferabil să-i lăsăm calm și să-i obișnuim puțin câte puțin în mâinile omului. De asemenea, nu le place mult zgomotul și trebuie să fie susținute în medii senine și scandaloase. Ariciii necesită o temperatură ideală între douăzeci și cinci și douăzeci și opt de grade atât în ​​vară, cât și în iarnă. Printre comportamentele cele mai frecvente ale ariciului se numără salivarea excesivă în prezența unui nou comestibil și aromă sau sare.
Desi nu este un animal de companie prin definitie, in ultimii ani de zile, ariciul a ajuns tare indragit si apreciat ca si companion.
Dar un “stapan” de arici trebuie sa stie cum sa-si ingrijeasca micul prieten, pornind de la principala caracteristica a animalutului – tepii. Acestia apara ariciul nu doar de intemperii, ci si de pradatori si au rol esential in limbajul corporal.
Pe un arici se gasesc circa 7.000 de tepi, care nu sunt altceva decat niste fire de par modificate, ce includ camere cu aer, pentru a le face mai usoare.
Aricii tineri schimba tepii de pui, pentru a-i inlocui cu cei de adult. “Naparlirea” are loc de 3-4 ori, incepand cu varsta de 1 luna pana cand ariciul implineste 5-6 luni. Procesul este destul de dureros pentru micut, astfel incat e foarte posibil sa devina mai morocanos si sa petreaca mult timp adunat ghem. In cazul in care observam suferinta prietenului arici, il putem ajuta cu o baie calduta cu un sampon pe baza de fulgi de ovaz. Acestea vor calma pielea si o vor inmuia, usurand accesul tepilor spre suprafata.
Aricii experimenteaza diverse sentimente pe care le exprima prin intermediul tepilor. Cand se simt amenintati se aduna ghem si ridica tepii!. Astfel isi protejeaza fata si abdomenul, singurele zone vulnerabile. Cand doar tepii de pe spinare sunt ridicati inseamna ca animalul este speriat. Iar daca doar tepii de pe crestet sunt erecti, ariciul este nesigur si precaut. Evident, cand tepii sunt culcati pe corp si relaxati, insemana ca ariciul se simte in siguranta.
De regula aricii nu sunt foarte vocali. Cu toate aceste le puteti citi starea de spirit dupa cele cateva sunete specifice pe care le emit. Cand ceva nu le convine sau cand se tem, aricii maraie. Atitudine insotita si de ridicarea tepilor, astfel ca nu este greu de recunoscut. Cand sunt intr-o suferinta majora tipa la fel ca iepurii.
De asemenea aricii isi manifesta si multumirea prin zgomote. Chitaitul sau torsul pot fi auzite atunci cand animalul este foarte relaxat si se simte bine.
Hipersalivatia – este un comportament specific acestor animale. In momentul in care intra in contact cu un lucru neobisnuit pentru ei, aricii produc o saliva densa, spumoasa cu care invelesc obiectul respectiv. Apoi se rostogolesc prin aceasta spuma pentru a-si incarca tepii cu ea. Explicatiile pentru acest comportament ar fi: spuma contine o toxina, care tine pradatorii la distanta; camuflarea propriului miros,si atragerea partenerului, in perioada imperecherii.
Orice miros strain induce hipersalivatia, asa ca aveti grija ce arome purtati pe maini in momentul in care mangaiati ariciul.
Aricii sunt animale diurne, active la rasarit si apus. Unele exemplare isi continua activitatea si pe durata noptii, insa daca ziua isi consuma energia, atunci se vor odihni toata noaptea. Aricilor le place sa sape dupa hrana si sunt foarte abili cataratori. Cusca in care sunt gazduiti ar trebui sa aiba un capac ce se inchide bine sau sa aiba peretii de sticla sau plastic, neaderenti.
Interactionati cu ariciul de mic, regulat pentru a-l imblanzi. Odata imblanzit, ariciul va deveni un animal de companie simpatic si afectuos.
