Frumusețea pădurii în orice anotimp

Padurea... locul unde parca m-am nascut si nu pentru ca as fi vreo salbaticiune ;), ci pentru ca ma conectez cu energiile ei de cum ii pasesc pe cărări.
Prin padure mergeam la bunica, stiu ca suna ca in Scufita Rosie, dar chiar asa era! Fara un lup care sa pandeasca din tufisuri, ci multe dealuri de urcat si coborat, insa nu eram singura... Era drumul cel mai scurt pe care il parcurgeam cu tata, dar care se dovedea a fi si cel mai lung datorita opririlor mele dese dupa fragi, mure... ori a zecilor de intrebari despre ciuperci. ;) La intoarcere, tata se furisa de langa mine si ma lasa sa gasesc singura drumul si niciodata nu mi-a fost teama ca ma voi rataci, stiam sigur ca el e acolo, chiar daca nu il vedeam...
In padure aud cel mai bine pasarile, departe de claxoane si agitatie, cele mai frumoase animale si flori unde credeti ca le-am vazut prima data? Ca sa nu mai spun de parfumul ei, si cu ochii inchisi si urechile astupate mi-as da seama ca sunt in inima ei, doar dupa miros!
Tot in padure am gustat fructele mele favorite de toamna, coarnele, chiar inghit in sec in timp ce scriu... Oxalisul mi s-a infatisat prima data sub forma de măcriș acrisor si culegeam un buchet pe care il spalam la izvorul ce o traversa... ei, nu de fiecare data, de unde credeti ca am capatat imunitate! :)) Doamne, ce bun era! ;)
Frumusetea ei sta si in liniste... are din plin in fiecare radacina, frunza si ma asteapta parca sa o culeg...