Cine nu cunoaşte simpaticul ghem viu de ţepi care iese agale la plimbare la ceas de seară? Este unul dintre primele animale cu care luăm contact încă din copilărie, fiind o figură omniprezentă în basme, poveştie, şi mai nou, desene animate. Dincolo de prima impresie, ariciul este un animal de-a dreptul fascinant, cu un mod de viaţă interesant şi cu un rol de mare importanţă în ecosistemele din care face parte. Dar, dincolo de mitologia sa absolut surprinzătoare şi de informaţiile de ordin strict zoologic, veţi (re)descoperi un animal tot mai des încolţit şi periclitat de acţiunile nesăbuite ale omului. Aricii trebuie să supravieţuiască! Fără ei lumea ar deveni mai săracă, iar toamna şi-a pierde din farmec...
Probabil că nicio altă vieţuitoare nu este atât de asociată cu imaginea toamnei clasice - un lăstăriş de pădure cu frunzele aurite, cer senin sau plumburiu, şi neapărat un arici mergând încet la rostul lui, prin frunzele uscate.
Silueta lui ţepoasă este inconfundabilă, iar rarele sale apariţii ne stârnesc întotdeauna un sentiment de simpatie instantanee, dublată de curiozitatea primordială a copilăriei.
Dar ariciul "nostru" - specia care trăieşte la noi - nu e singurul reprezentant al acestui grup.
Zoologii au identificat până în prezent un număr de 17 specii de arici, grupate în 5 genuri.
Marea familie a aricilor are membri răspândiţi pe toate continentele, cu excepţia celor două Americi, Australiei, Noii Zeelande, şi evident, Antarcticii.
La noi în ţară trăieşte o specie distinctă, diferită de ariciul comun, european, respectiv Erinaceus roumanicus, descrisă în premieră în anul 1900 de către zoologul britanic Gerald Edwin Barret-Hamilton, care a studiat câţiva arici capturaţi lângă localitatea prahoveană Găgeni. Conform reputatului zoolog, principalele diferenţe între aricii "româneşti" şi specia E. europaeus constau în faptul că aricii noştri au botul de culoare mai închisă, capul mai rotunjit şi le lipseşte pata mai întunecată , de forma literei V, care la aricii europeni porneşte de la ochi spre vârful botului. Au, în schimb, o pată caracteristică, de culoare alburie, în zona pieptului. Specia Erinaceus roumanicus are 5 subspecii distincte, care trăiesc în Polonia, Austria, ţările din Balcani, Grecia, Ucraina, Rusia, până la Fluviul Obi. Subspecia de la noi este numită Erinaceus roumanicus roumanicus.
Ulterior descrierii sale, datorită diferenţelor de opinii între diverşi zoologi, ariciul de la noi a fost considerat ca făcând parte din specia Erinaceus europaeus, apoi Erinaceus concolor, până când date genetice mai recente au argumentat încadrarea lui ca Erinaceus roumanicus, specie distinctă, confirmând viziunea lui Barret-Hamilton din 1900.
La prima vedere, datorită trupului său de forma unei pere, pare un animal lent şi greoi, cu toate că, odată pornit la vânătoare, dovedeşte o iuţeală şi rezistenţă neaşteptate. Poate alerga chiar cu viteza de 10 kilometri pe oră, performanţă notabilă pentru un animal de talia şi mai ales cu conformaţia şi proporţiile corporale ale ariciului.
Aricii au drept rude îndepărtate chiţcanii, iar "designul" speciei lor a fost unul de mare succes în scenariul evoluţiei mamiferelor. Paleontologii care i-au studiat strămoşii au descoperit că înfăţişarea aricilor s-a schimbat destul de puţin în decursul ultimilor 15 milioane ani.
Ajuns la maturitate, ariciul are o lungime corporală de 25-30 centimetri, la care se adaugă o codiţă de doar 2-5 centimetri. Masculii sunt cu puţin mai mari decât femelele.
Fără a fi un animal numeros în România, este întâlnit în multe regiuni - în câmpii, zone umede, dealuri şi munţi. Populează pădurile de foioase, tufişurile, lăstărişurile, mărăcinişurile şi chiar grădinile. O populaţie importantă de arici trăieşte şi în Delta Dunării, în zonele ceva mai înalte, cu dune şi păduri.
Clasificat în trecut ca membru al ordinului Insectivora, ariciul este inclus astăzi într-un ordin distinct - Erinaceomorpha.
Nu sunt deloc nişte animale strict insectivore, cu toate că insectele constituie o parte importantă din dieta lor. Mai degrabă sunt omnivori declaraţi!
Ariciul este un mare amator de insecte (adulţi şi larve), râme - după care este topit -, broaşte, şopârle, şerpi, cadavre, ouă şi puii păsărilor care cuibăresc pe sol, dar şi ciuperci, fructe de pădure, iarbă proaspătă. Este un mare amator de pepeni, fie ei galbeni sau verzi, pe care-i consumă cu aceeaşi plăcere.
Ariciul este unul dintre animalele care îşi petrec iarna hibernând. Înainte de hibernare, care începe de obicei din luna octombrie (sau chiar septembrie, dacă toamna s-a dovedit aspră în anul respectiv), ajunge să-şi dubleze greutatea prin acumulări de grăsime.
Încă din perioada verii mănâncă în exces pentru a intra în condiţia optimă care să-i permită să hiberneze până în lunile martie-aprilie, când redevine activ. Hibernarea are loc într-o vizuină subternă, la adăpost de gerul şi viscolele iernii. Culcuşul ariciului este întotdeauna căptuşit cu un strat gros de frunze uscate, cu rol izolator. Vizuina sa este deosebit de curată, ariciul fiind un iubitor de curăţenie. Atunci când intra în starea de hibernare profundă, toate funcţiile fiziologice ale organismului său îşi încetinesc considerabil ritmul.
Numărul de mişcări respiratorii scade la doar 6-8 pe minut, faţă de 40-50 respiraţii pe minut înregistrate atunci când este treaz şi activ. Atunci când afară sunt geruri crâncene, aricii pot sa nu mai respire deloc pentru perioade scurte, de 5-10 minute. Ritmul cardiac se modifică foarte mult, scăzând de la 240-250 contracţii pe minut la doar 20-24.
Imediat după ieşirea din hibernare, aricii au un singur lucru în cap: sex!
Împerecherea are loc în lunile aprilie-mai, iar gestaţia la aricii româneşti este de 25-28 zile. Rezultatele apar sub forma a 2-7 pui, care nu depăşesc 5 cm lungime, cu trupuşoarele acoperite de peri fini şi moi, care se vor transforma ulterior în ţepii caracteristici.
La mai puţin de o lună de la venirea lor pe lume, puii încep să exploreze împrejurimile, urmându-şi mama în peregrinările ei. La trei luni sunt independenţi, dar vor deveni maturi sexual abia peste un an de zile.
Din tainele biologice ale aricilor
-Ariciul este în mod natural un animal singuratic şi independent în sălbăticie. Cu toate acestea, se domesticeşte uşor. Acestă caracteristică, dublată de simpatia pe care o trezeşte, a făcut ca aricii să devină în prezent unele dintre cele mai căutate animale de companie în ţările occidentale. Tot acolo au apărut aşa numitele "ferme de arici", de unde iubitorii acestor animale îşi pot cumpăra pui cu acte oficiale, urmând aceleaşi proceduri ca atunci când vor să-şi cumpere o pisică sau un câine cu pedigree.
-Pentru talia lor, aricii au o durată de viaţă surprinzător de mare. Dacă în natură trăiesc 4-7 ani, în condiţii de captivitate şi îngrijire atentă pot atinge 10-16 ani.
-Dacă aveţi arici în grădină şi vreţi să le lăsaţi hrană pe timpul nopţii, lăsaţi-le fructe, carne sau nuci. În niciun caz lapte sau produse lactate. Deşi le place mult laptele, s-a dovedit că le produce invariabil o formă de diaree severă sau chiar moartea.
-Aricii sunt destul de gălăgioşi şi comunică mult prin sforăituri, chiţăituri sau scâncete.
-Aricii au un oarecare grad de imunitate naturală împotriva muşcăturilor şerpilor veninoşi, la noi în ţară fiind cei mai mari duşmani ai viperelor. Secretul constă într-o proteină din musculatura lor, denumită erinacină. S-a constatat că aricii pot rezista la o doză de până la 5 grame de cianură de potasiu, o cantitate uriaşă pentru un animal de talia ariciului.
-În captivitate, aricii se împrietenesc repede cu câinii şi pisicile.
-În natură pot fi observaţi mai ales după ploaie, când sapă mai uşor după râme, mari delicatese culinare în lumea aricilor
-Este un animal nocturn, având, în decursul celor 24 ore, 3 perioade de activitate distincte: una între orele 18-20, a doua după miezul nopţii, între orele 1-2, iar ultima aproape de ivirea zorilor, între orele 4-6. Ziua stă ascuns în desişuri, sub trunchiuri de copac sau în propria vizuină.
-Un duşman natural al său este buha mare (Bubo bubo), pasăre răpitoare de noapte care, prin dimensiunile sale mari şi lungimea ghearelor, poate ucide uşor un arici. Pe lista duşmanilor naturali, urmează vulpile, lupii şi dihorii. (Aricii exotici din regiunile calde sunt atacaţi şi de manguste.)
-Din nefericire, sunt deseori ucişi sau chinuiţi de copiii din zonele rurale, care-i înţeapă cu beţe, "joacă" fotbal cu ei sau, pur şi simplu, le dau foc de vii pentru a se "amuza"...
-Aricii pot fi observaţi deseori cum îşi ling ţepii, cercetătorii nereuşind încă să desluşească rostul acestui comportament. Conform unor teorii, aricii îşi camuflează astfel propriul miros, când se aventurează în teritorii necunoscute, sau saliva lor are un anume grad de toxicitate, iar înţepăturile primite de prădători sunt astfel mai dureroase pentru aceştia.
- aricii se pot căţăra în copaci, pot escalada ziduri sau garduri şi chiar înoată excelent, cu toate că nu au forţa şi rezistenţa necesară traversării unui râu sau lac de dimensiuni mari.
-Ariciul este unul dintre cele mai folositoare animale pentru agricultură. Un singur arici curăţă grădina de insecte dăunătoare, consumând doar într-o noapte circa 200 grame de larve, gândaci şi alte insecte.
-Aricii şi oamenii suferă de multe boli şi afecţiuni comune. Bieţii arici suferă şi ei de cancer, boli ale ficatului sau afecţiuni cardiovasculare. Ficatul gras este o afecţiune des întâlnită, deoarece preferă să se hrănească cu alimente bogate în grăsimi şi zaharuri. Aviz celor care-i ţin în captivitate!
Aricii transmit omului şi o infecţie a pielii cu o ciupercă. Acest tip de dermatofitoză este cauzată de parazitul Trichophyton erinacei.
Aricii care consumă insecte contaminate anterior cu pesticide de către oameni ajung să aibă probleme digestive şi deseori mor.
-Aricii au fost, în vechime, o importantă sursă de hrană în multe culturi. Erau mâncaţi în Egiptul Antic, iar în gastronomia medievală europeană se întâlneau reţete de preparare a aricilor. Beduinii au apreciat dintotdeauna carnea de arici, considerând-o un leac eficient în tratamentul şi profilaxia reumatismului şi artritei.
-Ţiganii nomazi au mâncat multă vreme carne de arici, folosind sângele şi grăsimea acestui animal în scopuri medicale. Etnologul Manfri Frederick Wood descrie în lucrarea sa intitulată "In the Life of a Romany Gypsy", apărută în anul 1979, cum ţiganii aveau o metodă crudă, dar eficientă de colectare a sângelui de arici. Nefericitul animal era ţinut de picioare cu capul în jos, după care i se reteza nasul; ariciul murea zvârcolindu-se şi chinuindu-se, iar sângele se scurgea într-un recipient.
-Întrebarea cumva comică despre "cum fac sex aricii", fără ca masculul să se rănească în spinii de pe spatele femelei, şi-a găsit răspunsul în urma studiilor şi experimentelor de laborator. În momentul copulării, penisul mascului, care este situat în centrul abdomenului, nu este deloc rănit în timpul procesului, deoarece femela îşi întoarce foarte mult coada şi bazinul în sus.
Ţepii sau viaţa!
Cu siguranţă cel mai importan atribul al ariciului rămân ţepii săi. Aceştia nu sunt altceva decât fire de păr cu specializare extremă. Sunt de fapt fire de păr modificate, goale în interior, rigidizate datorită cantităţii mari de keratină din compoziţia lor.
Aricii au în medie între 5.000-6.000 ţepi, poziţionaţi pe spate, gât, ceafă şi laturile corpului.
Ţepii nu sunt veninoşi şi nici nu prezintă margini dinţate mărunt, precum cei ai porcilor spinoşi; în consecinţă, pot fi scoşi uşor din răni. Dacă este foarte stresat sau bolnav, ariciul îşi poate pierde ţepii.
Aricii au o abilitate unică în regnul animal.
Datorită unei musculaturi specializate, sunt capabili să se ghemuiască foarte mult, până când iau forma aproximativă a unei sfere. Pielea largă a ariciului se extinde, acoperind inclusiv capul şi expunând toţi ţepii care, în această poziţie de apărare, sunt orientaţi spre exterior.
În faţa unui pericol iminent, aricii iau urgent forma de sferă şi rămân aşa până când pericolul trece. Cu toate acestea, ţepii nu sunt singurul mijloc de apărare. Conform studiilor recente, se pare că aricii preferă să fugă şi să se ascundă atunci când sunt atacaţi, în loc să rămână pe loc, chirciţi în poziţia caracteristică.
Demiurgul modest
Prezent în multe basme şi poveşti, ariciul, ca personaj, ascunde de fapt mistere mult mai vechi, fiind regăsit în numeroase mituri şi legende cosmogonice. Ocupând un loc de seamă în mitologia persană, ariciul apare şi în tradiţiile popoarelor turcice din Asia Centrală.
Pentru buriaţi, ariciul este născocitorul focului şi sfătuitor al oamenilor care, ascultând de el, redesoperă Soarele şi Luna. Tot el este şi responsabil de inventarea agriculturii, fiind aşadar un important erou civilizator.
În multe culturi indo-europene, ariciul este o figură centrală în cosmogonii.
Simbolistica sa este legată mereu de începuturile lumii, iar usturimea provocată de ţepii săi este legată de originea focului şi chiar a Soarelui. În mod paradoxal pentru un animal prin excelenţă nocturn şi chtonian, ariciul a fost perceput şi mai ales ca erou solar, pe baza asemănării vizuale între astrul ceresc, cu razele sale luminoase, şi micul animal înconjurat aşijderea de sfera sa de ţepi.
Erou solar, ariciul are, totuşi, şi o latură chtoniană, evidenţiată de cercetătoarea Maria Gimbutas. Aşadar, ariciul, cu vizuina sa subpământeană şi obiceiul său de a se ghemui, era pentru oamenii din Paleolitic un simbol al matricei şi misterului feminin.
În cadrul interesantei şi originalei mitologii stră-româneşti, ariciul are, de asemenea, rol cosmogonic prin excelenţă.
În miturile noastre primordiale, ariciul participă alături de Dumnezeu (Fârtat) şi Diavol (Nefârtat) la urzirea lumii. Iată-l propulsat în rolul de "inginer" al Creaţiei. La fel ca în cazul miturilor primordiale indo-europene, asiatice sau chiar africane, ariciul este şi la noi un purtător al inteligenţei creatoare supreme şi chiar al unei etici surprinzătoare. El este cel care pune ordine în succesiunea zilelor şi preîntâmpină incestul Soarelui cu Luna, izbăvind astfel lumea proaspăt făurită de greutatea unui păcat primordial.
Descoperim aşadar ariciul implicat în rolul neaşteptat de ajutor al lui Dumnezeau în procesul urzirii lumii. Ba chiar, în unele mituri, Dumnezeu greşeşte Facerea Lumii, sau este în lipsă de inspiraţie. Salvarea vine de la meticulosul şi inteligentul arici care, prin intermediul a diferiţi soli animalieri (cel mai adesea, albine), vine cu soluţiile potrivite pentru terminarea Lumii.
Îl găsim şi în rolurile de mediator între zi şi noapte, între pământ şi apă, între suprafaţă şi adâncime, între ordine şi haos, între normă şi abatere, acţionând asemenea unui catalizator pentru armonizarea contrariilor şi normalizarea ritmurilor Firii.
Ca orice divinitate precreştină telurică, ariciul este stăpân şi paznic al bogăţiilor pământului. Împarte acest rol cu şarpele dar, spre deosebire de reptila care doar păzeşte comorile, ariciul este păstrătorul tainei unui dar al elementului pământ. Este vorba de o plantă magică, ce poate să învingă bolile şi moartea, ba chiar şi uneltele şi tehnologiile create de oameni. Aceeaşi plantă are darul de a deschide uşile Raiului, iar singur ariciul este cel care-i ştie taina.
Contrapartea sa feminină, "aricioaica," este depozitara unei alte taine. Conform unei credinţe populare de demult, dacă cineva închide puii aricioaicei într-o cameră încuiată cu lacăte, mama lor umblă până găseşte mult râvnita Iarbă a Fiarelor, o buruiană magică pe care doar ea o poate găsi şi cu care numai atingând lacătele şi zăvoarele, acestea se deschid de la sine. Din motive mai mult decât evidente, Iarba Fiarelor era căutată îndeosebi de hoţi, de lotri, de ocnaşi şi de haiduci.
Cu sau fără simbolismul său fascinant, ariciul rămîne acelaşi spiriduş al toamnei, a cărui apariţie ne încântă privirea şi ziua.
Iubiţi-l şi ocrotiţi-l ori de câte ori îl întâlniţi!
Si ariciul poate fi un animăluț de companie!
Este mic, țepos, nu foarte prietenos la o prima vedere și totuși a reușit să frângă multe inimi în rândul oamenilor, ajungând un membru veritabil în familiile acestora. Micul animăluț, ce iese la plimbare la ceas de seară, a ajuns să fie preferat drept companion deoarece este foarte ușor de întreținut și nu provoacă alergii.
Lăsând la o parte aparențele, micul țepos este un animăluț de-a dreptul fascinant, cu un mod de viață interesant și cu o importanță foarte mare în ecosistemul natural.
Generalități
Ariciul este un mamifer primitiv (există de milioane de ani) mic, nocturn și insectivor. Aparține Regnului Animalia, Clasa Mamalia, Ordinul Insectivora, Familia Erinaceinae. Sunt identificate 17 specii de arici, grupate în 5 genuri, care sunt răspândite în zonele temperate și calde din Europa și Asia și a fost introdus cu success și în Noua Zeelandă (Erinaceus europaeus). În Romania trăiește o specie distinctă, Erinaceus roumanicus.
Aspecte morfologice
Micul mamifer, în funcție de specie, poate atinge, în medie, 33 de centimetri în lungime și o greutate de 800-1200 g. Membrele sunt mici și puternice, cele posterioare puțin mai lungi și musculoase comparativ cu cele anterioare. Fiecare membru este prevăzut cu cinci degete fără gheare; primul și ultimul deget sunt mai scurte decât restul degetelor. Ochii sunt mici și urechea externă este slab dezvoltată. Au botul mic și ascuțit și un simț olfactive foarte bine dezvoltat. Corpul este rotund, are aspect de pară, iar partea dorsală și cea laterală sunt acoperite în întregime cu ace lungi și foarte ascuțite. Acestea sunt alcătuite din cheratină și pot ajunge până la 2 cm lungime. În funcție de specie, pe corpul aricilor pot fi prezente între 5000 – 7000 astfel de ace. Acele reprezintă fire de păr modificate, goale pe interior, având o cameră de aer ce le face mai ușoare. Vârful acestora este mai deschis la culoare, dând ariciului un aspect camuflat. Partea ventrală și botul sunt acoperite cu păr aspru. Culorile ariciului variază, în funcție de specie, de la crem, la maro roșcat, maro închis, gri.
Mediul natural
Aricii, în mediul natural, se întâlnesc des în zone împădurite, cu vegetație deasă, în jurul fermelor și gospodăriilor. Sunt animale singuratice, nocturne și se hrănesc în special cu insecte dintre cele mai variate: cărăbuși, gândaci de sol, greieri, larve de țânțari, viermi care atacă plantele, melci, omizi etc. În dieta lor intră peste 250 de specii de insecte, lucru ce îi face foarte apreciați in mediul rural, fiind considerați sanitarii recoltelor. Își folosesc botul ascuțit pentru a scurma în pământ. Tolerează foarte bine substanțele toxice și pot consuma și insecte otrăvitoare, șerpi, broaște, șoareci, ouă ale păsărilor care își fac cuiburi la sol, dar și vegetale, iarbă, pepeni, ciuperci, fructe de pădure etc. Sunt imuni la veninul șerpilor.
Aricii evită să iasă la plimbare ziua, ei pornesc în căutarea hranei noaptea, iar prădătorii naturali sunt puțini: câinii, vulpile, bursucii și bufnița. Principalul mecanism de apărare este haina de țepi. Când se simte în periocol, ariciul se transformă într-un adevărat ghem de ace. Musculatura foarte dezvoltată de la nivelul pielii permite ascunderea întregului corp sub scutul de țepi. Aceștia pot rămâne în această poziție timp îndelungat.
Când se deplasează, aceștia pot scoate sunete precum grohăitul porcilor.
Viteza de deplasare a aricilor nu este de neglijat. Chiar dacă picioarele sunt scurte și nu par alergători veritabili, ei pot ajunge să se deplaseze cu până la 19 km/h, pot înota și se pot cățăra. Cu toate că este un animăluț nocturn, văzul nu este punctul lui forte, simțurile lui cel mai bine dezvoltate sunt cel al mirosului și auzul.
Un fenomen specific aricilor este hipersalivația. În momentul în care intră în contact cu ceva nou, chiar și cu mirosuri puternice, aceștia produc o salivă spumoasă, cu care învelesc lucrul respectiv, apoi se rostogolesc în această spumă, pentru a-și acoperi țepii cu ea. Specialiștii cred că pot exista mai multe variante ale acestui fenomen:
–spuma poate conține o substanță repelentă, care ține prădătorii la distanță;
–își camuflează propriul miros;
–are rol de feromoni, pentru atragerea partenerelor.
În mediul natural, pe timpul iernii, aricii hibernează. În sezonul cald, ei încep pregătirea pentru sezonul rece și se hrănesc în exces, ajungând să-și dubleze greutatea, prin acumulare de grăsime. Hibernarea începe în septembrie – octombrie și ține până în martie – aprilie. Acesta se retrage într-o vizuină subterană pentru a se adăposti de viscol și ger. Vizuina este căptușită cu strat gros de frunze uscate și este un loc extrem de curat, deoarece aricii sunt animale cărora le place curățenia. Atunci când intră în starea de hibernare, toate funcțiile fiziologice își încetinesc considerabil activitatea. Ritmul cardiac se reduce de la cca. 250 bătăi pe minut la 20 – 24, respirația scade de la cca 50 pe minut la 6-7. Dacă afară sunt temperaturi foarte scăzute, acesta poate să nu respire timp de 5-10 minute.
După ieșirea din hibernare principalul lor scop este reproducerea!
Împerecherea are loc în lunile de primăvară, aprilie-mai. iar gestația, în funcție de specie, durează între 25-50 de zile. Se pot naște între 2 -7 pui, care au aproximativ 5 cm lungime, mai puțin de 30 de g și prezintă peri pe partea dorsală, care se transformă ulterior în țepi și, treptat, învață să se facă ghem. Dacă sunt speriați, înainte de formarea țepilor, au tendința de a sări în sus. Masculii stau alături de femelă doar pentru împerechere. Puii. după câteva săptămâni de viață, încep să cerceteze mediul, iar după trei luni devin independenți.
Maturitatea sexuală o ating după un an de viață. În procesul de formare al țepilor, aricii tineri trec prin așa numitele năpârliri, 3-4 năpârliri, care încep la vârsta de o lună și țin până la 5-6 luni. Procesul poate fi dureros, iar aricii, în această perioadă, preferă să stea mai mult ghemuiți.
În sălbăticie, speranța de viață este de 2-4 ani, însă, din fericire, în captivitate, acesta poate atinge 6 – 7 ani de viață.
In captivitate
Deoarece este un animăluț singurtic, este de preferat să aibă un spațiu doar pentru el, un acvariu sau o cușcă mai mare.
Este necesară amenajarea adăpostului într-un unui loc ferit, prevăzut cu o ascunzătoare, chiar și un bazin cu apă.
De evitat mângâierea și manipularea puilor în perioada de năpârlire. Calmarea durerilor se poate face cu băițe calde, cu soluții pe bază de ovăz.
Comunicarea prin intermediul țepilor: dacă cei de pe spate sunt ridicați, posibil ca animăluțul să fie speriat; dacă sunt doar cei de pe creștet, animăluțul este precaut și nesigur; dacă sunt culcați pe spate, ariciul este liniștit și relaxat.
Este un animăluț care se sperie foarte ușor și trebuie evitate zgomotele puternice și mișcările bruște, ca și agitația în jurul lui.
Atenție la alimentație, ariciul poate fi predispus obezității, este un animăluț pofticios și are tendința să mănânce alimente bogate în grăsimi.
Dieta trebuie să fie echilibrată, săracă în grăsimi și mai bogată în proteine și de preferat administrată în prima parte a zilei și completată cu mici gustări în restul zilei.
Atenție la lapte, aricii au intoleranță la lactoză.
Nu sunt agresivi, însă dacă îi luați în mână și aceasta miroase a mâncare, pot fi tentați să apuce cu gura. Din fericire, înainte de a apuca, au tendința să lingă, și acest lucru poate fi considerat un avertisment.
Le place să sape și să se cațăre, dacă sunt ținuți nesupravegheați este de preferat ca locul de adăpostire, cușca sau țarcul, să fie prevăzute cu un capac.
Nu poziționați cușca în bătaia directă a soarelui.
Este de preferat să creșteți un arici încă de când este pui, interacțiunea permanentă cu acesta este esențială pentru a se îmblânzi.
Atenție la temperatura ambientală, pe timpul iernii: dacă aceasta scade sub 24 de grade C, ariciul se pregătește de hibernare, iar la peste 30 grade C, are o stare de moleșeala și se stresează.
Și aricii suferă de boli comune oamenilor: cancer, afecțiuni cardiovasculare sau hepatice. Ficatul gras este o predispoziție frecventă, mai ales în cazul celor hrăniți cu multe grăsimi și zaharuri. Pot transmite o dermatofitoză, provocată de Trichophiton erinacei.
Atenție la consumul insectelor contaminate cu insecticide, căci pot genera probleme digestive și chiar moartea aricilor.